marți, 26 iulie 2016

Maitreyi (16)


Mircea Eliade









Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aş putea scrie un caiet întreg, într-atît erau de bo­gate şi într-atît au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne aflam pe la începutul lui august, în vacanţă. Rămîneam aproape tot timpul împreună, eu retrăgîndu-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal şi să dorm. Restul timpului învăţam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor of Arts, şi eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultînd comentariile Shakuntalei, unul lîrigă altul, pe covor, nepricepînd un singur cuvînt din textul sanscrit, dar şezînd alături de Maitreyi, pentru că îi puteam strînge pe furiş mîinile, o puteam săruta pe păr, o puteam privi şi necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau răspunsurile la chestionarul gramatical. Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa şi cum găsea în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noas­tră tăinuită. Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea şi ei; muzica, poezia, literatura bengaleză. Mă stră­duiam să descifrez în original poeziile vaishnave, citeam emoţionat traducerea Shakuntalei, şi nimic din cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reţinea acum atenţia, Priveam rafturile cu cărţile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care o sfîrşeam în silă, aşteptînd să mă întorc mai curînd acasă) şi de Maitreyi.

Cîteva zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a ascuns atunci ceva. Eram atît de infatuat de siguranţa dragostei Maitreyiei şi de voluptatea care mă cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încît o luai îndată în braţe şi începui s-o sărut.

― Trebuie să mă asculţi, repetă ea. Trebuie să ştii tot. Tu ai mai iubit vreodată aşa, ca acum?

― Niciodată, răspunsei repede, fără să ştiu dacă mint sau exagerez numai.

(De altfel, ce erau acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de patima asta nouă, cave mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei?)

― Nici eu, mărturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Să ţi le spun?

― Cum vrei.

― Am iubit întîi un pcm, din aceia pe care noi îi numim "şapte frunze", se pregăti ea să povestească.

Începui să rid şi o mîngîiai protector, ridicul.

― Asta nu e dragoste, scumpa mea.

― Ba da, e dragoste. Şi Chabù iubeşte acum pomul ei; dar al meu era mare, căci şedeam pe atunci în Alipore, şi acolo erau arbori mulţi şi voinici, şi eu m-am îndrăgostit de unul înalt şi mîndru, dar atît de gingaş, atît de mîngîietor... Nu mai mă puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi, şi-i vorbeam, îl sărutam, plîngeam. Îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spu­neam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi cînd mă mîngîia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atît de dulce, încît îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi sin­gură. Plîngeam sus, între frunze, pînă ce se apropia ziua, şi începeam să tremur. O dată era să mă prindă mama, şi am tras o spaimă de am rămas multe zile în pat. De atunci m-am îmbolnăvit eu de inimă. Şi nu puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecare zi ramuri proas­pete din pomul meu cu "şapte frunze"...

O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în acelaşi timp simţeam cum se depărtează de mine. Cît de com­plicat îi era sufletul! Înţelegeam încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceşlia, pe care îi iubeam atît de mult, încît aş fi voit să ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie şi o mito­logie peste, putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adînci, complicaţi şi neînţeleşi. Mă dureau cele ce spu­nea Maitreyi. Mă dureau cu atît mai mult, cu cît o sim­ţeam în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă iubească veşnic numai pe mine. O fiinţă care iubeşte întruna, pe oricine; poate fi chin mai insuportabil pentru un amant?

Mi-o închipuiam goală şi adolescentă, încleştîndu-se de pom cu toată nebunia pasiunii ei. Era o imagine care mă turbura, mă irita, căci mi se părea că voluptăţile cunoscute de ea atunci nu i le voi putea dărui niciodată eu, nici nu le voi putea şterge. Era altfel de dragoste unirea aceea cu frunzele şi cu ramul. M-au torturat, mai tîrziu, multe întrebări: cum se dădea ea lui? Cum o înfiorau pe carnea goală frunzele acelea cu şapte degete? Ce cu­vinte i-a spus cînd s-a simţit pentru întîia oară posedată, robită numai lui?...

Îmi adusese, învelită în hîrtie argintie, o crenguţă cu frunze, presată, parfumată, uscată. Am avut o nestăvi­lită pornire de furie văzîndu-le şi le-am luat, am în­cercat să le privesc dispreţuitor, dar nu m-am putut stăpîni şi le-am fărîmat în palme, muşcîndu-mi buzele.

― Şi el tot aşa a vrut să facă, îmi mărturisi Mai­treyi. Dar pe el nu l-am lăsat...

Îngălbenii. Vasăzică, şi el tot aşa de mult a iubit-o şi tot atît de crîncen a suferit ghicindu-se anticipat în dra­goste, printr-un pom. Unde îmi era siguranţa întîietăţii mele, liniştea mea? Maitreyi începu să-mi sărute mîinile şi să-mi spună că acum i-a uitat şi pe guru, şi pe arbore, că nu mă iubeşte decît pe mine, că celelalte dra­goste n-au fost aşa. Rămăsei mut, cu o sfîşietoare durere în suflet; se năruise ceva, simţeam o sfîrşeală şi o furie împotriva mea, necunoscute pînă atunci. Asta e gelozie? mă întrebam.

― Dacă nu te-aş iubi numai pe tine, n-aş avea cu­rajul să-ţi spun toate acestea, plîngea Maitreyi. Trebuie să-mi spui şi tu toate fetele pe care le-ai iubit înainte de mine...

― N-am iubit niciodată, răspunsei eu, întunecat.

― Cum ai putut trăi fărâ dragoste? se minună ea. Şi eşti mult mai mare decît mine, te-ai fi putut dărui în voie atîtor iubiri...

Ezitai o clipă, pe gînduri. Maitreyi mă ghici.

― Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai ţinut în braţe. Să nu-mi spui de ele. Murdărie, nu dragoste, au fost acelea...

Începu să pîîngă în hohote. Pe coridor trecu şoferul, care se opri o clipă, mirat de plîns, apoi plecă mai de­parte, cu paşi lini. (Şi el era unul care ne spiona, am observat mai tîrziu aceasta.) Maitreyi încercă să se stăpînească adunîndu-şi şalul la gură.

― De ce mă chinui? se revoltă ea deodată. De ce crezi că n-am fost pură în dragostea mea şi în trupul meu?

Rămăsei încremenit. Eu o chinui? mă întrebam. Îmi spune lucruri care mă ard, şi tot ea se răzvrăteşte. Eu, care n-am spus nimic, care o iubesc ca un nebun, nepu-tînd să mă împotrivesc nici patimii mele, nici dorinţelor ei. Eu, care vreau nebuneşte ca întreg trecutul să se şteargă, iar Maitreyi mi-l aducea necontenit în faţă, îl vieţuieşte continuu. (Judecam şi sufeream ca un civi­lizat, ca unul care preferă întotdeauna să uite şi să aco­pere cu cenuşă, să ignore sau să tolereze, numai liniştea şi confortul lui să nu-i fie stingherite. Maitreyi nu cu­noştea nici una din aceste superstiţii albe şi mi se oferea continuu, întreagă, cu tot ce trecuse şi fecundase sufle­tul ei pînă atunci. Căci trupul, am ştiut aceasta, şi-l păs­trase neatins; cel puţin, neatins de nici o mînă virilă.)

Mi-a mai spus, tot în după-amiaza aceea, de o altă dragoste a ei. Avea pe atunci doisprezece sau treispre­zece ani şi se dusese cu d-na Sen la marele templu de la Puri, la Jaganath. Pe cînd ocoleau, laolaltă cu mul­ţimea, coridoarele întunecate din jurul sanctuarului, ci­neva se apropie pe nesimţite de Maitreyi şi îi puse o ghirlandă de flori peste cap. La cea dintîi haltă în lu­mină, d-na Sen observă ghirlanda şi, aflînd că i-a fost pusă pe întunerec, i-o scoase şi o păstră pe braţul ei, Dar cum intră în întunerec, Maitreyi simţi iarăşi o ghirlandă în jurul gîtului. Şi pe ea i-o scoase d-na Sen la lumini. De data asta o luă la braţ, dar se petrecu acelaşi lutru de cum păşiră în întunerec. Cînd ajunseră la sanctuar, d-na Sen avea pe braţ şase ghirlande. Se uită în dreapta şi în stînga foarte mîhnită, pentru că o ghirlandă atîr-nată de gîtul unei fecioare înseamnă logodnă. Şi atunci apăru un tînăr de o rară frumuseţe, cu lungi plete ne­gre pe umăr, cu ochi pătrunzători şi gură roşie (suferii cumplit ascultînd pe Maitreyi descriindu-mi-l), care căzii la picioarele d-nei, îi atinse tălpile cu mîna şi îi spuse: "Mamă". Atît. A dispărut apoi.

L-a iubit pe tînărul acesta ani de-a rîndul, chiar după ce începuse să se îndrăgostească de Tagore. (Amănuntul l-am reţinut; dacă se întîmplă să iubească pe Ta­gore, deşi e îndrăgostită acum de mine? Sau dacă, după mine, în timpul cît o iubesc eu, va mai veni altul?) ia urmă i-a mărturisit lui Tagore episodul din templu, şi "poetul" i-a spus că tînărul acela era un mesager al dragostei, că cele şase ghirlande erau nu ştiu ce lucru simbolic, şi altele. Ascultînd-o, mă înfioram de cîtă jun­glă se află încă în sufletul şi mintea Maitreyiei. Cîte în­tunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne, ce atmosferă caldă de eventualităţi şi senzualitate. Unde eram eu, în toate acestea? Şi eram iubit de o fecioară de 16 ani, pe care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară de mine...

― Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragos­tea, numai tu m-ai înfiorat; ţie m-am dat. Cînd ai rupt frunzele, eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mînios ca un vînt, să mă calci în picioare, să nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?...

Într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Mai­treyi mă căuta mereu în odaia mea, în acel ceas al după-amiezii, cînd toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dedea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bam­bus. Sărutările alunecau acum pe trup, coborînd de-a lungul gîtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piepi Cînd i-am mîngîiat întîia dată sînii, cu o mînă sinceri şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un singur fior în­gheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată, aşteptînd parcă un trăs­net care să ne năruie pe amîndoi. Niciodată n-am văzut sîni mai frumoşi, la nici o statuie din lume, căci paloarea aceea întunecată a trupului Maitreyiei se îmbujorase acum sub cea dintîi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase aşteptîndu-mă. Trupul tot era o aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de mine. Eu mă trezeam lucid şi aţîţat, experimentînd în etape dragostea, în timp ce ea se dăruise toată miracolului unei atingeri bărbă­teşti de timpul ei, fiind încă fecioară. Am înţeles mai tîrziu că voluptatea aceasta adîncită în carne, cînd era încă numai îndrăgostită, o crucifica. A avut atunci cu­rajul să mă întrebe, cu un braţ încleştat pe speteaza je­ţului şi cu mîna cealaltă mîngîindu-mi părul.

― Nu e păcat?

I-am răspuns, ca de obicei, cu o consolare stupidă, cîteva fraze fără nici un conţinut şi am continuat să mă pierd în descoperirea treptată a trupului ei. Cînd o priveam, la răstimpuri, uimit eu însumi de abandonarea atît de complectă, o zăream cum stă cu capul pe jeţ, ochii închişi, tremurînd, lacrimile alunecîndu-i pe obraji, lipindu-i şuviţele de păr la colţul buzelor şi pe bărbie.

― Cînd vom fi uniţi, o consolam eu, ne vom iubi fără hotare. Te voi avea toată atunci.

― Dar acum nu e păcat? revenea ea, strîngîndu-şi cehii, muşcîndu-şi buzele.

― Acum te sărut numai şi-fi mîngîi numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea...

― Nu sunt şi acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e păcat?

Mi-au trebuit cîteva zile pînă am înţeles ce vroia ea să-mi spună. Era păcat, pentru că ea simţea voluptatea complect şi se temea ca rouă dragostii astfel risipită să nu strice orînduiala lumii. O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase, cu trupul ei tot lipit de al meu, noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvîrşească pînă la ca­păt, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria uni­rii noastre, o tristeţe a cărnii. Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îm­brăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai de­finitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească.. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi ju­decata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mîngîierile noastre să răsară roade vii, prun­cii... Căci altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră viciu...

M-am cutremurat înţelegînd că nu senzualitatea şi dragostea ei pentru mine o sileau să-mi ceară aceasta, ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi. În noaptea aceea mă gîndeam unde se găseşte adevă­rata sinceritate a simţurilor, adevărata inocenţă a cărnii, la ei sau la noi, civilizaţii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de cînd m-a sărutat întîia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintîi căderi, acte determinate de conştiinţa ei. barbară, super­stiţioasă?

Ajunsesem să evit pe cît puteam îmbrăţişările pre­lungi în singurătate, pentru că adoram aproapa pe d-na Sen şi respectam pe d-l Sen, şi aşteptam să găsesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sîmbure da adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pra­gurile şi m-au dus valurile cum au vrut.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu