miercuri, 13 iulie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (19)


Violeta Nastasescu








După ce au reuşit să treacă de supliciul ceremoniei, preşedintele Ceauşescu şi soţia, precum şi delegaţia şi personalul, s-au grăbit să ajungă la confortul oferit de aerul condiţionat al reşedinţei pusă la dispoziţia vizitatorilor şi suitei lor.

Khartum, capitala Sudanului, cu numeroasele lui cartiere contrastante, trezeşte în amintire campaniile înverşunate duse de generalul Gordon şi, mai ales, de legendarul Lord Kitchener, şi de neîncetatele insurgenţe mahdiste care au dat britanicilor atâtea dureri de cap. Pentru mine însă, lucrul cel mai impresionant la Khartum a fost amplasarea unică a acestuia exact la joncţiunea dintre Nilul Albastru şi Nilul Alb, raritate asemănătoare, după cunoştinţa mea, numai aşezării Belgradului la confluenţa Dunării cu Sava.

Farmecul pitoresc al reşedinţei ocupate de cuplul prezidenţial şi de restul delegaţiei se datora proximităţii imediate a acesteia de malul Nilului Albastru. Priveliştea de pe terasa conacului, mai ales seara, a undelor scânteietoare de la suprafaţa fluviului oferea un spectacol de neuitat.

Dar Elena Ceauşescu nu era nici informată, nici interesată de faptele eroice ale generalilor britanici în Sudan ori de emoţia prilejuită la vederea celor două fluvii gemene, care-şi unesc forţele pentru a da viaţă deşerturilor sudanez şi egiptean până departe pe ţărmul Mării Mediterane.

Nu este prea mult de spus despre activităţile delegaţiei, în afara convorbirilor oficiale, la care nu am asistat, limba de lucru fiind araba. In acest scop, colega mea de traducere, Nuţi, fusese deja trimisă la Khartum înainte de sosirea delegaţiei, aşa încât de la începutul vizitei şi până la sfârşit ea a tradus pentru preşedinte şi pentru soţia lui. Cu toate acestea, eu m-am aflat tot timpul în cortegiul de oficialităţi şi gărzi, format potrivit practicii obişnuite, pentru a o însoţi pe Elena Ceauşescu în vizitarea oraşului. Ceea ce a atras atenţia ei şi a întregului grup a fost îndeosebi modul original al aurarilor de a modela preţiosul metal în formele şi tiparele dorite. Stăteau aşezaţi în faţa prăvăliilor cu picioarele încrucişate şi mânuiau cu dibăcie micile lor ciocane şi pile, producând astfel incredibil de frumoase piese de bijuterie care purtau amprenta tradiţiei locale a acestei meserii. Membrii grupului din preajma Elenei Ceauşescu nu s-au putut abţine să-şi exprime - fireşte, fără ca ea să audă - uimirea faţă de modul neglijent în care aurarii lăsau să cadă în praful străzii pudra de aur ce cădea de pe pilele folosite să netezească suprafaţa metalului. „Ce risipă!”, îşi şopteau ei unul altuia, având cu siguranţă în minte că acasă nici măcar un gram de aur nu se putea găsi pe piaţă.

Nici nu se punea problema cumpărării micilor amulete de aur şi argint care îmbiau trecătorii - nimeni din grup nu-şi putea permite, aşa încât ne-am mulţumit să le admirăm în vitrine.



Etiopia


Ţara care pentru mine a reprezentat o demonstraţie elocventă a schimbărilor fatale petrecute în Africa din punct de vedere politic şi social a fost Etiopia. Motivul l-a constituit faptul că o mai vizitasem la mijlocul anilor ’60, când încă mai era o monarhie respectată pe continent şi în afara acestuia. Comparaţia s-a dovedit a fi un exerciţiu dureros. Apuse erau zilele strălucirii imperiale, ale splendorii palatului păzit de doi gheparzi, ale pajiştilor şi parcului cu vegetaţie luxuriantă şi flori multicolore.

Am sosit la palat direct de la aeroport. O ploaie torenţială care nu se mai oprea a compromis întreaga ceremonie de primire şi ne-a gonit pe toţi, etiopieni şi români, în maşini, uzi leoarcă şi incapabili de a ne conforma cu mai mult decât cerinţele protocolare elementare. Avionul îi scuturase violent pe pasageri, iar bravii noştri piloţi se învârtiseră în jurul capitalei Addis Abeba de mai multe ori până să găsească un coridor adecvat şi curenţi favorabili de aer pentru ca avionul sâ poată ateriza în siguranţă. Din călătoria mea anterioară în Etiopia ştiam că la Addis, oraş situat pe un platou înalt, era dificil de ajuns cu avionul chiar pe vreme bună, darămite pe furtună.

Programul a inclus sesiuni plenare ale celor două delegaţii, în prezenţa atât a lui Nicolae, cât şi a Elenei Ceauşescu, la care am fost de faţă, dar nu am tradus. Era uşor de observat că Elena Ceauşescu asculta fără interes schimbul de informaţii şi opinii ale celor doi lideri. A acordat la fel de puţină atenţie explicaţiilor date de soţia lui Mengistu Haile în timpul vizitei capitalei, acum un oraş mort, lipsit de activităţile comerciale înfloritoare şi de pieţele abundente de mai înainte. Doamna Haile şi-a condus vizitatoarea la un fel de memorial al eroilor revoluţiei în faţa căruia i-a dat explicaţii despre lupta lor de eliberare de sub jugul imperial. A omis să menţioneze uciderea nemiloasă a bătrânului împărat şi a familiei sale în baia de sânge declanşată de soţul ei pentru a pune mâna pe putere.

In timpul meu liber am rătăcit prin camerele goale ale palatului, care nu mai erau însufleţite de prezenţa vechilor locatari şi rămăseseră lipsite de personalitatea pe care aceştia le-o confereau în anii de odinioară. Am încercat un sentiment de tristeţe când am ajuns în marele salon, unde în trecut împăratul se întreţinea cu oaspeţii de seamă, iar acum, lipsit de strălucire şi năpădit de mucegai, nu conţinea alt decor decât un uriaş portret al noului preşedinte care se holba de pe peretele rămas gol. Cei doi gheparzi, acum bătrâni şi jigăriţi, încă rătăceau prin parcul părăginit, cu cozile atârnând inerte, ca pentru a arăta că vremurile când inspirau teamă au trecut de mult.

Singura persoană care-mi mai amintea de vizita anterioară era o doamnă energică, ce încă ocupa funcţia de şef al Protocolului şi de care regimul nou instalat nu se putea dispensa datorită cunoştinţelor sale în materie. S-a dovedit un factor-cheie în organizarea recepţiilor şi a dineurilor care, deşi nu aveau distincţia de mai înainte, erau cel puţin decente şi se desfăşurau fără cusur. Masa de la dineu era încă ornată cu figurinele de argint şi cu flori, iar chelnerii încă serveau cu mănuşi albe. „Bună idee! Merită reţinută!”, a remarcat Elena Ceauşescu în privinţa chelnerilor înmănuşaţi. Lingurile, furculiţele şi cuţitele de aur folosite la dineurile împăratului, ca şi decoraţiile de argint, erau încă acolo.

Cineva care a ştiut că mai fusesem în ţări africane, printre care Somalia şi Etiopia, singurul de altfel, a fost generalul Vlad. Aceasta pentru că i-am spus eu. Ştiam că va socoti fără sens să îi spună şi ei. Singurul comentariu pe care l-a făcut pe un ton oarecum melancolic a fost: „Când vei vizita din nou aceste ţări şi probabil altele, vei vedea că nu mai sunt ceea ce au fost!”

La Addis Abeba am încercat zadarnic să găsesc în magazinele care încă mai existau faimoasa „Stea a Etiopiei”, o broşă de aur în cinci colţuri cu un design gravat în relief imitând pietre preţioase. Nu mi-a trebuit mult să îmi dau seama că era o iluzie să caut steaua, de vreme ce magazinele de bijuterii care le vindeau odinioară fuseseră spulberate de vârtejul revoluţiei socialiste.

Contrastul accentuat dintre odinioară şi azi a fost întregit în momentul în care, la sfârşitul vizitei, s-a trecut la acţiunea protocolară şi tradiţională de împărţire a cadourilor: dacă în vizita anterioară am primit o magnifică brăţară imperială de aur, de această dată m-am trezit cu o modestă brăţară de fildeş care, trebuie să recunosc, mi-a împodobit încheietura mâinii mult mai des decât cealaltă.

In vâltoarea pregătirilor de plecare, l-am văzut pe generalul Vlad dând comenzi ofiţerilor din subordinea sa. Am fost plăcut impresionată de tonul calm, prevenitor şi aproape colegial cu care împărţea ordinele. Nicio urmă de comandă milităroasă în voce. Nu m-am abţinut să nu remarc: „Credeam că armata este altfel. Cum se face că la dumneavoastră este aşa?”. Răspunsul generalului a fost: „Stimată doamnă, armata este cum o faci. In definitiv, eu sunt la bază profesor!”

Potrivit itinerarului stabilit pentru turneul preşedintelui, înainte de a zbura spre Zimbabwe, delegaţia urma să se oprească într-o scurtă escală în capitala Somaliei, Mogadiscio, situată pe ţărmul Oceanului Indian.



Somalia


Vechea reşedinţă „Casa d’Italia” care în trecut adăpostise delegaţia română la nivel înalt la mijlocul anilor ’60 fusese lăsată să se ruineze de revoluţionarii ajunşi la putere, astfel încât cuplul Ceauşescu şi colaboratorii au fost instalaţi într-o reşedinţă construită de curând.

Gazdele s-au străduit cât au putut să salveze aparenţele în haosul general care domnea la Mogadiscio, în ciuda sau poate din cauza disciplinei de fier impusă de militari.

Au fost organizate o recepţie şi un dineu în aer liber, ambele destul de reuşite, urmate de cântece şi dansuri somaleze. Singurul neajuns a fost că, în momentul în care s-a ajuns la discursuri, sistemul tehnic a căzut, împiedicând astfel pe cei doi lideri să se facă auziţi de mai mult decât cei câţiva demnitari din imediata lor apropiere. La dineu, cuplul prezidenţial român a fost foarte frugal, de-abia atingându-se de mâncarea şi băuturile aduse la masă. Numai după dineu, când cei doi s-au aflat singuri la reşedinţă, au fost serviţi de Melinte cu felurile de mâncare şi băuturile nelipsite când călătoreau în străinătate.

Mogadiscio emana un inconfundabil aer de sărăcie, portul era infestat de viciu şi murdărie, piaţa, în trecut pitorească şi abundentă, ca şi centrul comercial, deveniseră nişte locuri părăsite. Te întrebai cum de acei oameni, femei şi bărbaţi înalţi şi zvelţi, ale căror trăsături trădau o frumuseţe pe care o poţi găsi numai la indieni, se puteau descurca în viaţa de zi cu zi în absenţa vădită a unui minim de mijloace de subzistenţă.

Ca şi la Addis, am încercat să văd dacă mai existau locuri în care să găsesc bine-cunoscutele „Stele ale Somaliei”, asemănătoare cu cele din Etiopia. Câţiva negustori temători au îndrăznit să-mi arate pe furiş câteva piese pe care le ţineau ascunse sub tejghea. Elena Ceauşescu nu a fost interesată. „Mi-au dat o stea din asta de care zici tu, aşa că nu mai am nevoie să cumpăr una!”



Zimbabwe


In Zimbabwe vizitatorii la nivel înalt din România au fost primiţi cu mare căldură şi ospitalitate, atât de preşedintele Banana şi de prim-ministrul Mugabe, cât şi de soţiile acestora. Vizita a început cu o ceremonie de bun venit, în care garda de onoare a mărşăluit şi a prezentat salutul în stil englezesc. Oficialităţile ţării, bărbaţi şi femei deopotrivă, erau îmbrăcaţi la fel ca oaspeţii europeni, fanfara militară a executat imnul naţional român, eticheta protocolară purta marca distincţiei şi a sobrietăţii, iar organizarea era impecabilă.

Era o vizită de răspuns pe care preşedintele şi soţia sa o făceau în Zimbabwe. Cu câtva timp în urmă, prim-ministrul Mugabe şi soţia lui, Sally, fuseseră într-o vizită oficială în România, împreună cu o numeroasă suită. Vizita în ţara noastră fusese umbrită oarecum de îmbolnăvirea neaşteptată a doamnei Mugabe, care a trebuit să fie internată de urgenţă la spital, ca urmare a sfatului medicilor români, pentru a primi un tratament adecvat. La dispoziţia bolnavei fusese pus practic un întreg apartament din spital, iar la patul său s-au aflat cei mai experimentaţi urologi pentru a o ajuta să iasă din criză. Elena Ceauşescu i-a făcut o vizită la spital, oferindu-i flori, interesându-se de progresele realizate în urma tratamentului şi urându-i însănătoşire grabnică. Am însoţit-o şi am văzut cât de mişcată a fost atunci doamna Mugabe de gestul prevenitor al Elenei Ceauşescu. în momentul în care a ieşit din criză, însoţită de un specialist român, doamna Mugabe a fost transportată, pe targă, cu avionul la Londra pentru continuarea tratamentului. Ulterior am auzit că doctorii britanici au avut numai cuvinte de laudă pentru colegii lor români, subliniind că intervenţia şi acţiunea promptă a acestora din urmă contribuiseră substanţial la scoaterea pacientei din zona de pericol.

Acum, la Harare, prim-ministrul Mugabe şi soţia, care părea că se refăcuse, au făcut posibilul şi imposibilul să primească, cu o ospitalitate ieşită din comun, pe liderul român şi pe soţia sa, în semn de recunoştinţă faţă de manifestările de prietenie şi spijin de care s-au bucurat în timpul vizitei lor în România.

Cuplul prezidenţial a locuit într-un conac impunător care am bănuit că servise drept reşedinţă guvernatorului britanic în perioada colonială. Era tipic englezesc sub aspectul mobilierului şi al obiectelor decorative, confortabil, dar nu ostentativ, cu un farmec completat de o vastă terasă înflorită şi de o pajişte întinsă, bine întreţinută. Reşedinţa, ca de altfel întregul oraş, era înconjurată de o vegetaţie de un verde intens, iar clima răcoroasă şi plăcută te făcea să crezi că nu te aflai în Africa ecuatorială, ci în vreo staţiune de munte din Anglia sau Elveţia.

După cum era de aşteptat, hotelul unde au stat câţiva membri ai delegaţiei şi personalul tehnic, inclusiv eu, se ridica la nivelul standardelor internaţionale - serviciul, bucătăria şi tot restul. Friptura servită la restaurantul hotelului nu era mai puţin gustoasă decât cea din Buenos sau Rio.

Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o la reşedinţă, pentru a răspunde la apel dacă programul oficial sau neoficial al Elenei Ceauşescu o cerea. Când nu eram ocupată, stăteam în şezlongul de pe terasă, unde o măsuţă era constant aprovizionată cu aperitive, băuturi şi răcoritoare, sorbind din ceaşca mea de ceai şi stând de vorbă cu oricine se întâmpla să se salveze de la sarcina nu prea plăcută de a lucra sau de a se întreţine cu principalii locatari ai reşedinţei. Ministrul de externe Ştefan Andrei ieşea din când în când din clădire cam „ciufulit”, pentru a mai servi un pahar, a mai fuma o ţigară sau a face o plimbare pe pajiştea conacului.

In timp ce ne bucuram de climatul înviorător care domnea la Harare, Zoe Ceauşescu se plângea mamei sale la telefon că Bucureştiul era lovit de un val de căldură fără precedent. Această ştire mi-a amintit că exact în acea perioadă a anului colegele mele de la facultate asudau împreună cu tinerii candidaţi la sesiunea examenului de admitere la ASE.

O confirmare a situaţiei climatice a României în acele zile a fost primită într-o depeşă de rutină care conţinea un raport sumar privind prognoza meteo şi efectele secetei provocate de caniculă. După citirea telegramei, Elena Ceauşescu s-a arătat îngrijorată: „Ia telegrama, Violeta, şi citeşte-o! Zoe a mea a avut dreptate. Căldura de la Bucureşti este insuportabilă!”. Mi-a dat bucata de hârtie şi am citit-o, încercând să-mi imaginez cum se descurcau cei de acasă pe căldurile acelea.
Instinctiv am privit în josul foii şi am văzut că raportul era semnat de înalta oficialitate de partid şi de stat însărcinată cu clima şi apele României: Ion Iliescu.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu