duminică, 10 ianuarie 2016

Arsenalele din Isher (17)

A. E. Van Vogt






7 AUGUST — o zi luminoasă, cu un cer albastru blând; o briză uşoară îi sufla lui Clark drept în faţă în timp ce se îndepărta repede de clădirea care-l adusese într-o perioadă din propriu-i trecut. Nu-l necăjea nimeni. Purta uniforma de căpitan cu epoleţii roşii speciali, care arătau că este membru al statului-major imperial. Santinelele postate pe străzile din preajma clădirii îl salutau, luând poziţie de drepţi când trecea pe lângă ele.
Peste cinci minute era deja la bordul unui autoavion public şi mergea ţintă către inima oraşului. Mai trebuiau să treacă două luni şi jumătate înainte de a se întoarce de unde pornise, dar pentru ceea ce-şi pusese el în gând perioada era mult prea scurtă.
După-amiaza era pe sfârşite şi, totuşi, putu închiria un birou cu patru camere înainte de închiderea afacerilor din ziua aceea. O agenţie de plasare îi făgădui să trimită a doua zi dimineaţa, până la ora nouă, mai multe stenografe şi câţiva contabili. Şi, cu toate că localul era mobilat doar ca birou, izbuti să obţină un pat, înaintea lăsării întunericului, de la Serviciul de închiriere, deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Trebuia să plece cu avionul dis-de-dimineaţă, aşa că dormi destul de agitat. Se trezi puţin înainte de revărsatul zorilor şi, luând cu el foaia de hârtie pe care îşi făcuse calculele, merse cu liftul până la biroul de schimb al uneia dintre cele mai mari agenţii de bursă. În buzunare avea vreo cinci sute de mii de unităţi monetare pe care i le dăduse "al doilea" Cayle Clark. Erau mai ales bancnote mari, atâtea câte putea duce cineva fără a se încărca prea mult ca să mai poată umbla.
Înainte de a se încheia ziua, adunase trei milioane şapte sute de mii de unităţi. Contabilii de sus îi înregistrau tranzacţiile la bursă şi aveau treabă până peste cap: stenografele începeau să scrie scrisori, iar un expert contabil, angajat în grabă ca administrator-şef, făcea noi angajări de personal şi închiria noi spaţii pentru birouri la etajele apropiate.
Istovit, dar jubilând de bucurie, Cayle îşi petrecu seara pregătindu-se pentru ziua următoare. Avusese o experienţă în privinţa celor ce le poate face un om care şi-a adus cu el din viitor rapoartele cu privire la cursurile de la Bursă pe o perioadă de două luni şi jumătate. În seara aceea adormi cu un sentiment de bucurie fără margini. Abia mai avea răbdare să aştepte ziua următoare. Şi cealaltă zi. Şi a treia, şi a patra.
În cursul lunii august, câştigă nouăzeci de miliarde de unităţi monetare. În seria aceea de tranzacţii, prelua una dintre reţelele bancare, unităţi industriale în valoare de patru miliarde, şi obţinu controlul parţial asupra a treizeci şi patru de alte companii.
În cursul lunii septembrie, câştigă trei sute treizeci miliarde de unităţi şi absorbi acel colos care se numea PRIMA BANCĂ IMPERIALĂ, trei societăţi miniere interplanetare şi proprietatea parţială asupra a două sute nouăzeci de companii. Până la sfârşitul lunii era instalat într-un zgârie-nori, cu o sută de etaje, din inima cartierului financiar şi încredinţa Societăţii de angajare sarcina de a-l instala ca o firmă majoră. La 30 septembrie, în clădirea aceea lucrau peste şapte mii de salariaţi ai lui.
În octombrie, îşi canaliză resursele în bani-gheaţă către investiţii în domeniul proprietăţilor hoteliere şi rezidenţiale, cu o valoare totală de trei trilioane şi o optime. Tot în octombrie se însura cu Lucy Rall, răspunse la propria-i chemare — el întorcându-se chiar atunci de pe Marte — şi-şi dădu întâlnire cu "celălalt" Clark. Cei doi tineri, la fel de hotărâţi şi sobri, vizitară "Palatul Gologanilor" şi smulseră de la Harj Martin banii care-i fuseseră furaţi de patronul cazinoului. De fapt, suma aceasta nu mai conta prea mult în stadiul la care ajunsese, dar important era principiul. Cayle Clark pornise spre cucerirea lumii impersonale a Isherului. Şi nimeni care-l trăsese vreodată pe sfoară nu trebuia să mai încerce o asemenea satisfacţie. După Harj Martin, era pur şi simplu firesc să-l caute pe colonelul Medlon şi să pregătească terenul pentru călătoria în trecut.
Doi Cayle Clark — de fapt acelaşi, dar din două epoci diferite — , aceasta era esenţa prezentării pe care o făcu Robert Hedrock în faţa Consiliului Arsenalelor. Acesta era incidentul feno­menal care o sili pe Împărăteasă să pună capăt războiului ei ca nu cumva alţi ofiţeri ori soldaţi să distrugă stabilitatea financiară a sistemului solar, încercând să repete performanţa lui Cayle Clark.


AFARĂ era întuneric. Fara străbătea străzile liniştite din Glay şi pentru prima dată îşi dădu seama că Centrul de informaţii al Arsenalelor trebuie să fie pe la jumătatea orbitei în jurul lumii, căci atunci când ieşise de acolo era încă în plină zi.
Tabloul dispăru de parcă nici n-ar fi existat vreodată, în timp ce el redeveni conştient de satul Glay, adormit de jur-împrejurul lui. Tăcut, paşnic, şi totuşi urât, se gândi el, urât de acea urâciune pe care o aducea întronarea răului. Se gândi la dreptul de a cumpăra arme — şi inima îi zvâcni în piept; îi dădură lacrimile. Se şterse la ochi cu dosul mâinii ca să mai poată vedea ceva în jur, îşi aminti de tatăl lui Creel care murise de mult şi păşi mai departe, fără să se simtă ruşinat. Unui om furios îi făcea bine să verse câteva lacrimi.
Lacătul masiv cedă în faţa energiei concentrate a micului revolver. O flamă scurtă, şi metalul se dizolvă. Păşi înăuntru. Era întuneric, nu vedea nimic, dar nu aprinse imediat luminile. Merse pe bâjbâite până la fereastra de control, răsuci ferestrele până la nivelul de vibraţii al întunericului şi apoi aprinse luminile. Trase aer în piept cu un extraordinar sentiment de uşurare constatând că maşinile lui, preţioasele lui instrumente şi unelte care-i fuseseră confiscate de portărel, se aflau din nou aici, gata să fie folosite.
Zguduit încă de emoţie, Fara o chemă pe Creel prin teleecran. Ea apăru puţin mai târziu, îmbrăcată într-un capot. Când văzu cine a făcut apelul, păli la faţă.
— Fara, ah, Fara! Credeam că...
El îi reteză vorba cu severitate:
— Creel, am fost la Arsenale. Vreau să faci următorul lucru: du-te direct la maică-ta. Eu sunt la atelier. Stau aici zi şi noapte până când se stabileşte că rămân stăpân pe el... Am să trec mai târziu pe-acasă după hrană şi îmbrăcăminte, dar vreau ca până atunci să fii plecată. E limpede?
Obrajii ei supţi, dar frumoşi, se îmbujorară.
— Nu te mai necăji că nu poţi veni acasă, Fara. Fac eu tot ce trebuie. Am să strâng cele necesare în autoavion, inclusiv un pat pliant. O să dormim în cămăruţa din spatele atelierului.
Zorile se revărsară palide, dar se făcuse ora zece când se ivi o umbră în uşa deschisă; intră jandarmul .lor. Părea ruşinat.
— Am un mandat de arestare.
— Spune-le celor care te-au trimis, îi spuse foarte hotărât Fara, că m-am Împotrivit arestării — cu arma.
Îşi potrivi fapta după vorbă atât de repede încât Jor rămase ne­mişcat — un bărbat voinic, dar cu un aer somnolent — , holbându-se la revolverul acela strălucitor, magic.
— Am aici o citaţie a Tribunalului... pentru azi după-amiază. O primeşti?
— Fireşte.
— Deci vei veni?
— Am să-mi trimit avocatul, spuse Fara. Lasă hârtia acolo, pe duşumea. Comunică-le că am primit-o.
Omul de la magazinul de arme îi spusese: "Nu lua în bătaie de joc nici o măsură legală a autorităţilor imperiale, dar nici să nu te supui vreuneia dintre ele".
Jor ieşi, aparent uşurat. Mai trecu o oră până să intre pe uşă, cu un aer pompos, primarul Mei Dale:
— Uite ce e, Fara Clark, urlă el. N-ai să poţi să scapi cu una, cu două. Asta înseamnă sfidarea legii.
Fara tăcu atâta vreme cât înalta autoritate păşi, legănându-se, până în mijlocul clădirii. Era de necrezut, aproape uluitor, ca primarul Dale să-şi rişte preţiosul său trup dolofan. Dar nedumerirea încetă când acesta rosti cu o voce slabă:
— Bună treabă, Fara. Ştiam eu că eşti capabil. Zeci de oameni din Glay te susţin, aşa că nu da înapoi. A trebuit să urlu la tine adineauri fiindcă afară e o gloată întreagă. Dacă nu te superi, te rog ţipă şi tu la mine. Hai să avem o ceartă adevărată. Dar mai întâi te previn: directorul de la Atelierele de Reparaţii Automate vine încoace împreună cu două gorile de-ale lui.
Clătinându-se pe picioare, Fara îl însoţi cu privirea pe primarul care pleca. Se profila o criză. Trase aer în piept, îşi îndreptă spinarea şi-şi zise: "N-au decât să vină, să vină şi..."
Totul se desfăşură mai uşor decât se aşteptase, căci bărbaţii care-i intrară în atelier păliră la vederea revolverului din toc. Urmară nişte proteste violente.
— Uite ce este, avem aici poliţa dumitale pentru douăsprezece mii o sută unităţi monetare. Sper că n-o să negi că datorezi banii ăştia.
— O răscumpăr, zise împietrit Fara, cu exact o mie de unităţi, suma plătită efectiv fiului meu.
Tânărul fălcos îl privi lung şi, într-un târziu, spuse sec:
— Primim.
— Am hărţile pregătite, spuse Fara.
Primul lui client fu bătrânul avar Lan Harris. Fara se uită la babalâcul sfrijit cu suspiciune şi, în sfârşit, începu să înţeleagă cum de se instalase primul magazin de arme pe terenul acestuia. La un ceas după plecarea lui Harris, mama lui Creel păşi ţanţoşă în atelier şi închise uşa:
— Ei? Ai izbutit, va să zică? Bună treabă. Regret că am părut puţin aspră când ai venit la mine, dar noi susţinătorii Arsenalelor nu ne putem permite să ne asumăm riscuri pentru cei care nu sunt de partea noastră. Dar să lăsăm asta. Am venit s-o iau acasă pe Creel. Important este ca toate să revină la normal cât mai curând cu putinţă.
Deci se terminase. De necrezut, dar se terminase. În seara aceea, în timp ce se întorcea acasă pe jos, Fara se opri de două ori şi se întrebă dacă nu cumva totul fusese doar un vis. Aerul era bun ca vinul. Dinaintea lui se întindea micuţa lume a satului Glay, verde şi graţioasă, un paradis tihnit în care timpul se oprise în loc.


ÎMPĂRĂTEASA SPUSE:
— Domnul De Lany.
Hedrock se înclină. Se deghizase puţin şi-şi preluase unul dintre numele la care renunţase de mult, pentru ca ea să nu-l poată recunoaşte cândva în viitor.
— Mi-aţi solicitat o întrevedere?
— După cum vedeţi.
Împărăteasa se juca şi acum cu cartea lui de vizită. Purta o rochie ca o hlamidă, albă ca zăpada, care-i scotea în evidenţă culoarea feţei bronzate, ca şi decolteul. Încăperea în care-l primi fusese pregătită să semene cu o insuliţă din mările Sudului. Erau înconjuraţi de palmieri şi verdeaţă. De-o parte şi de alta erau valuri care se spărgeau de o plajă cu o înfăţişare absolut naturală. Dinspre marea aceea agitată bătea o briză răcoroasă care-i sufla lui Hedrock în spate şi împărătesei în obraji. Aceasta îl privea pe Hedrock cu amărăciune sau chiar cu un resentiment. Avea dinaintea ei un bărbat cu o înfăţişare impunătoare şi cu un chip ferm. Dar cel mai tare o uluiră ochii lui. Erau blânzi, dar neclintiţi, dovedind o vitejie nemăsurată. Nici nu se aşteptase la asemenea calităţi deosebite. Vizitatorul căpăta deodată o importanţă specială. Cercetă cu privirea cartea lui de vizită.
— Walter De Lany, zise ea gânditoare, cu aerul că ascultă rezonanţa numelui pe care-l rosteşte, aşteptând să capete mai mult sens.
În cele din urmă, clătină din cap cu un aer nedumerit.
— Cum aţi ajuns aici? Am găsit acest nume pe lista audienţelor şi am socotit că, probabil, întrevederea a fost aranjată de şambelanul meu, întrucât era vorba de ceva urgent.
Hedrock nu răspunse nimic. Ca şi atâţia alţi oameni ai Imperiului, şambelanul nu avea instrucţia mintală defensivă. Şi cu toate că Împărăteasa o avea, nu ştia că Arsenalele au făurit metode energetice pentru a smulge imediat reacţii favorabile de la cei neînzestraţi cu acest sistem de protecţie. Împărăteasa continuă:
— Foarte ciudat.
— Liniştiţi-vă, Maiestate, îi spuse Hedrock. Am venit să fac apel la îndurarea dumneavoastră pentru un biet om nevinovat şi aflat în mare nenorocire.
Cu asta o captivă. Din nou îi înfruntă privirea, se clătină puţin înspăimântată de forţa pe care o citea în ochii lui, apoi se calmă. Hedrock vorbi liniştit:
— Maiestate, aveţi posibilitatea să faceţi un act de bunătate fără seamăn în favoarea unui om care se află la aproape cinci milioane de ani de aici, balansându-se între viitor şi trecut, în timp ce clădirea dumneavoastră îl împinge tot mai departe.
Aceste vorbe trebuiau rostite. Se aştepta ca ea să-şi dea imediat seama că numai intimii şi duşmanii ei puteau să cunoască anumite detalii privind clădirea dispărută. Felul în care îi pieriră culorile din obraji arăta că şi ea e conştientă de acest lucru.
— Eşti omul Arsenalelor? şopti ea surprinsă. Dar, ridicându-se imediat în picioare, strigă aproape scrâşnind: Ieşi de-aici! Afară!
— Stăpâniţi-vă, Maiestate, o linişti Hedrock. Nu vă ameninţă nici o primejdie.
Avusese intenţia ca vorbele lui să fie pentru ea ca un duş rece. Insinuarea că e speriată îi făcu obrajii să se păteze de roşeaţă. Rămase o clipă în picioare, iar apoi, cu o mişcare rapidă, îşi băgă mâna în decolteu şi scoase o armă energetică strălucind de albeaţă.
— Dacă nu pleci în clipa asta, trag.
Hedrock îşi depărtă braţele de trup ca un om supus percheziţiei.
— Un pistol obişnuit, zise el uluit, împotriva unui om care poartă o armă defensivă a Arsenalelor? Maiestate, dacă m-aţi asculta măcar o clipă...
— Nu vreau să am de-a face cu oamenii Arsenalelor.
Asta era pur şi simplu enervant. Hedrock vorbi cu o voce egală:
— Maiestate, nu mă surprinde că faceţi asemenea declaraţii lipsite de maturitate. Nu numai că aţi avut de-a face cu Arsenalele în ultimele câteva zile, dar le-aţi şi cedat. Aţi fost silită să puneţi capăt războiului şi să vă distrugeţi maşinile energetice temporale. Aţi căzut de acord să nu-i puneţi sub urmărire penală pe ofiţerii dezertori, ci doar să-i deblocaţi din armată. Şi i-aţi acordat imunitate lui Cayle Clark.
Citi pe chipul ei că n-a atins-o în nici un punct sensibil. Îl privea lung, încruntată:
— Trebuie să fie vreun motiv pentru care ai îndrăzneala să-mi vorbeşti astfel.
Propriile-i cuvinte o galvanizară. Se aşeză în jilţ şi rămase cu un deget în aer deasupra braţului frumos împodobit al acestuia:
— Dacă apăs pe butonul de alarmă, o să vină gărzile. Hedrock oftă. Sperase că ea n-o să-i silească să-şi dezvăluie întreaga putere.
— Atunci de ce nu-l apăsaţi? îi sugeră el.
Se gândi că a sosit timpul s-o pună faţă-n faţă cu situaţia ei adevărată.
— Şi ce-ţi închipui, că n-am s-o fac? întrebă, şi degetul ei întins apăsă ferm pe buton.
Urmă un răstimp de tăcere în care nu se auzi decât clipocitul valurilor şi briza fără viaţă. După cel puţin două minute, Innelda, ignorându-l pe Hedrock de parcă nici n-ar fi fost acolo, făcu vreo câţiva paşi până la un copac şi atinse una dintre ramuri. Trebuie să fi fost un sistem suplimentar de alarmă, pentru că aşteptă — de data asta nu chiar atât de mult — , iar apoi se îndreptă în grabă către tufişul des care ascundea puţul liftului. Îi acţionă mecanismul şi, neavând nici o reacţie nici de acolo, se întoarse încet la locul unde aştepta Hedrock, reaşezându-se pe jilţul ei. Era palidă, dar liniştită. Nu se uită la Hedrock, dar îi vorbi fără frică:
— Ai intenţia să mă asasinezi?
Hedrock clătină din cap nerostind nici o vorbă. Acum regretă mai mult ca oricând că a fost silit să-i arate cât de neputincioasă este, regreta mai ales pentru că, fără doar şi poate, ea avea să înceapă să modernizeze sistemul de protecţie al Palatului, în speranţa falsă că se apără de ştiinţa superioară a Arsenalelor. Dar el venise, în această după-amiază, pregătit pentru orice eventualitate, orice pericol fizic sau mintal. N-o putea sili să facă ceea ce voia el, însă degetele lui ardeau pur şi simplu de atâtea inele ofensive şi defensive. Era îmbrăcat în costumul "de lucru" şi până şi savanţii de la Ateliere ar fi fost uimiţi să-i vadă diferitele tipuri de armuri. În preajma lui nu se puteau activa nici un fel de energii de alarmă şi nici o armă de foc nu putea trage. Era ziua celei mai importante decizii din întreaga istorie a sistemului solar şi el venise înarmat până-n dinţi.
Ochii femeii îl priveau lung, cu o intensitate sumbră.
— Ce doreşti? Ce e cu omul ăsta de care pomeneai?
Hedrock îi vorbi despre McAllister.
— Eşti nebun? şopti când îşi încheie el expunerea. Dar de ce atât de departe? Clădirea este doar... doar la trei luni.
— Factorul dominant pare să fie masa obiectului.
— Oh!
Un răstimp de tăcere şi apoi întrebarea:
— Şi ce-ai vrea să fac eu?
— Maiestate, omul ăsta face un apel disperat la mila şi îndurarea voastră. Pluteşte într-un vid cum nu vor mai vedea niciodată ochii oamenilor. S-a uitat la Pământul nostru şi la Soarele nostru atât în copilăria lor, cât şi spre bătrâneţea lor îndepărtată. Acum nimic nu-l mai poate ajuta. Trebuie să-i acordăm răgazul mântuitor al morţii.
Innelda avu, parcă, în mintea sa, viziunea beznei de nepătruns pe care o zugrăvea el. Deveni mai atentă şi mai concentrată, înţelegând acest eveniment în cadrul său mai larg.
— Dar ce e cu maşina pe care o ai?
— Este o copie a maşinii cartografice a Arsenalelor. Nu se mai strădui să-i explice că a construit-o într-unui dintre laboratoarele lui secrete, li lipseşte doar harta în sine, care a fost prea complicată pentru a fi fabricată aşa repede.
— Înţeleg, zise ea automat, fără a avea vreo reacţie.
În timp ce el îi cerceta chipul, Împărăteasa îl întrebă apăsând fiecare cuvânt.
— Şi ce rol ai dumneata în toată povestea asta?
Hedrock nu era însă pregătit să-i răspundă. Venise la Împărăteasa Isherului pentru că ea suferise o înfrângere şi, în situaţia în care se afla, era important să nu aibă prea multe resentimente. Nemuri­torul, care se amesteca din nou în treburile muritorilor, trebuia să se gândească şi la asemenea lucruri.
— Maiestate, nu mai e timp de pierdut. Clădirea trebuie să se întoarcă aici peste o oră.
— Dar de ce nu putem lăsa Consiliului Arsenalelor să ia această hotărâre?
— Pentru că s-ar putea să ia o hotărâre greşită.
— Şi care este hotărârea justă? insistă Innelda.
Rămânând acolo pe scaun, Hedrock îi vorbea.
Cayle Clark fixă manşa autoavionului în aşa fel încât să facă un cerc larg în jurul casei.
— O, Doamne, zise Lucy Rall-Clark. Vai de mine, dar e una dintre clădirile astea aeriene...
Se opri şi privi cu ochii plini de uimire la terenurile de dedesubt, la grădinile suspendate, la casa care plutea prin aer.
— Vai, Cayle, dar eşti sigur că ne dă mâna s-o ţinem?
Cayle Clark zâmbi:
— Iubito, ţi-am mai explicat de zece ori. N-o s-o mai fac încă o dată.
Dar ea protestă:
— Nu asta vreau să spun. Eşti sigur că Împărăteasa n-o să ţi-o scoată pe nas?
Cayle Clark îşi privi soţia cu un zâmbet firav şi întunecat:
— Domnul Hedrock mi-a dat un pistol de la Arsenale, zise el încet. Şi pe urmă, i-am adus o mulţime de servicii Maiestăţii sale, pe care — cel puţin aşa mi-a spus azi prin teleecran — le apreciază foarte mult. De obicei nu e falsă, aşa că am convenit să continui să lucrez pentru ea cam în acelaşi chip.
— Oh, făcu Lucy.
— Ei, haide-haide, nu te mai tulbura. Nu uita că chiar tu mi-ai spus că Arsenalele au încredere într-un guvern unic. Cu cât acest guvern va fi epurat mai degrabă, cu atât mai bine o va duce lumea întreagă. Şi te rog să mă crezi — şi faţa i se înăspri — că am căpătat destulă experienţă în acest sens şi ţin cu tot dinadinsul să-l purific.
Ateriza cu autoavionul pe acoperişul reşedinţei cu cinci etaje. O duse pe Lucy în interior, până în lumea camerelor luminoase şi elegante în care aveau să trăiască de-a pururi împreună.
Cel puţin, la vârsta de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, se părea că vor trăi într-adevăr de-a pururi.


EPILOG


McALLISTER UITASE de hotărârea personală pe care intenţionase s-o ia. Îi era atât de greu să gândească în această beznă. Deschise ochii obosiţi şi văzu că stă nemişcat, atârnat într-o poziţie de balans în spaţiul întunecat. Sub el nu era pământ. Se afla într-o vreme în care planetele încă nu existau. Întunericul părea că aşteaptă un eveniment colosal. Îl aşteptau pe el.

Deodată îi fulgeră prin minte înţelegerea lucrurilor care aveau să se întâmple. Apoi îl copleşi uimirea, după care îşi dădu seama ce hotărâre trebuie să ia: resemnare în faţa morţii.

Era o hotărâre ciudat de uşor de luat. Se simţea tare istovit. Îi reveniră în minte reminiscenţe dulci-amare din zilele şi spaţiile îndepărtate, când zăcuse, între viaţă şi moarte, pe un câmp de luptă de la jumătatea secolului al XX-lea, resemnat cu ideea că va fi dat uitării. Atunci se gândise că trebuie să moară pentru ca să poată trăi alţii. Şi acum avea acelaşi sentiment, dar mai puternic şi pe un plan mult mai înalt.
N-avea idee cum se poate realiza acest lucru, dar pendulaţia avea să sfârşească, în trecutul foarte îndepărtat, cu declanşarea uluitoarei energii temporale pe care o tot acumulase la fiecare dintre aceste balansuri monstruoase.

Nu numai că avea să asiste, dar avea să şi contribuie la formarea planetelor.


final























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu