vineri, 15 iulie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (17)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche









Noaptea de 13 spre 14 iunie: versiunea oficială


Ce s-a întâmplat, dacă am da crezare versiunii oficiale, în noaptea de 13 spre 14 iunie? Comunicatele oficiale — cu excepţia unei scurte note a Ministerului Apărării Naţionale, reluată de Rompres — rămân de o neobişnuită discreţie. Presei apropiate FSN-ului îi revine aşadar sarcina de a oferi varianta ce trebuie impusă opiniei publice. Inspirându-se din comunicatele Rompres, ziarele România Muncitoare, Dimineaţa şi Tineretul liber descriu succesiunea evenimentelor urmând în esenţă aceeaşi schemă:

1. Situaţia devenind critică, armata a fost nevoită să intervină în cursul serii şi al nopţii pentru a asigura apărarea sediului Guvernului, Televiziunii, Radioului, Poştei Centrale şi altor instituţii.

2. Clădirea Ministerului de Interne (incendiată şi ocupată de forţe „extremiste", cum se încăpăţânează să afirme ziarul Dimineaţa) trece sub controlul armatei la ora 1.06 — militarii asigură de asemenea apărarea sediului Poliţiei şi restabilesc în jurul orei 1.30 calmul la sediul Televiziunii.

3. în schimb, „extremiştii" respinşi din preajma Ministerului de Interne se regrupează în strada Academiei, în apropierea Universităţii, şi atacă forţele de ordine din zona Casei Centrale a Armatei şi a magazinului Romarta. Atacanţii folosesc „pietre, bile, crengi rupte din pomi, sticle incendiare, ba chiar deschid focul cu arme sustrase de la Ministerul de Interne" (după ziarele Dimineaţa şi România Muncitoare; Tineretul liber foloseşte condiţionalul atunci când menţionează utilizarea armelor).

4. Pentru a stinge şi acest focar de violenţă, forţele de ordine nu dispun decât de muniţii de manevră (România Muncitoare insistă în mod deosebit asupra acestui aspect), fapt ce explică dificultatea cu care acţionează. Totuşi, în jurul orei 4 dimineaţa, se instalase „un oarecare calm" (pentru România Muncitoare)- sau „o acalmie aparentă" (pentru Tineretul liber).

5. Utilizarea muniţiilor de manevră lasă să se înţeleagă că morţii şi răniţii prin arme de foc se datorează în exclusivitate activităţii extremiştilor. România Muncitoare afirmă: „Cei care au tras sunt extremiştii", dar ezită să pretindă că cei patru militari „grav răniţi" sunt răniţi prin arme de foc.

Această teză capătă caracter oficial în ziua de 16 iunie, odată cu comunicatul Guvernului: „în ziua de 14 iunie, unităţile sanitare înregistrează peste 100 de cazuri de răniţi, 60 de internări şi 5 decese, dintre care 3 morţi prin împuşcare. Moartea lor nu poate fi pusă pe seama forţelor de ordine, întrucât acestea au acţionat cu muniţii de manevră."

6. In zori, în Piaţa Victoriei se găsesc „între 2 000 şi 3 000 de muncitori care asigură, alături de forţele de ordine, paza sediului Guvernului". Unii dintre ei au sosit din judeţele aflate în preajma capitalei. Sunt aşteptaţi şi alţii. Se subînţelege că ameninţarea unui posibil atac asupra acestui punct nu este încă înlăturată. In aceste condiţii sosesc la ora 4.30 în Gara de Nord primele două trenuri cu aproximativ 3 000 de mineri din Valea Jiului (România Muncitoare, Tineretul liber, care adaugă că, în Piaţa Victoriei, Ion Iliescu îi primeşte cu aceste cuvinte: „Cum vedeţi, de această dată, avem de-a face cu elemente în mod declarat fasciste!"). La ora 6, în Piaţa Universităţii se aflau deja aproximativ 10 000 de mineri. Unul din conducătorii lor, inginerul Iliescu, declară: „Am venit pentru a restabili liniştea şi o vom face, pentru noi, pentru familiile noastre şi pentru copiii noştri."

Mesajul versiunii oficiale este simplu: în ciuda intervenţiei armatei, ameninţarea unei lovituri de stat nu este definitiv înlăturată în momentul apariţiei minerilor.

Dar afirmaţiile martorilor, precum şi anchetele întreprinse de presa independentă dovedesc tocmai contrariul. Cel mai târziu între ora unu şi două noaptea, Ministerul de Interne şi Televiziunea fuseseră „eliberate"; în preajma lor nu mai exista nici un agresor, prin urmare nici una din aceste instituţii nu mai era câtuşi de puţin ameninţată. în plus, în niciun moment din cursul serii sau al nopţii, nu s-a înregistrat nici cea mai neînsemnată tentativă de atac asupra sediului Guvernului.

De altfel, în clipa în care au intervenit forţele de ordine, numărul celor care manifestau era redus, iar al celor care se dedau încă la acte de violenţă era şi mai mic. Fapt ce va fi recunoscut chiar de sursele oficiale. Potrivit afirmaţiilor a doi reprezentanţi ai biroului Ministerului de Interne „din cei circa 600-700 de oameni care au fost în faţa sediului nostru, doar 200 erau «activi» (Tineretul liber din 15 iunie); acelaşi cotidian (ca şi România Muncitoare din 15 iunie) observă că numărul „extremiştilor" respinşi de armată către Universitate se ridica doar la 200-300 de persoane.

In sfârşit, cel mai târziu la ora 4 dimineaţa, în centrul oraşului, calmul fusese complet restabilit; cu alte cuvinte, cel puţin cu o oră înainte de sosirea primelor coloane de mineri, la ora 5 dimineaţa, în Bucureşti nu mai exista nici un focar de agitaţie.

Dar, ca să revenim la noaptea de 13 spre 14 iunie, rămân încă fără răspuns două întrebări: pe de o parte, de ce armata a intervenit atât de târziu şi ce a făcut ea în realitate? Pe de altă parte, cine sunt „extremiştii"? Cine sunt, mai ales, cei care au acţionat din umbră?



Armata „întârzie": ficţiunile oficiale şi misiunea reală


Preşedintele Iliescu este primul care prezintă punctul de vedere oficial privind conduita armatei în ziua de 13 şi în noaptea de 13 spre 14 iunie: „Intervenţia acesteia, spune el în ziua de 14 în faţa minerilor, a fost binevenită" şi chiar o laudă: „Ea a permis să fie «eliberată» Televiziunea, Poliţia şi Ministerul de Interne." Dar, această intervenţie (ca şi cea „a forţelor de ordine şi a muncitorilor din capitală") „s-a produs cu întârziere", constată el, pentru a trece imediat ce i se oferă prilejul „la acele elemente /extremiste/, care şi-au făcut de cap până noaptea târziu". Punct de vedere care va fi împărtăşit şi chiar dezvoltat de Petre Roman la conferinţa sa de presă din 15 iunie: insistând asupra caracterului „tardiv" al intervenţiei armatei, el îl explică prin lipsa de coordonare între cele două ministere implicate, respectiv Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne. Această regretabilă întârziere nu-1 împiedică pe primul-ministru să-i omagieze la rândul lui pe „paraşutişti şi poliţia militară care au intervenit totuşi".

A doua zi, Guvernul va merge şi mai departe cu reproşurile. Reluând explicarea întârzierii prin „insuficienţa coordonării informaţiilor între unităţile de poliţie şi unităţile militare chemate în sprijin", comunicatul din 16 iunie lasă să se înţeleagă că la urma urmelor armata este răspunzătoare de slăbiciunile constatate în rândurile poliţiei: „Aceste necorelări au provocat panica şi deruta în rândurile forţelor de ordine." Prejudiciul este cu atât mai grav cu cât, pornind de aici, se dezvoltă, în mai mare măsură decât o făcuse Ion Iliescu, ideea că această întârziere a avut drept consecinţă faptul că tentativa de lovitură de stat a luat asemenea proporţii: „în aceste condiţii, grupurile de agresori au atacat cu o violenţă extremă şi greu de prevăzut obiectivele de stat pomenite mai sus."

Şi raţionamentul continuă, fără a se da prea mare atenţie coerenţei: după ce descrie „scenariul destabilizării" şi constată că „aceste acţiuni extremiste aveau drept obiectiv prioritar anihilarea forţelor de ordine /absente/ şi a capacităţii lor de informare şi decizie /aluzii la atacurile împotriva Serviciului Român de Informaţii şi la celelalte două clădiri vizate/, comunicatul adaugă: „în acest caz limită, preşedintele ales şi Guvernul au cerut intervenţia hotărâtă a armatei şi un sprijin larg din partea populaţiei, în scopul blocării escaladării extrem de periculoase a evenimentelor." Cu alte cuvinte, numai în acest moment, deci în jurul orei 21 (după „atacul asupra Televiziunii şi după devastarea acestei instituţii"), a fost lansat apelul către armată. Există în acest caz o dovadă de rea-credinţă: să critici armata pentru că a întârziat să intervină şi să afirmi în acelaşi timp că de fapt nu primise cale liberă pentru a intra în acţiune... cel puţin nu într-o manieră hotărâtă.

Ce se va afla în zilele următoare, inclusiv din surse oficiale sau oficioase, asupra momentului şi condiţiilor în care a fost mobilizată armata în această zi de 13 iunie?

Dacă e să dăm crezare generalului Corneliu Diamandescu, şeful Poliţiei, ale cărui declaraţii sunt reproduse de directorul general al Televiziunii, Emanuel Valeriu, în ziarul Adevărul din 15 iunie, „conducerea armatei a promis 2 000 de militari masaţi în Piaţa Universităţii la ora 7.00, 5 000 la ora 9.00, 7 000 la ora 12.00 — fără să apară vreunul".

Iată o afirmaţie care contrazice versiunea precedentă. Căci cum ar fi putut promite un comandant militar să trimită trupe cu mult înainte de crearea situaţiei „limită" care trebuia să determine autorităţile să ceară acest lucru?

Alte versiuni vor contrazice şi ele afirmaţiile generalului Diamandescu. Astfel, ofiţerii de poliţie chestionaţi de ziarul Dimineaţa din 12-13 iulie susţin, cel puţin în ceea ce-i priveşte, că Poliţia nu a solicitat sprijinul armatei decât în jurul orei 16.30.

In mai multe rânduri, presa oficială revine asupra atitudinii armatei. Ziarul Adevărul, în special, se dedă la o serie de atacuri, începând cu numărul din 15 iunie, ca şi în alte numere. Se lasă să se înţeleagă că numeroasele apeluri pentru sprijin lansate armatei de către asediaţii din Prefectura Poliţiei şi din Ministerul de Interne au rămas fără răspuns. Se scoate de asemenea în evidenţă atitudinea ciudată a trupelor aflate la Televiziune; sau chiar a acelor unităţi militare care, după ce şi-au făcut apariţia în mai multe rânduri în zona Ministerului de Interne (mai întâi în camioane care transportau trupe, apoi, începând de la ora 19, în vehicule blindate), s-au retras în faţa câtorva sticle incendiare sau, mai rău, au fraternizat cu manifestanţii — care au salutat gestul soldaţilor cu lozinca cunoscută din decembrie „Armata e cu noi!" (Adevărul, 23 iunie 1990).

Un alt element, care clarifică lucrurile în şi mai mare măsură, este mărturia comandantului Ion Costin care conducea o unitate, formată din zece blindate. La ora 19, el primeşte ordinul de a se deplasa la Ministerul de Interne unde soseşte în jurul orei 20. Cum plecase fără muniţie, nu putea riposta atacului cu sticle incendiare. Incendiul care se declanşează pe două dintre vehiculele comandate de el sunt stinse cu greu. La ora 20.30 primeşte ordinul să părăsească zona pentru a-şi reface unitatea pe platoul din Centrul Civic construit de Ceauşescu. La ora 21.20 primeşte în sfârşit muniţia adusă cu un camion. Dar abia la 23.15 va primi ordinul de a se deplasa din nou la Ministerul de Interne unde observă că „manifestanţii nu mai sunt la fel de violenţi". în jurul orei zero, un elicopter al armatei aruncă gaze lacrimogene, ceea ce îi derutează pe manifestanţi (Zig-Zag, 26-30 iunie 1990).

Indicarea orelor este verosimilă în ceea ce priveşte primele apariţii ale armatei — acestea fiind confirmate de numeroase mărturii — şi în ceea ce priveşte distribuirea muniţiilor. Generalul Victor Stănculescu, ministrul apărării naţionale, care se găsea la 13 iunie la o reuniune a

Tratatului de la Varşovia, va afirma de asemenea, într-un interviu publicat de Expres în numărul din 29 august, că „muniţiile de luptă au fost împărţite seara la ora 21 în anumite unităţi alertate încă de la ora 16.30". In schimb, orarul indicat de către acelaşi ofiţer pentru angajarea directă la Ministerul de Interne este infirmat atât de martori oculari, de presa independentă, cât şi de presa oficială, cu toţii fiind de acord că intervenţia nu s-a produs decât după ora 24.

Ce să înţelegem din aceste date contradictorii?

Incă o dată se confirmă faptul că autorităţile uzează de procedee pe care le cunoaştem deja, asociind afirmaţii vagi, minciuni şi contradicţii, pentru a pune, în cazul de faţă, pe seama armatei consecinţele nefaste, ce trebuiesc justificate în faţa opiniei publice, ale ordinelor pe care le-a emis pe cont propriu, şi asta în scopul de a ascunde adevăratul obiectiv al măsurilor luate. Reiese cât se poate de clar că unităţi ale armatei erau mobilizate — de la ora 16.30 — dar nu au primit muniţii decât după ora 21, iar ordinul de a acţiona, abia noaptea târziu. Adică destul de târziu pentru ca activitatea propagandistică urmărind să acrediteze ideea încercării de lovitură de stat să-şi atingă scopul. în această privinţă „întârzierea" armatei prezintă stranii similitudini cu „slăbiciunea" poliţiei.

Dar asta nu e singura coincidenţă.


va urma
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu