marți, 12 iulie 2016

Maitreyi (14)


Mircea Eliade









Mă duceam la birou de-abia îa zece, iar ceaiul îl luam eu toţii la opt dimineaţa. Puteam sta deci neturburaţi de vorbă două ceasuri. În noaptea aceea am adormit greu, cu febră şi visuri atroce; mi se părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă izgoneşte din casa aceasta, că Sen mă priveşte absent de pe terasă. Mă deş­teptam mereu, cutremurat, cu fruntea rece şi umedă. Parcă săvîrşisem un mare păcat.

Am găsit-o pe Maitreyi la birou, într-o sari albă, cu un şal cenuşiu pe umeri, scriind fişe pentru catalog. I-am urat bună dimineaţa extrem de încurcat, neştiind dacă trebuie s-o sărut sau să-i zîmbesc numai, sau să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat de curînd între noi. Cea dintîi întîlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut întotdeauna un efort de atenţie şi de imaginaţie. Nu ştiu cum să mă port, ce "atitudine" să iau; nu ştiu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu ştiu mai ales ceea ce crede ea şi cum ar vrea ea să fiu. Nehotărîrea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol.

Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniştită, resemnată, hotărîtă, deşi cearcănele şi paloarea feţei trădau o noapte de rugăciune şi de meditaţie. (Mi se păruse mie sau îi auzisem spre dimineaţă glasul, îngînînd în balcon o rugă­ciune monoton cîntată, întreruptă şi reluată de mai multe ori şi apoi stinsă brusc, ca într-un plîns?)

M-am aşezat în faţa ei, la acelaşi birou, pe scaunul pregătit mai dinainte de Maitreyi. Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărţilor, fără să ridic ochii de pe fişe.

― Ai dormit bine? o întreb eu după cîteva minute, ca să curm tăcerea.

― N-am dormit deloc, îmi răspunse calmă. M-am gîndit că e timpul sâ pleci din casa noastră. De aceea te-am şi chemat...

Încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de desperată implorare, şi o lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucîndu-se cu condeiul pe o coală de hîrţje, fără să mă privească, desenînd şi ştergînd, scriind rînduri pe care nu le puteam ceti, făcînd semne şi figuri pe care nu le în­ţelegeam. Jocul acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre şi cele dintîi lecţii de franceză. Aş fi vrut s-o în­trerup, ca să-i spun cîte greşeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui humor şi am tăcut. Nici vreme de reflecţii melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu ştiam cum să le cred. Mă tur­burau şi mă surprindeau, jicnindu-mă şi în orgoliul, şi în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atît de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să aştepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.

Mă înşelam, spunea ea, crezînd că mă iubeşte aşa cum o iubesc eu. Sufletul ei era de mult dat altuia, lui Robi Thakkur. Îl iubeşte de cînd avea treisprezece ani şi i-a cetit pentru întîia oară cărţile. Verile şi le petrecea, pînă mai anul trecut, la Shantiniketan, găzduiţi ― ea şi familia ― chiar la poet acasă. Cîte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrînului, ascultîndu-l mîngîiată pe păr! La început nu ştia ce este Sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru guru-l ei. Pînă ce, într-o seară, poetul i-a spus că aceasta e dragoste. A leşi­nat atunci pe terasă. S-a deşteptat, nu ştie după cît timp, la el în odaie, întinsă pe pat, cu faţa udă. Plutea în odaie un parfum proaspăt de iasomie. Gura continua s-o mîngîie şi i-a dat atunci acea mantra, apărătoare de păcate.

Să rămînă pură toată viaţa, aşa i-a spus. Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să nu-l uite niciodată pe el. Şi nu l-a uitat. Are o cutie întreagă eu scrisori de la el, tri­mise din toate părţile lumii pe unde a umblat. Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui...

(Ce cabotin dezgustător, gîndeam eu ars de gelozie, de furie, de neputinţă. Cs corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos de devoţie şi fraudă. Cum am putut crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintîi care îi atinge trupul?)

Totuşi, niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mîngîiat-o decît pe păr, adăogă Maitreyi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul. De altfel, nici nu l-a mai văzut de mult, căci el călătoreşte neîncetat; şi apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că d-na Sen a observat anumite excese senti­mentale faţă de guru şi n-a mai lăsat-o să-l vadă. Dar nu l-a uitat o clipă. Ar fi vrut să ajungem buni prieteni, să-mi împărtăşească mie toate acestea, să-l iubim îm­preună. Mie nu mi-a fost decît o prietenă, m-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gîndit la altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămînă joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut. (Roşi şi şopti aceste cuvinte cu multe greşeli, şi de gramatică, şi de pronunţie. De aceea repetă fraza în bengali.) Gesturile ei au fost sincere şi calde, căci, în­tr-un fel, mă iubeşte mult şi îi place să stăm împreună, să glumim, să ne privim în ochi şi să ne atingem mîinile, dar toate acestea nu sunt nimic altceva decît prietenie. Dacă am crezut altfel, e din vina ei, care mi-a ascuns multe şi m-a provocat să cred orice altceva, să cred chiar că mă iubeşte.

Cînd a încetat, obosită şi palidă, m-am ridicat de la locul meu (nici nu-mi dam seama ce fac, într-atît eram de năuc) şi m-am dus spre ea. Mă privea cu panică şi milă, i-am luat capul între mîini şi, ştiind că nu poate ţipa, nu poate striga după ajutor, am sărutat-o pe gură. Ştiam amîndoi că în orice clipă se poate coborî cineva de sus şi ne-ar fi putut vedea de pe scară, dar aceasta mă făcea să prelungesc şi mai mult sărutarea, aproape sufocînd-o.

― De ce faci asta? vorbi ea. Sunt slabă, ştii că nu mă pot împotrivi, dar nu simt nimic cînd mă săruţi. Simt buzele ca şi cum ar fi ale lui Chabù, ale unui copil. Nu mă cutremură! Nu te iubesc!...

O lăsai din strînsoare şi trecui în odaia mea. Plecai de-a dreptul la lucru, fără să mai aştept ceaiul, oarecum înseninat de mărturisirea Maitreyiei, deşi gelos şi înfuriat. Mi se părea că tot ce face faţa aceasta este contra firii.

În ziua aceea nu o întîlnii şi nu o căutai. Seara, la masă, o aveam iarăşi la dreapta mea. Am coborît printre cei dintîi. Nu veniseră decît Mantu, Lilu, Maitreyi. Am în­ceput a discuta politică: arestarea primarului oraşului, discursul lui Sarojini Naidu, numărul închişilor în revo­luţia civilă. Îmi făgăduisem să nu privesc pe Maitreyi şi să nu o ating nici din întîmplare. Dar simţii deodată pi­ciorul ei cald, gol, sub masă, aşezîndu-se tremurînd peste al meu. Înfiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi şi-a ridicat, fără să se observe, marginea sari-ei, şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nici o încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualităţii. Ea era palidă, cu buzele roşii, privindu-mă cu ochii adînciţi, înspăimîntaţi, dar carnea ei mă chema, mă îmbia, şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră şi ceilalţi, cred, pierderea noastră. De-atunci. Îmbrăţişarea pulpelor pe sub masă a rămas una din bucuriile noastre zilnice. Căci numai acolo îi puteam mîngîia astfel pulpele, genunchii. Dacă aş fi atins-o cu mîna, Maitreyi ar fi socotit încercarea aceasta un act de dezgustătoare lubricitate şi s-ar fi îndoit numaidecît de curăţenia simţirilor mele.

După masă, Maitreyi mă opreşte în prag.

― Vrei să vezi ce-am lucrat pînă acum?

Aprinse lumina în bibliotecă, dar, în loc să se apropie de masa unde se aflau fişele, se îndreptă către cealaltă odaie, unde nu era lampă. Se uită în dreapta şi în stînga, nu cumva să o surprindă cineva, şi apoi îmi întinse braţul, gol pînă la umăr.

― Încearcă orice poţi cu el, sărută-l, mîngîie-l; ai să vezi că nu simt nimic...

Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricît de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pen­tru mine, posesiunea e mult mai neînţeleasa şi mai compli­cată decît se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeţi sau să-l cucereşti. Mai mult ne închipuim că po­sedăm decît posedăm.

Banalităţile acestea, pe care i le spuneam în treacăt, sigur fiind că altceva mai responsabil n-ar fi în stare să reţină, au frămîntat-o îndeajuns pe Maitreyi. Încerca acum să-şi verifice sentimentele prin această "voluptate" esen­ţială de care îi vorbisem atunci.

Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pie­lea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie ală­turi. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întin­sese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. Îl ţineam în mîinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de in­tensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. Începui să-l strîng, să-l mîngîi, să-l sărut, sigur fiind că îmbrăţişez întreaga făptură a Mai­treyiei, că pe ea o mîngîi, de ea toată mă bucur. Simţeam cum se pleacă sub voluptate, cum cedează agonizînd, sim­ţeam că se deşteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită. În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecă­rile degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, pînă ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strîngă, lăcrămînd, fără răsuflare. Peste cîteva clipe o avui în braţe, dîndumi-se ea (căci nu făcui nici un gest ca să-i violentez aluneca­rea, hotărît fiind să-i chinui numai braţul), şi, cînd o să­rutai de astă dată pe gură, înţelesei că nu mai era o să­rutare de viol, căci buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu, cu sîngele meu. Am înţeles atunci că orice s-âr fi întîmplat mai înainte în emoţiile şi în gîndirea Maitreyiei, oricine le-ar fi răscolit mai înainte de mine, urmele acelea s-au şters, arse de ziua aceasta nouă la care se năştea fe­cioara. O nemaipomenită beatitudine mă invada atunci pe toate porţile sufletului şî ale trupului. Îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un val inefabil mă înălţa din nimic, fără să mă despartă totuşi de mine însumi, fără să mă rătă­cească. Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi s-au părut fără durată. Încleştarea aceea la sînul Maitreyiei era mai mult decît dragoste. Ea s-a deşteptat, cu palmele întoarse acoperindu-şi ochii. S-a depărtat de mine agale, privindu-mă cîteodată tresărind, apoi acoperindu-şi iar faţa. Trecu pe lîngă masa cu cărţi şi spuse automat, arătîndu-mi-le:

― Iată ce-am lucrat astăzi...

Au fost o ghicire nefirească vorbele ei. Căci în acea clipă intră Khokha şi-i spuse că d-na Sen o cheamă sus, în odaia ei. Am stins luminile, încercînd să mă stă-pînesc; pentru că eram buimac şi fericit, şi aproape că-mi venea să-i spun lui Khokha ce fericire mi se dăruise mie din senin, fără să o merit.

În camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fe­reastra cu gratii, mă trînteam pe pat, mă ridicam şi um­blam prin odaie. Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariţia lui Khokha. Mi se părea că nu ne-am despărţit aşa cum trebuie, în intimitatea noastră descoperită astăzi. Nu ne puteam despărţi decît printr-o îmbrăţişare, şi veni­rea lui Khokha o împiedecase. Sunt sigur că şi Maitreyi simţea acelaşi lucru, că o auzeam păşind uşor, deasupra, în odaia ei, ieşind în balcon, întorcîndu-se. Pe zidul din faţă îi puteam vedea umbra de cîte ori se apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, şi o ciudată părere de rău mă împietri lîngă gratii. Auzi atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie, dar eu ghicisem altceva. Mă apropiai de fereastră şi fluierai şi eu; nu mi se răspunse nimic. Tre­buie să fie în balcon, gîndii; şi, deschizînd cu multă luare-aminte uşa odăii mele şi uşa, mai grea, a coridorului, ieşii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în stradă, căci lu­mina felinarului era prea puternică. Fluierai din nou.

― Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.

Îmi spunea întîia oară pe nume. Mă coborîi şi o zării rezemată de balustradă, numai cu un şal pe umeri, părul atîrnîndu-i negru peste braţe, printre glicine. Era o apa­riţie legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără să-i spun un cuvînt. După moleşeala braţelor abandonate peste balus­tradă şi după resemnarea cu care îşi sprijinea capul pe umăr, înţelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne priveam numai. Apoi, ea a căutat sub şal, la sîn, şi mi-a zvîrlit ceva alb şi cu alunecare leneşă. În aer; o coroniţă din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici nu i-am putut mulţumi.

M-am întors fericit şi împăcat în camera mea, după ce am închis uşile cu aceeaşi grije. Întîlnii pe coridor pe Khokha.

― Am fost să beau puţină apă proaspătă, îmi spuse el încurcat, înainte să-i fi vorbit.

Nu m-am întrebat atunci ce căuta el mereu în preajma noastră şi dacă nu cumva ne spionează. Purtam coroniţa de iasomie cu prea multa mîngîiere şi bucurie ca să mă gîndesc la altceva. Am înţeles mai tîrziu că acesta era sem­nul logodnei, că fecioara care dăruieşte o asemenea coro­niţă unui tînăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legămînt dincolo de împrejurări şi de moarte. Dar atunci nu-i cunoşteam încă simbolul şi o strîngeam în mîini şi o sărutam, pentru că fusese a Maitreyiei, se lipise de sînul ei, şi de acolo mi-o zvîrlise ea, nepreţuit dar mie. Şi şezînd eu pe pat, privind florile de iasomie, mă duse deodată gîndul la începuturile începutului, cînd de-abia o văzusem pe Maitreyi şi nu-mi plăcuse; cînd credeam că nimic nu mă va lega de ea niciodată, şi înţelesei că, de fapt, eu o iubisem de atunci, deşi nu-mi lămuream aceasta şi nu voiam să mi-o lă­muresc.

A fost o noapte de legănări între vis şî amintire, cu par­fumul iasomiei ispitindu-mi gura Maitreyiei, o noapte în care mi s-a părut că aud întîia oară cocorii Bengalului, strigătele lor deasupra cîmpiilor inundate de la marginea golfului Am văzut atunci, pe acea poartă de fericire des­chisă spre lume, o viaţă de legendă, pe un tărîm cu şerpi şi tam-tam, în care eu păşeam alături de Maitreyi, doi amanţi ai drumurilor.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu