Religia – o armă împotriva ignoranţei şi a manipulării? (2)

Calin Sinescu şi Liliana Trofin

Russell Kirk vede ideologia ca o „religie inversată” care neagă sacrificiul divin (aflat la baza doctrinei creştine a mântuirii) şi o înlocuieşte cu „mântuirea colectivă aici pe pământ prin violenţa revoluţionară”. El mai atrage atenţia asupra politicianului prudent care ştie că „Utopia de fapt înseamnă Nicăieri; că nu putem marşălui spre un Rai pe pământ; că natură umană şi instituţiile omului nu sunt perfectibile; că a urmări cu agresivitate îndeplinirea unei „justiţii sociale” se sfârseşte în vărsări de sânge. Adevărata religie este o „disciplină a sufletului, nu a statului”. În schimb, ideologia „moşteneşte uneori acel fanatism ce a tulburat credinţa religioasă şi îl aplică preocupărilor seculare”. Ea este opusă adevărului şi neagă liberul arbitru. În sfârşit, ideologia face furori în rândul celor culţi care nu au cunoscut „credinţa religioasă autentică” sau a celor care nu înţeleg „filozofia adevărată”. Russell Kirk sesizează pericolul îndoctrinării tinerilor cu o nouă ideologie şi atrage atenţia asupra efectelor ei nefaste. „Dacă cineva trezeşte demonii din adâncul omenesc, pot ei să fie alungaţi sau chemaţi înapoi? Ceea ce trebuie noi să susţinem este prudenţa politică, nu beligeranţa politică. Ideologia este maladia, nu remediul. Toate ideologiile, inclusiv ideologia maximei vox populi, vox Dei, sunt ostile ordinii, justiţiei şi libertăţii – deoarece ideologia este politica ne-raţiunii înflăcărate”(23).

Dar să vedem în cele ce urmează cum stau lucrurile în practică. La bazele culturii şi civilizaţiei europene stau trei mari piloni: filosofia greacă, legislaţia romană şi cultura iudeo-crestină. Aşa se explică de ce cultura europeană mai păstrează astăzi un sens normativ şi umanist. Nimeni nu poate contesta rolul jucat de Biserică în cadrul construcţiei europene, începând cu edictul de la Milano şi până în zorii modernităţii. Ea şi-a pus amprenta asupra vieţii sociale, politice, economice şi culturale a societăţii europene şi a modelat mentalul colectiv. În zilele noastre ea este marginalizată, fiind pusă pe picior de egalitate cu alte cultele şi orientări religioase, în cadrul construcţiei europene, în numele libertăţii de exprimare şi a drepturilor omului, care, culmea ironiei, dacă nu sunt citite în cheie relativistă (evidenţiază legătura dintre dimensiunea juridică şi cea morală), îşi dezvăluie originile în modelul hristic (restaurează demintatea umană şi-i respectă liberul arbitru). 

Cum poate fi explicat acest paradox? Gândirea liberală, promotoare a laicităţii, afirmă limpede, prin reprezentanţii săi de seamă, că aşa cum două săbii nu au loc în aceeaşi teacă, tot aşa Cezarul şi Dumnezeu nu pot convieţui în acelaşi loc. În aparenţă, lucrurile sunt simple: religia aparţine de drept zonei private, iar politica celei profane. Trebuie să admitem că ideea are, pe alocuri, şi implicaţii pozitive în sfera socialului. Ce facem, însă, cu amestecul profanului în zona sacrului? Ce caută Cezarul în cetatea lui Dumnezeu? Cine nu respectă regulile jocului, Cezarul sau Dumnezeu? Lăsând la o parte întrebările retorice, vedem cum această idee i-a fost inoculată omul occidental timp de secole. Roadele acestei munci de convingere se văd astăzi. Omul occidental şi-a pierdut strălucirea spirituală, iar memoria lui sacră este amputată. Din această cauză, relaţia strânsă dintre politică şi religie în Orientul Mijlociu i se pare anacronică, nefirească şi dăunătoare stabilităţii în zonă şi nu numai. Devine însă amnezic şi subiectiv atunci când e vorba de trecutul istoric al naţiunii din care face parte, care-i dezvăluie, fără drept de tăgadă, faptul că alianţa dintre Tron şi Altar era considerată naturală de supuşi(24). Pentru el a fi european înseamnă a fi secular.

Manipularea şi emoţia umană

„Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia’’(25). Zvonurile, intoxicările, dezinformarea, propaganda sunt doar câteva practice manipulative utilizate de cei interesaţi pentru a-şi atinge scopurile. Să vedem cum stau, de pildă, lucrurile în cazul religiei.

Astfel, în pofida faptului că secularismul domină astăzi societatea, retorica religioasă este încă folosită de unii lideri politici, deoarece o parte a societăţii civile manifestă o anumită afinitate faţă de religie sau faţă de valorile morale promovate de aceasta. Unii autori evocă în acest sens îndemnurile memorabile cu iz mesianic ale fostului preşedinte american George Bush în favoarea atacării Irakului, preluate şi commentate intens de presa din acea perioadă. Sunt exemplificate în acest sens aserţiuni de genul: „Naţiunea noastră a fost aleasă de Dumnezeu şi însărcinată de istorie spre a fi înaintea lumii un model de justiţie”. Sau: „Sunt motivat în aceasta de o misiune primită de la Dumnezeu”. Sau: „Am simţit spiritul lui Dumnezeu coborând asupra mea. Dumnezeu mi-a spus: George, du-te şi pune capăt tiraniei în Irak; şi asta am făcut”; „Dumnezeu m-a îndemnat să lovesc în Saddam – ceea ce am şi făcut: iar acum sunt ferm decis să rezolv problema Orientului Mijlociu”. Observatorii politici au arătat că „alesul Domnului” a riscat enorm cu aceste afirmaţii, care nu au convins pe nimeni , specificând că manipularea a fost mai mult decât evidentă şi că evoluţia conflictului din Irak avea să confirme că Dumnezeu n-are nici un amestec în această „cruciadă” a petrolului. Cum era şi firesc, situaţia a devenit şi mai jenantă în clipa când liderii principalelor biserici şi confesiuni americane au pus la îndoială „chemarea” divină a preşedintelui menită să justifice agresiunea militară. S-a menţionat totodată că doar naivii şi cei care fac parte din aşa-numita Christian Right (Dreapta creştină), cărora li se alătură „durii” (supranumiţi de ziariştii de la Washington Post drept „hard-liners for Jesus”) i-au luat partea. 

Manipularea grosolană practicată în numele religiei de către unii politicieni vine în contradicţie cu linia imprimată de Părinţii Fondatori ai statului, care au intuit legătura indisolubilă dintre supravieţuirea libertăţii într-un stat şi protejarea libertăţii religioase(26). Acest aspect este subliniat de fostul guvernator de Massachusetts, Mitt Romney într-unul din discursurile sale, unde nu se sfieşte să invoce în sprijinul rolului jucat de religie în societatea americană un citat celebru aparţinând preşedintelui John Adams: „«nu vom avea niciodată un guvern înarmat cu o putere capabilă să ţină piept patimilor omeneşti atunci când acestea scapă de sub controlul moralităţii şi religiei. Constituţia noastră a fost gândită pentru persoane morale şi religioase»”. Facem precizarea că Mitt Romney este cunoscut ca un „practicant fidel al cultului mormon”(27).

În spaţiul european occidental lucrurile sunt un puţin mai complicate, deoarece aici funcţionează „cristofobia”, promovatăasiduu de presă şi politicieni. În cazul presei întâlnim „două tipuri de ştiri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte nici un spaţiu de audienţă”. După toate aparenţele, priorităţile sunt altele. 

Cu toate că trăim într-o epocă de mari persecuţii anticreştine, este mai importantă soarta urşilor polari şi a celor panda, a balenelor albastre, a marelui rechin alb sau cea a condorului californian decât soarta creştinilor persecutaţi şi abuzaţi politic, cultural şi religios. Cauza acestor biete vietăţi este apărată cu îndârjire de nenumăraţi activişti ai mediului şi ai protecţiei animalelor, cărora li se adaugă media şi unii politicieni. În schimb, cauza victimelor persecuţiei religioase are, din păcate, puţini susţinători în rândul celor care pretind că sunt apărători ai drepturilor omului(28). Şi mai trist este că „La vârful piramidei, în marile trusturi media occidentale, unde se dă tonul şi acolo unde se află principala sursă a acestui blocaj informaţional, tema este considerată ca prea incorectă politic şi prea subversivă pentru noua ideologie a stângii liberale promovată de aceste instituţii. În lumina acestei ideologii, tot mai influentă în redacţiile şi studiourile de pe toate meridianele, creştinii sunt, alături de evrei, agresorii şi exploatatorii acestei lumi. Prin definiţie, nu pot fi victime. Iar dacă „realitatea contrazice dogma, cu atât mai rău pentru realitate!” – afirmă Dragos Paul Aligica. Există însă şi excepţii. De pildă, ziaristul Anthony Browne, un ateu declarat, pledează cauza victimelor persecuţiilor anticreştine. Graţie lui şi celor ca el aflăm despre decapitarea preoţilor creştini în India, arestarea şi torturarea în Cairo de către poliţia egipteană a celor convertiţi de la Islamism, atacurile lansate asupra bisericilor în Pakistan, condamnarea la moarte a preoţilor în Coreea de Nord sau despre închiderea câtorva sute de case de rugăciune şi arestarea multor preoţi de către autorităţile chineze. 

În societăţile occidentale dominate de secularism, creştinismul se află în defensivă, „fiind continuu obiectul ridiculizarilor, „demitizarilor” şi subminării institutionalizate prin mass-media şi în cultura populară promovată de aceasta. Dublul standard şi ipocrizia tronează”(29). George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea comentează în mod plastic această realitate: „Europenii s-au auto-convins că pentru a fi modern şi liber trebuie să fii neapărat secular, şi anume până la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieţii publice şi culturii europene; într-adevăr, această convingere şi consecinţele ei publice se află la originea crizei morale a civilizaţiei europene. Aceasta criză morală, la rândul ei, explică de ce europenii sunt hotărâţi să îşi uite istoria. (…) Afirmaţia că societăţile libere, prospere şi guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nici o legatură cu creştinismul este mult mai mult decât o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptăţii şi în definirea acelei libertăţi căreia democraţia este chemată să îi ofere un corp”(30).

Comunităţile musulmane europene nu trebuie să se simtă vinovate de ceea ce fac confraţii lor din alte zone ale lumii. Frica occidentalilor de a le provoca supărarea musulmanilor care trăiesc în ţările lor este evidentă. Este cultivată ridiculizarea Bibliei şi batjocorirea imaginilor sacre ale creştinismului în numele libertăţii de expresie, în timp ce orice referire ireverenţioasă la adresa Coranului este interzisă. Politicienii şi presa lucrează cot la cot în această direcţie. Dincolo de asta, adevărul este că musulmanii împart pe plan mondial monopolul persecuţiilor anticreştine cu naţionaliştii hindu(31). Ceea ce frapează, însă, nu este atitudinea „cristofobilor”, ci lipsa de reacţie a creştinilor însişi, care „s-au izolat de societate cu un zid încă mai redutabil, un zid intern, pe care singuri şi l-au ridicat şi pe care l-au impus tuturor creştinilor ca singur acceptabil pentru un comportament social decent”(32). Ei trăiesc vremuri apocaliptice iar curgerea lucrurilor le sugerează iminenţa venirii Antichristului.

Spre deosebire de creştinism, situaţia este foarte diferită în cazul celorlalte două religii monoteiste ne avertizează Eli Barnavi(33), cunoscut drept un fin observator al realităţilor Orientului Apropiat. Astfel, în cazul islamului, „revelaţia Profetului a precedat apariţia statului, care a fost creat imediat după aceea, cu tăişul sabiei, în numele principiilor noii credinţe. În iudaism, religie în mod tradiţional lipsită de stat, caracterul etnic al religiei interzice, în principiu, separarea radicală între două domenii strâns întrepătrunse, între care nimeni nu poate defini o adevarată linie despărţitoare. În cazul ambelor monoteisme avem de a face cu o imposibilă laicitate”. 

Imitarea fidelă a modelelor străine („de la liberalism la socialism, trecând prin naţionalism, local sau panarab”) de către musulmani în timpul ocupaţiei coloniale nu a avut efecte benefice, ci doar „a agravat mizeria şi umilirea”. În această lumină trebuie judecată opţiunea indivizilor de a îmbrăţişa islamul. Pe de altă parte, „în contextul conflictului israelo-arab, islamul politic pare a fi singurul mijloc de a combate în mod eficace Israelul”. Deşi Occidentul crede că lupta contra Israelului reprezintă esenţa, ei bine se înşeală, deoarece „proiectul islamist este unul global”, care are ca obiectiv mărirea domeniul dar al-islam-ului. Vizaţi sunt şi „cruciaţii”, nu numai evreii. Prin urmare eliberarea „locurilor sfinte” ale islamului reprezintă doar „o etapă pe un drum foarte lung”. 

De integrism nu a scăpat nici Israelul. Integrismul evreiesc „derivă şi el din acelaşi fenomen de respingere a modernităţii şi de nostalgie pentru o lume dispărută pe care l-am observat în islam”. Dar pentru că Israelul este o ţară industrializată şi are o economie solidă, fenomenul integrist nu are mulţi adepţi. Visul „Marelui Israel este epuizat”, iar „neosionismul mesianic” dă „semne de oboseală”. Nu există pericolul exportării integrismului, întrucât iudaismul este o religie etnică, în timp ce islamul este o religie cu vocaţie universală(34). 

Ne oprim aici cu analiza, fără a epuiza însă tema propusă spre dezbatere. Manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice, devine catalizatorul unei stări de tensiune şi divizare, uneori, chiar şi de violenţă, în societate. Violenţa este, în acest context, nu numai permisă, este chiar necesară.

Aşadar, sintetizând toate cele expuse până acum, putem afirma că religia este o armă cu două tăişuri care se poate întoarce împotriva celui care o utilizează, aidoma sabiei lui Petru. Filiaţia dintre cunoaştere şi religie este evidentă, iar ignoranţa le este potrivnică amândurora.

Recursul, astăzi, la valorile religioase este, în mare parte, compromis, deoarece acestea au fost caricaturizate de gândirea liberală. Religia este luată în seamă, mai ales, de societăţile care refuză modernismul, de politicienii dornici de voturi, de strategii care se ocupă de geopolitică şi securitate şi de cei care văd în religie un mijloc de manipulare. Prea puţini sunt cei care trăiesc sentimental religios în mod autentic.


NOTE

23 Russell Kirk, „Erorile ideologiei”, http://www.ideiindialog.ro/articol_806/erorile_ideologiei.html.

24 Eli Barnavi, „Politică şi religie în Orientul Mijlociu”, http://www.revista22.ro/articol-2384.html.

25 http://www.ucdc.info/cd/doc/1047/manipularea.pdf.

26 http://www.ideiindialog.ro/articol_291/religie_si_politica_in_america.html. Vezi şi Kenneth D. Wald, Allison Calhoun-Brown, Religion and politics in the United States (Rowman & Littlefield, 2006), 53-56.

27 http://www.ideiindialog.ro/articol_291/religie_si_politica_in_america.html.

28 Roman Horia Patapievici, „Noua Europă şi vocea care lipseşte – creştinismul”, http://www.ideiindialog.ro/articol_794/noua_europa_si_vocea_care_lipseste__crestinismul.html.

29 Dragos Paul Aligică, „Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări”, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6802644-persecutia-crestinilor-realitati-intrebari.htm.

30 George Weigel, „Europe’s Problem – and Ours” First Things 140 (February 2004), 18–25 (http://ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfitapmt&foldera339&papera1345); cf. Roman Horia Patapievici, „Noua Europă şi vocea care lipseşte – creştinismul, http://www.ideiindialog.ro/articol_794/noua_europa_si_vocea_care_lipseste__crestinismul.html.

31 Dragos Paul Aligica, „Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări”, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6802644-persecutia-crestinilor-realitati-intrebari.htm.

32 Roman Horia Patapievici, „Noua Europă şi vocea care lipseşte – creştinismul”, http://www.ideiindialog.ro/articol_794/noua_europa_si_vocea_care_lipseste__crestinismul.html.

33 Profesor de istorie modernă la Universitatea din Tel Aviv.

34 Eli Barnavi, „Politică şi religie în Orientul Mijlociu”, http://www.revista22.ro/articol-2384.html.


CĂLIN SINESCU – Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.

LILIANA TROFIN – Lector universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: O istorie a creştinismului la Dunărea de Jos până în secolul al XIII-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007; Istoria creştinismului la nordul Dunării de Jos (secolele I-XIV), Editura Universităţii din Bucureşti, Curs universitar, Bucureşti, 2008.


final