miercuri, 6 iulie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (18)


Violeta Nastasescu









Algeria


Am putut simţi aceeaşi atmosferă în Algeria lui Boumediene, în timpul escalei delegaţiei în capitala acelei ţări. O primire politicoasă şi distinsă, deşi ceva mai detaşată şi cu mai multe runde de negocieri economice aprofundate, în principal în jurul acelui fluid negru vâscos al cărui miros era apt să trezească prompt interesul liderului român, mare jinduitor de dolari.

Vizita a fost scurtă, iar Elena Ceauşescu s-a rezumat la un singur tur al oraşului Alger, pentru a-1 vedea numai din mersul maşinii. S-a oprit totuşi în centrul oraşului, plimbându-se înconjurată de un alai de ofiţeri de securitate şi oameni de protocol, atât români, cât şi algerieni, minunându-se să audă vorbindu-se franceza oriunde mergea, admirând câteva vitrine şi revenind la reşedinţă cu mâna goală. Cu excepţia acestei plimbări, a rămas să se bucure de confortul reşedinţei, de îmbinarea subtilă arabo-franceză a decoraţiilor interioare şi de mesele rafinate constând din langustine, crabi, creveţi şi raci, în delicioase sosuri pe care nu le gustase niciodată mai înainte.

In acea epocă, preşedintele Boumediene era liderul nedisputat al Algeriei, iar acest lucru se vedea după cum arăta şi se comporta: înalt şi zvelt, purtând mantia tradiţională de culoare neagră cu simplitate elegantă, impunea obedienţă generală din partea concetăţenilor şi respect din partea omologilor străini. Părea atât de puternic şi de sănătos încât cei de acasă şi din străinătate au fost foarte surprinşi când au auzit de inexplicabila afecţiune incurabilă care l-a lovit în plină viaţă activă.

Dar atunci, la apogeul carierei sale, preşedintele Boumediene era întruchiparea politeţei şi a curtoaziei; în dimineaţa plecării delegaţiei, a venit la reşedinţă pentru a se întâlni cu cei doi înalţi oaspeţi, le-a urat drum bun şi i-a condus la aeroport. A coborât din maşină, a intrat în reşedinţă şi a plutit în pelerina sa neagră de-a lungul unui coridor ce ducea spre salonul principal, a trecut pe lângă grupul membrilor delegaţiei şi al personalului român, în care se aflau interpretul preşedintelui şi cu mine. Ca un adevărat gentleman, s-a oprit, s-a întors din drum, a făcut câţiva paşi înspre mine, s-a înclinat şi mi-a urat bună ziua în franceză: „Bonjour, mademoiselle!” Pe jumătate amuzată (la acea dată aveam, cred, 45 de ani!), i-am întors salutul: „Bonjour, monsieur le president!” După ce s-a îndepărtat, colegul meu de limbă engleză a zâmbit ironic: „Damn the Turk.”

Darurile Turcului pentru înalţii săi oaspeţi, în schimbul celor primite de la aceştia, au constat din vin algerian (mereu m-am întrebat în ce măsură acest articol bahic se vindea pe piaţa locală, de vreme ce musulmanii nu se ating de alcool) şi obiecte de artizanat, îndeosebi cele din aramă, ieşite din mâinile măiestre ale meşterilor arabi.

Vizita în ţara domnului Boumediene a fost atât de scurtă, încât timpul nu a permis delegaţiei să călătorească şi în provincie. Odată urcaţi în avion, ultima imagine care mi-a rămas în memorie a fost cea a oraşului Alger, ce părea să răsară din mare şi să se agaţe de povârnişul înălţimilor, cu casele albe ca de cretă contrastând cu verdele vegetaţiei - o panoramă de neuitat care se întindea în faţa ochilor.



Tunisia


Rare sunt locurile în această lume în care oamenii, indiferent cât de îndepărtată le este obârşia, încearcă lin sentiment atât de puternic de apartenenţă încât, asemenea doctorului Abraham al lui Maugham, uită instantaneu de ţara lor şi decid pe loc că acolo se vor aşeza şi îşi vor întemeia căminul. Un asemenea loc este Tunisia. Vastul ţărm udat de apele calde, ca de turcoaz, ale Mediteranei, briza răcoroasă şi climatul blând, toate parcă sunt făcute să te încânte şi să te atragă.

Tunisienii, ai căror conducători i-au convins pe francezi să plece din ţara lor paşnic, culeg roadele minunăţiilor create de popoarele antice şi medievale, ale căror culturi şi-au lăsat amprenta sub formă de temple, vile, băi, mozaicuri, biserici şi moschei răspândite pe întreg teritoriul ţării. Departe de a fi atât de întinsă ca vecinii ei, Tunisia abundă în astfel de vestigii.

La Tunis, soţii Ceauşescu au avut drept reşedinţă „Cartagena”, o casă de oaspeţi recent construită, modernă şi elegantă, însă lipsită de căldura unui interior autentic arab, în timp ce eu am fost expediată de personalul de securitate la un hotel, pe considerentul că limba de lucru va fi franceza sau araba, iar engleza nu va fi necesară. Eu însă ştiam altceva, aşa că i-am rugat să mă ducă înapoi la reşedinţă. Au dat curs rugăminţii mele, deşi cu destulă reticenţă, ca să aflu că în momentul în care Elena Ceauşescu s-a instalat a pus întrebarea: „Unde este Violeta?” I-am privit cu reproş fără să comentez şi am intrat în reşedinţă să finalizez cu ea programul zilei.

Din nou, cu durere în suflet, am constatat că atmosfera din vizita pe care o făcusem anterior în Tunisia se schimbase în rău. Este adevărat că primirea a întrunit toate condiţiile cerute de protocol, dar a fost oarecum rece şi solemnă, rigid de oficială, iar programul a fost restrâns la numai câteva activităţi: convorbiri, turul capitalei, o scurtă excursie la ruinele antice ale Cartaginei, cam asta a fost tot. Deşi mai văzusem o dată Cartagina, m-am alăturat delegaţiei pentru a admira exponatele muzeului ce aminteau de civilizaţiile de mult apuse. Potrivit obiceiului meu nestrămutat, am evitat principalul grup de vizitatori, urmându-i numai după ce părăseau camera şi intrau în următoarea. In împrejurările date, mottoul meu era siguranţa.

Preşedintele şi doamna Bourguiba nu mai erau gazdele vioaie, vesele şi prietenoase care întreţinuseră pe preşedintele şi pe doamna Chivu Stoica în urmă cu 15 ani, când i-am văzut prima oară; trecuse vremea când domnul Bourguiba povestea episoade pline de umor din viaţa şi cariera lui şi când doamna Bourguiba înveselea oaspeţii pentru a-i face să se simtă ca acasă; nu mai împărţea cu mâna ei mici suveniruri fiecărui membru al delegaţiei şi personalului tehnic. Acum amândoi erau bătrâni, şubrezi, suferinzi ca două jucării stricate, străduindu-se ca doi bravi soldaţi să facă faţă diferitelor funcţii protocolare la care trebuia să participe. De această dată nu s-a mai pus problema vizitării Monastirului, a plantaţiilor de portocali şi lămâi, a muzeului Bardo care conţinea o colecţie unică de mozaicuri şi statui romano-bizantine şi nici a minunatului suk.

Cu toate acestea am ţinut să vizitez din nou bazarul, suk, cum îl numesc localnicii, împreună cu interpretul de limbă engleză al preşedintelui. Aveam nevoie de o maşină şi am mers la ambasador să-i cer sprijin, pe care a avut amabilitatea să ni-1 acorde imediat. La bazar am găsit, ca odinioară, rânduri-rânduri de bijuterii, de mai bună calitate şi lucrătură decât, de exemplu, la Cairo, deşi mai scumpe. Ceea ce m-a atras însă cel mai mult a fost marea varietate de mirodenii, cu aromele lor pătrunzătoare atât de distinctive, pe care le puteţi găsi numai în fascinantul Orient. Din nou mi-am amintit de leagănul copilăriei mele, Dobrogea, de bunica mea care păstra o întreagă provizie de condimente orientale în bucătărie, care pentru mine era un loc aproape sacru. Un loc unde adesea miroseam extaziată arome din tărâmuri îndepărtate. Era fericirea mea de copil pe care o păstrez şi azi ca pe o comoară de preţ.

Mai era ceva la suk pe care ţineam mult să îl am, însă pe atunci nu îmi permiteam să îl cumpăr din lipsă de lichidităţi, ca să folosesc un termen moderat: mâna Fatimei, lucrată în aur, care se găsea în diferite dimensiuni şi la diferite preţuri. M-am mulţumit să admir această frumoasă bijuterie în vitrine, regretând că nu mi s-a oferit prilejul de a purta o amuletă cu darul de a proteja împotriva relelor de tot felul. Oricum, am petrecut de minune, bucurându-ne de plăcerea vizitării sukului şi distrându-ne de încercările insistente ale vânzătorilor din magazine de a ne îmbia să cumpărăm cele mai ciudate mărfuri.

Intre timp, la reşedinţă, i-a revenit generalului Pacepa plăcerea de a o plimba pe Elena Ceauşescu pe aleile grădinii. Când am revenit de la suk, amândoi purtau o conversaţie susţinută. Am văzut-o de la distanţă, era binedispusă, stare în care s-a găsit de fapt tot timpul cât s-a aflat pe acel tărâm binecuvântat numit Tunisia. „Pare binedispusă!”, i-am spus lui Lili. „Pare numai!”, a răspuns coafeza. „Nu ştiţi cum se poartă cu noi. Nimic nu o mulţumeşte; ne calcă în picioare ca şi cum am fi otrepele ei. Nu ştiţi pentru că pe dumneavoastră vă respectă, ca persoană mai cunoscătoare decât ea, şi nu îndrăzneşte să ridice glasul la dumneavoastră. Cu noi e altceva. Astăzi ne-a făcut o scenă şi am fost sub aşa un stres că a trebuit să mă duc la baie să vărs.”

Cei de la Protocol au aranjat să invite la reşedinţă câţiva patroni de vază din oraş ca să-şi prezinte mărfurile; într-o cameră au instalat un fel de expoziţie improvizată, cu standuri pe care îşi aşezaseră articolele. Preşedintele şi soţia, urmaţi de colaboratori, au intrat să inspecteze exponatele: bijuterii, textile, ceramică fină, obiecte din aramă şi din piele, încălţăminte şi altele asemenea. Elena Ceauşescu a selectat câteva pe care i-ar fi plăcut să le cumpere pentru ea şi soţul ei. Amândoi se pregăteau să plece din cameră, lăsându-ne pe noi doi, adică pe generalul Pacepa şi pe mine, să negociem cel mai mic preţ cu putinţă. In momentul în care preşedintele era pe punctul de a ieşi pe uşă, s-a întors către miniştrii şi consilierii lui şi i-a îndemnat cu mare generozitate să se simtă liberi să târguiască şi ei orice le-ar fi făcut plăcere. Cinica invitaţie a fost primită, fireşte, în prezenţa lui, cu vii mulţumiri, iar în absenţa lui, cu râsete înfundate la ironia situaţiei, căci averea de care dispuneam în acel turneu prezidenţial nu depăşea precara sumă de 25 de dolari pe cap de demnitar.

In ce priveşte problema negocierii preţurilor, situaţia s-a dovedit grea, chiar dură. Vânzătorii puteau reduce preţurile până la un prag sub care, s-au plâns ei, erau confruntaţi cu un faliment sigur. Elena Ceauşescu ne-a tot trimis înapoi, respingând ultimele lor oferte şi insistând să mai facă o reducere. Când am ajuns într-un impas iremediabil, m-am dus la generalul Pacepa ca la o ultimă instanţă: „Negustorii nu mai cedează; au spus că acesta este ultimul lor preţ, altfel pleacă. Ce facem?” Privindu-mă direct în ochi prin lentilele groase ale ochelarilor, cu muşchii obrazului contractaţi într-o zvâcnire nervoasă, a pronunţat un singur cuvânt: „Plătim.” M-am întrebat ce vrea să spună cu acel plural, întrucât în ce mă priveşte eram, fireşte, aproape fără niciun ban şi, în plus, nu eu dispuneam de baierele pungii.

In dimineaţa plecării din Tunis, în timp ce aşteptam pe terasa reşedinţei adunarea delegaţiei, îl văd pe Nicolae Ceauşescu că iese din clădire furios nevoie mare, gesticulând violent. „Câţiva dintre oamenii noştri au şterpelit săpunul şi alte cosmetice puse de tunisieni în băi ca să le folosim cât stăm!” După ce a spus acestea, s-a înapoiat în reşedinţă, în timp ce generalul Marin Neagoe, prins cu garda lăsată şi pe picior greşit, a rămas interzis, fără a înţelege despre ce este vorba. „Acuzaţiile tovarăşului nu sunt întemeiate, Marine!”, am protestat. „Nimeni din personalul românesc nu a făcut aşa ceva. Adevărul este că servitorii tunisieni au intrat, după ce ai noştri au împachetat şi au plecat din cameră, ca să strângă toate lucrurile. Eu i-am văzut.” Era adevărul gol-goluţ: mă aflam în reşedinţă aşteptând răbdătoare să mi se spună ce urma să fac potrivit programului şi văzusem totul. „Du-te şi spune-i!” mi-a zis generalul. „Nu, nu voi face asta. Nu eu îl informez pe preşedinte. Aceasta este treaba ta.” S-a învoit şi a dispărut în spatele uşii de la intrare. Puţin mai târziu a revenit din reşedinţă senin şi destins. „I-am spus. S-a liniştit când a auzit că nimeni din personalul nostru nu este de vină. I-am spus că tu ai văzut totul.”

Ceremonia de la plecare s-a desfăşurat fără a mai avea loc vreun incident. Cuplul prezidenţial şi-a luat rămas-bun de la domnul şi doamna Bourguiba care, în timp ce avionul luneca din ce în ce mai repede pe pistă, încă mai făceau cu mâna către oaspeţi şi dispăreau încet din raza noastră vizuală. Imaginea acelor doi arabi umani, decenţi şi inteligenţi, care îşi reprezentau ţara cu demnitate şi bună dispoziţie, îmi este încă trează în memorie.



AFRICA DE EST


In timpul celei de-a doua jumătăţi a anilor ’70, un vânt uscat al revoluţiei socialiste a măturat continentul african, pârjolind economia fragilă a câtorva ţări şi debilitându-le şi mai fragilele instituţii democratice, înfiinţate în urma vacuumului politic creat de plecarea puterilor coloniale. Cu asistenţa lungului braţ care urmărea expansiunea sub sloganul „revoluţiei mondiale”, au început să răsară pe continent regimuri marionetă, mai ales în zone considerate „centuri slabe”, apte să cadă mai uşor sub influenţa acestuia. Metoda nu era prea complicată, s-ar putea spune chiar simplă: găsirea de oameni lipsiţi de scrupule, în general recrutaţi din centre convenabile de genul Universităţii Lumumba, gata să-şi facă intrarea sub forma loviturilor, şi recurgerea la o marfă tradiţională care plăteşte întotdeauna dividende ale îndatorării - armamentele. Nu e nevoie să fii un mare şi experimentat politician pentru a discerne ce se află în spatele acestui lanţ de evenimente petrecute în Africa şi în alte părţi ale lumii.

Deşi sunt o novice în materie de probleme politice, prezint această situaţie de ordin general a Africii cu singurul scop de a arunca lumină asupra fundalului pe care Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, amândoi ajunşi lideri absoluţi ai României, au decis să întreprindă vizite oficiale într-un număr mare de ţări când acasă populaţia era constrânsă treptat şi inexorabil să-şi strângă cureaua aproape peste limita de îndurare.



Sudan


In seria vizitelor est-africane la nivel înalt a figurat pe primul loc Sudanul, ţară cu o alcătuire ciudată dintr-o populaţie negroidă, creştină şi animistă în sud, şi una arabo-islamică în nord, care după abolirea condominiului anglo-egiptean a avut parte de frecvente izbucniri secesioniste.

La data vizitei lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, ţara era condusă de un militar, Nimeiry, care a luat frâiele puterii în urma unei lovituri de stat. Cu o mână forte, noul preşedinte lupta din greu să prevină dezmembrarea celor nouă provincii ale ţării şi să întoarcă această tendinţă într-o direcţie centripetă. Sarcină grea, ţinând seama de numeroasele ambiţii contradictorii ale principalelor grupări politice şi paramilitare.

Sub conducerea preşedintelui Nimeiry, Sudanul părea totuşi pacificat, aşa încât în momentul aterizării avionului prezidenţial român pe aeroportul din Khartum, singurul inconvenient întâmpinat de delegaţie a fost soarele arzător şi vântul insuportabil de fierbinte, care făcea capitala sudaneză vestită ca unul din polii de căldură din lume. Este, într-adevăr, nevoie de o mare bravură să stai în picioare şi îmbrăcat potrivit etichetei în tot timpul ceremoniei oficiale de bun venit la o temperatură de 50° Celsius. Pe parcursul desfăşurării ceremoniei îmi trecea prin minte că nu este uşor pentru un străin, cum poate unii sunt înclinaţi să creadă, să se stabilească permanent în asemenea locuri, darămite să clădească un imperiu.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu