Spargatorul de gheata (27)

Victor Suvorov

Diviziile şi regimentele de aviaţie au fost mutate pe timp de noapte pe aerodromuri care se aflau la 10 km de graniţă. Aviaţia avea în dotare cele mai noi avioane.
Generalul-colonel L.M. Sandalov: „Pe data de 15 iunie vom începe să primim tehnică de luptă nouă. Regimentele de aviaţie de vînătoare Kobrinski şi Prujanski vor primi distrugătoare Iak-1, dotate cu tunuri, regimentele aviaţiei de asalt—avioane IL-2, aviaţia de bombardament—Pe-2". (Pe direcţia Moscovei, pag.63). Amintim cititorului că regimentele de avioane de vînătoare ale vremii aveau 62 de avioane fiecare, cele de asalt—63 iar cele de bombar­dament—60. Prin urmare, numai într-o divizie (divizia 10 de aviaţie mixtă) se aştepta îh acel moment sosirea a 247 avioane de ultimul tip. Generalul declară că într-adevăr divizia a început să primească tehnică de luptă, însă vechile avioane au rămas în divizie. 

Astfel, divizia s-a transformat într-un gigantic organism de luptă, care numă­ra cîteva sute de avioane. Documentele de arhivă arată că aşa s-a întimplat peste tot. De exemplu, divizia 9 mixtă, aflată alături, avansată şi ea spre frontieră, avea 176 avioane MiG-9 de ultimul tip, de asemeni cîteva zeci de Pe-2 şi IL-2. Şi noua tehnică sosea în continuare.

În dimineaţa de 22 iunie, acelaşi Front de Vest a primit ordinul să ia în primire pe aerodromul Orşa 99 de avioane MiG-3 (.Comandamentul şi statul-major al Armatei sovietice în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941--1945, pag.4l). Dacă au primit ordinul să le ia în primire îh dimineaţa de 22 iunie, înseamnă că în seara de 21 iunie avioanele erau gata de expediere.

Mareşalul de aviaţie A.A. Novikov declară că la 2 iunie Frontul de Nord (unde el era comandant V.V.S.34, cu gradul de general-maior de aviaţie) a primit un eşalon de avioane de vînătoare MiG-3 (VJJ, 1969, Nr. l, pag.6l).
În afară de avioane de vînătoare erau trimise în flux continuu tancuri, artilerie, muniţie, combustibil. „În zorii zilei de 22 iunie la staţia Şauliai a venit pentru descărcare un eşalon al unui regiment de artilerie grea" (Bătălia pentru Leningrad, 1941-1944, pag. 22). Eşalonul nu e singurul, fireşte, şi nu are numai tunuri. Iată ceva despre camioane. „La sfîrşitul lui iunie 1941, pe căile ferate au staţionat 1320 trenuri cu camioane" (VJJ/, 1975, Nr. l, pag.81). 

Trupele germane au atacat pe 22 iunie, iar la sfirşitul lui iunie staţionau deja în zona frontului un număt foarte mare de eşaloane cu camioane. Greutatea standard a unui eşalon militar era atunci de 900 de tone (45 de vagoane de douăzeci tone fiecare). Dacă în fiecare vagon se afla un camion, înseamnă că aşteptau 59-400 de cami­oane, însă adesea, în condiţiile în care nu se prevede atacul inamicului (iar atacul nu se prevedea) încărcarea lor se făcea în felul următor: roţile din faţă ale camionului se pun în cutia camionului precedent, iar în cutia sa se pun roţile următorului ş.a.m.d. Astfel, într-un eşalon se încarcă mai multe camioane. Cineva a avut ideea să adune, înainte de război, acest mare număr de vagoane şi de camioane, a încărcat camioanele în vagoane şi le-a trimis la frontiera vestică. Este clar că acest proces a început înainte de război, însă n-au mai reuşit să descarce vagoanele... Prin apropiere trecea fluxul neîntrerupt al eşaloanelor cu muniţie. Krasnaia zvezda din 28 aprilie 1985 remarcă: „în seara de 21 iunie 1941, comandantului sectorului feroviar al staţiei Liepai i s-a comunicat: 
-Veţi primi o garnitură specială cu muniţii. Trebuie trimisă la destinaţie cu prima urgenţă.-" Pe atunci Liepai se afla foarte aproape de graniţă, iar eşalonul era în tranzit, adică se deplasa spre graniţă.

Pe toate fronturile, muniţiile se aflau în vagoane de cale ferată, ceea ce se face de obicei înaintea ofensivei în adîncime. Într-un război defensiv este mai simplu, mai sigur şi mai ieftin să amplasezi muniţiile pe linii dinainte pregătite. Consumînd muniţia pe prima linie, trupele se vor retrage lesne pe a doua linie, unde muniţiile sunt pregătite dinainte, apoi se vor retrage pe a treia linie ş.a.m.d. Este însă foarte scump şi periculos să ai muniţia în mişcare pe timpul defensivei... „Numai la halta Kali-novka, Frontul de Sud-Vest avea 1500 de vagoane cu muniţie" (G.A. Kumanev, Feroviarii sovietici în anii Mare­lui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945), pag. 36).

Am multe materiale care relatează despre salvarea eşaloanelor cu muniţie în 1941. Desigur că nu toate au reuşit să se salveze.
Generalul-colonel de artilerie LI. Volkotrubenko decla­ră că, în 1941, numai Frontul de Vest a pierdut 4216 vagoane cu muniţie (VIJ, 1980, Nr.5, pag.71). Însă erau cinci fronturi, nu doar unul. Nu numai frontul de Vest şi-a pierdut vagoanele cu muniţii. Să încercăm să estimăm cantitatea de muniţii de pe toate fronturile, care a căzut în mîinile inamicului fără a mai putea fi salvată. La mijlocul lui iunie, sub acoperirea Comunicatului TASS, toată această cantitate se deplasa încet-încet spre graniţă.

Mareşalul Uniunii Sovietice, S.K. Kurkotkin, declară că la începutul lui iunie „guvernul sovietic, la propunerea Marelui Stat Major, a confirmat planul de deplasare a 100 de mii de tone combustibil din zona interioară a ţării" (.Spatele Frontului Forţelor Armate în Marele Război pen­tru Apărarea Patriei 1941-1945, pag.59). După toate proba­bilităţile, în afară de această decizie au existat şi altele asemănătoare: „în nodurile feroviare şi chiar între staţii s-au adunat în jur de 8500 de cisterne cu combustibil" Qdem, pag.173). Chiar dacă s-au folosit cele mai mici cisterne, de 20 de tone, avem de-a face nu cu o sută de mii de tone, ci cu mult mai mult. Cisterna de bază, în 1940, avea însă 62 de tone, nu 20. Iar aceste 8500 de cisterne sunt doar cele care se aflau în staţii aşteptînd să fie descărcate în primele zile ale războiului. Trebuie luat în considerare şi faptul că o parte au fost distruse de aviaţia inamicului în chiar primele clipe ale războiului.

Generalul-colonel I .V. Boldin (pe atunci general-locotenent, locţiitor al comandantului Frontului de Vest) decla­ră că armata 10 (cea mai puternică de pe Frontul de Vest) avea rezerve suficiente de combustibil în depozite şi în cisternele de pe calea ferată, dar în primele ore ale războiului a pierdut tot (Pagini din viaţă..., pag.92).

În preajma războiului, toată această masă de cisterne a fost deplasată spre graniţă odată cu trupele, tehnica de luptă, muniţia...
Cînd vorbim despre cauzele înfrângerilor Armatei Roşii în perioada de început a războiului, o uităm pe cea principală: Armata Roşie se afla în vagoane. Orice cerce­tător poate să găsească mii de ştiri de felul următor:
„În momentul începerii războiului, jumătate din eşaloa­nele diviziei 64 infanterie se aflau pe drum" (VIJ, 1960, Nr.9, pag.56).
 „Războiul a găsit o mare parte din unităţile armatei 21 în eşaloane împrăştiate pe liniile ferate, pe un spaţiu uriaş, de la Volga la Nipru" (La chemarea Patriei. Drumul de luptă al armatei 6 de gardă în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941-1945, pag.5).
„Războiul a surprins corpul 63 infanterie pe drum. Numai primele eşaloane au reuşit să ajungă pe 21 iunie în staţiile Dobruş şi Novo-Beliţa, unde trebuiau descărcate. Următoarele au sosit separat, înainte de primele zile ale lui iulie, în diferite staţii de lîngă Gomei. Iar o parte dintre unităţile corpului, de exemplu, toate regimentele diviziei 53 infanterie, în afară de 110 infanterie şi 36 artilerie, n-au mai ajuns la Gomei şi au fost îndreptate spre nord" (VIJ, 1966, Nr.6, pag.17).
Generalul de armată S.P. Ivanov (pe atunci colonel, şeful secţiei operative a statului-major al armatei 13) povesteşte despre divizia 132 infanterie a general-maiorului SS Biriuzov:
„Inamicul a atacat prin surprindere eşalonul cu care se deplasau spre front o parte din forţele diviziei şi statului-major al acesteia. A trebuit să intrăm în luptă direct din vagoane şi de pe platforme" (Krasnaia zvezda, 21 august, 1984).

Mareşalul Uniunii Sovietice SS Biriuzov (pe atunci general-maior, comandant al diviziei 132 infanterie): „în chiar ultimul moment, ne-au inclus în componenţa cor­pului 20 mecanizat. N-am văzut nici pe comandant, nici pe şeful de stat-major al corpului şi, la drept vorbind, nu ştiam nici măcar unde se află punctul de comandă. La stînga noastră acţiona divizia 137 infanterie, sub comanda colonelului I.T. Grişin. Aceasta venise din Gorki... Vecinul nostru din dreapta a fost aruncat în luptă ca şi noi: direct din vagoane, cînd eşaloanele nu ajunseseră încă la locul de destinaţie" (.Cînd bubuiau tunurile, pag.2).

Generalul de armată SM. Ştemenko (pe atunci colonel al direcţiei operative a Marelui Stat-Major): „Eşaloanele cu trupe merg spre vest şi spre sud-vest într-un şir compact. Cînd unul, cînd altul dintre noi eram trimişi la staţiile de descărcare. Complexitatea şi caracterul schim­bător al situaţiei ne obliga adesea să întrerupem descăr­carea şi să trimitem eşaloanele în cu totul altă staţie. S-a întîmplat că statul-major şi comandamentul erau debarcate într-un loc, iar regimentele în altul, la distanţă considerabilă" (Mare/e Stat-Major în anii războiului, pag.30).

Generalul-colonel A.S. Klemin spune despre începutul lui iulie: „Pe calea ferată se aflau 47.000 de vagoane cu încărcătură militară" (V7/, 1985, Nr.3, pag.67).
S-ar putea presupune că toate acestea au fost încărcate după 22 iunie şi trimise pe front. Presupunerea este însă greşită. După 22 iunie, fronturile cereau numai vagoane goale, ca să care marea cantitate de armament, muniţie, combustibil şi alte provizii de război, care se afla deja concentrată la frontieră.

Ca să ne imaginăm tragismul situaţiei, merită să-l amintim pe generalul M.F. Lukin. El, fiind comandant de armată, lupta deja la Şepetovka, iar statul-major al armatei sale se afla încă în Zabaikalie. Eşaloanele armatei lui erau împrăştiate pe mii de kilometri. Apoi a venit statul--major, dar batalionul de transmisiuni se mai găsea încă pe drum.

Astfel de situaţii apăreau pretutindeni: la o staţie era debarcat statul-major, care nu avea trupe, la alta trupele, care n-aveau stat-major. Şi mai rău era cînd eşalonul nu se oprea în staţie, ci în cîmp. Un batalion de tancuri este o forţă uriaşă. Dar aflat în eşalon este lipsit de apărare. Dacă războiul prinde un eşalon cu tehnică grea într-un loc unde nu există mijloace de descărcat, nu mai rămîne decît ca eşalonul să fie distrus sau părăsit.

Nici acele divizii, care se aflau în Primul eşalon strate­gic şi se deplasau spre graniţă în marş, nu se aflau într-o situaţie mai bună. Diviziile în coloană de marş sunt o ţintă perfectă pentru aviaţie, întreaga Armată Roşie era o ţintă perfectă.
Mulţi vedeau deplasarea trupelor sovietice, totuşi fie­care vedea numai o parte. Puţini îşi reprezentau adevărata sa anvergură. Spionajul german considera că are loc o sporire gigantică a puterii militare, dar el nu vedea decît Primul eşalon strategic, fără să bănuiască faptul că există şi un Al doilea (şi Al treilea, despre care vom vorbi mai departe). Cred că mulţi generali şi mareşali sovietici, exceptîndu-i pe cei aflaţi în posturi cheie sau implicaţi direct în acest transfer, nu-şi imaginează dimensiunea reală a transferului şi, prin urmare, nu-şi dau seama de importanţa sa. Tocmai de aceea, mulţi dintre ei vorbesc atît de calm despre acesta. 

Necunoaşterea situaţiei de ansamblu şi a anvergurii reale a concentrării trupelor sovietice nu e deloc întîmplătoare. Stalin a luat măsuri draconice de mascare. Comunicatul TASS este una dintre aceste măsuri. Transferul trupelor nu putea fi ascuns, dar mai importante erau dimensiunea şi destinaţia acestuia. Stalin le-a ascuns faţă de întreaga ţară, faţă de spionajul german şi chiar faţă de generaţiile viitoare. General-colo-nelul de aviaţie A.S. lakovlev (pe atunci referent personal al lui Stalin) arăta că „la sfîrşitul lui mai sau începutul lui iunie", la Kremlin a avut loc o consfătuire pe teme de mascare (Scopul vieţii, însemnările unui constructor de avioane, pag.252). Am văzut deja unele măsuri pe care le-au luat generalii sovietici: trupelor li se spunea că merg la exerciţii, deşi corpul de comandă înţelegea că nu este vorba despre aşa ceva. Cu alte cuvinte, a avut loc o dezinformare voită a trupelor. În acelaşi timp, comanda­mentul german făcea şi el acelaşi lucru: în cadrul trupei circulau zvonuri despre o debarcare în Marea Britanic, mulţi ştiau chiar şi denumirea operaţiunii - „Leul de mare"; apăruseră traducătorii de limbă engleză etc.

Se cuvine să amintim că dezinformarea propriilor trupe se face numai înaintea unei operaţiuni ofensive, ca să-ţi ascunzi faţă de inamic intenţiile, momentul şi direcţia loviturii principale, în războiul defensiv sau înainte de începerea lui nu trebuie să-ţi înşeli trupele, în faţa ofiţe­rilor şi soldaţilor se află o singură sarcină: hotarul tău, nici un pas înapoi! Să pieri, dar să nu laşi duşmanul să treacă! Faptul că soldaţii şi comandanţii sovietici au fost înşelaţi este o dovadă a pregătirii pentru ofensivă. Dacă s-ar fi pregătit defensiva, ar fi trebuit să li se spună trupelor: da, fraţilor, situaţia e tensionată, orice se poate întîmpla, să mergem să săpăm tranşee. Ca să ne facem o idee despre secretul păstrat asupra transferului de trupe, aduc doar unul dintre multele exemple.

Mareşalul Uniunii Sovietice, M.V. Zaharov: „La începutul lui iunie, şeful VOSO35 din Regiunea militară Odesa, colonelul P.I. Rumiantev, a trecut pe la mine (eram pe atunci şeful statului-major al Regiunii) şi mi-a raportat în secret că în ultimele zile prin staţia Znamenka trec mai multe „Annuşka" în direcţia Rostov şi sunt debarcate în raionul Cerkass. În limbajul VOSO, termenul „Annuşka" desemna o divizie. Peste două zile, am primit un mesaj cifrat din Cerkass, purtînd semnătura locţiitorului coman­dantului trupelor din Regiunea militară nord-caucaziană, M.A. Reiter, în care solicita să ocupe cîteva barăci pentru materiale ale Regiunii noastre în scopul depozitării bunu­rilor trupelor venite în acest raion din Caucazul de Nord. Întrucît statul-major al Regiunii n-a fost informat despre respectiva concentrare de trupe, am telefonat la Direcţia operativă a Marelui Stat-Major. La telefon a răspuns locţii­torul şefului Direcţiei, A.F. Anisov. Comunicîndu-i despre mesajul cifrat primit de la M.A. Reiter, l-am rugat să mă lămurească despre ce-i vorba. Anisov mi-a răspuns că mesajul cifrat al lui Reiter trebuie imediat distrus şi că acestuia îi vor fi date indicaţiile necesare de către Marele Stat-Major, iar statul-major al Regiunii nu trebuie să se amestece în această chestiune" (Voprosî  istorii, 1970, Nr.5, pag.42).

Mareşalul Zaharov mai arată că nici comandantul Re­giunii Odesa, generalul-colonel I.T. Cerevicenko, nu ştia nimic despre acele „Annuşka". Întotdeauna trupele sovie­tice se transferă respectînd anumite măsuri de precauţie, cum ar fi, de pildă, secretul intenţiilor, însă totul are o limită. Comandantul unei regiuni militare, îndeosebi al unei regiuni de frontieră, şi şeful statului-major al acesteia sunt oameni cu puteri depline. Ei răspund de tot ce se petrece pe teritoriul aflat sub controlul lor. Daţi-mi orice alt exemplu în care comandantul regiunii şi şeful său de stat-major nu ştiu că pe teritoriul lor sunt concentrate alte trupe! Şi iată că, în situaţia cînd comandamentul Regiunii Odesa a aflat întîmplător despre concentrarea unor trupe pe teritoriul Regiunii, Marele Stat-Major (care era coman­dat de G.K. Jukov) cere să se uite informaţia primită şi să se distrugă cifrul secret pe care-l ştia numai şeful de stat-major al Regiunii.

Am spus mai înainte că în arhivele sovietice sunt foarte multe documente interesante despre această peri­oadă; şi totuşi, ceea ce a fost mai interesant nu a ajuns niciodată în arhivă sau a fost distrus.
Urmele distrugerii se văd în arhive. De exemplu, pe o pagină începe o propoziţie, dar următoarea pagină lipseş­te,  uneori şi următoarele sute de pagini. Acest mesaj cifrat,  distrus în Regiunea Odesa, este numai una din dovezile afirmaţiilor mele.

Este interesantă comportarea general-locotenentului M.A. Reiter în situaţia dată. Max Reiter este un neamţ disciplinat, încă din primul război mondial fiind colonel la statul-major al armatei ruse. Ştie să păstreze secretele, însă chiar el, locţiitorul comandantului Regiunii Cauca-zului de Nord, aflîndu-se cu „Annuşka" pe teritoriul unei alte regiuni militare, consideră absolut normal să ia legătu­ra cu şeful local egal cu el în rang şi să-i ceară permisiu­nea (fireşte, printr-un mesaj cifrat) să facă ceva. 
Dar cei de la Marele Stat-Major îl pun rapid la punct, încît nu mai trimite alte mesaje asemănătoare. Iată şi alte exemple:
Generalul-colonel L.M. Sandalov examinează în raionul Brest construcţia dispozitivelor de apărare de pe graniţă şi descoperă cu uimire că DOT-urile se construiesc atît de aproape de graniţă, încît pot fi văzute de partea germană, îşi exprimă nedumerirea faţă de V.I. Ciuikov, acest viitor vulpoi al Stalingradului, care oftează (prefă­cut, fireşte): „mare păcat, dar chiar aşa stau lucrurile, nemţii observă construcţiile noastre defensive" (Pe direcţia Moscovei, pag.53). Guderian a început războiul chiar de pe celălalt mal al rîului şi povesteşte că a văzut totul foarte bine: DOT-urile se construiau zi şi noapte. Nici chiar Sandalov, nici Ciuikov, nici altcineva nu vor ordona să se oprească lucrul şi să fie mutat şantierul la cîţiva kilometri mai în spate, pentru ca inamicul să nu vadă situarea exactă a cuiburilor de foc şi direcţia ambrazurilor.

Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, remarcă în 1940 acelaşi tablou, într-o altă regiune. Se construiesc raioane fortificate (UR-uri) „chiar în faţa nemţilor". Şantie­rele erau înconjurate de nişte zăplazuri. „Toate aceste zâplazuri îmi aminteau de frunzele de viţă-de-vie de pe statuile antice.
- Ce credeţi, am întrebat pe unul din şefii unui şantier, nemţii bănuiesc ce se construieşte aici, pe malul rîului de frontieră, dincolo de aceste zăplazuri?
- Fără îndoială! a răspuns acesta, fără să şovăie. Greu ar fi să nu bănuiască scopul construcţiei noastre.
Am chibzuit: un astfel de analfabetism tactic al celor care au ales locul pentru DOT-uri, poate fi calificat cu indulgentă drept dăunător. Uite aşa s-au petrecut lucrurile în acele timpuri" (V7/, 1976, Nr.l, pag.34).


va urma