Silviu Brucan
DIPLOMAT ROŞU LA WASHINGTON
Numit de un fermier american
Alexandru Singer:
Capitolul America a jucat un rol esenţial în evoluţia Dvs. politică. Cred că merită să povestiţi cât mai mult despre cei şapte ani de diplomaţie.
Silviu Brucan:
Am fost numit ambasador al României la Washington de către un fermier american. Această poveste incredibilă a început cu chemarea preşedintelui Eisenhower, lansată la Geneva, în 1955, în favoarea comerţului şi a schimburilor dintre Est şi Vest, pe care analiştii materialişti o atribuiau creşterii surplusului agricol american. Un faimos fermier din statul Iowa a jucat un rol important în această iniţiativă prezidenţială. Rosewell Garst din Coon Rapids, Iowa, îşi prezentase cazul la Washington, alarmând guvernul că, in timp ce populaţia americană creştea cu 1,7 la sută pe an, producţia agricolă creştea de peste două ori mai repede. De aceea, sporirea exportului agricol devenea imperativă.
Iată de ce, chemarea lui Eisenhower a avut cel mai mare ecou printre fermieri şi, desigur, Rosewell Garst era în fruntea lor. Incă de la începutul anilor ’50, el iniţiase campania pentru folosirea surplusului agricol ca pe o armă în favoarea păcii, în primul rând prin vânzarea de grâne şi carne blocului comunist. El avea o teorie conform căreia, dacă sovieticii ar obţine o dietă cu mai multe proteine, ei ar fi mai puţin agresivi şi expansionişti, pentru că omului sătul nu-i arde de lupte. Aşadar, în 1955, Garst a iniţiat o lungă expediţie în Uniunea Sovietică şi în câteva dintre ţările est-europene, luându-1 ca însoţitor pe vechiul său prieten Gheza Schutz, un economist, care vorbea mai multe limbi şi era un muzician ratat. Garst a sintetizat succesul călătoriei sale în Est astfel: „El a furnizat cultură, eu am furnizat agricultură."
Bob Garst, cum îi spuneau prietenii, era un tip exuberant şi entuziast, popular şi franc. Nimeni nu rezista pledoariei lui pasionate pentru un porumb mai productiv şi, prin aceasta, pentru o hrană şi o viaţă mai bune. Era mare şi gras, cu o burtă de parcă ar fi înghiţit un pepene. Nu-i deci de mirare că, din primul moment, s-a înţeles perfect cu Hruşciov. Erau la fel - amândoi gregari, obezi, cu vorba aspră şi tăioasă, dornici de a fi spectaculoşi, chiar dacă uneori grosolani, ca în faimoasa scenă când Hruşciov a vizitat Coon Rapids, Iowa, iar Bob, furios pe reporterii şi fotografii care se îmbulzeau, împiedicându-1 pe Hruşciov să vadă animalele şi instalaţiile agricole, s-a pornit să-i ocărască şi să arunce cu balegă în ei. Şi oare nu şi-a scos Hruşciov pantoful la ONU şi a început să lovească cu el în banca din faţă?
Pentru vizita lui Garst în România au fost desemnaţi să facă oficiul de gazdă trei persoane: Virgil Gligor, ministru-adjunct la Agricultură, Grigore Obrejanu, om de ştiinţă specialist în sol, şi subsemnatul, pe motiv că vorbeam limba engleză. I-am primit pe Bob şi pe Gheza la Gara de Nord, i-am condus la o casă de oaspeţi, unde le-am arătat programul vizitei pe douăsprezece zile. Bob l-a scurtat la opt, aşa încât să poată vedea şi Ungaria şi să se întoarcă acasă la timp pentru a primi delegaţia sovietică pe care o invitase.
După o zi de vizitare a frumuseţilor Bucureştiului, i-am dus la Gara Băneasa, unde au păşit pe un covor roşu, lung de cincizeci de metri, şi i-am îmbarcat într-un tren special cu un elegant vagon de dormit şi cu un salon-sufragerie, în care urmau să fie găzduiţi pe parcursul călătoriei. Cinci zile au fost consacrate vizitării unor culturi de porumb, staţii experimentale, gospodării colective şi de stat. La o mare staţie experimentală din Banat, directorul i-a spus lui Garst că cele cinci mii de hectare sunt lucrate de o mie şase sute de ţărani. Bob a remarcat cam sarcastic: „Ferma mea are tot cinci mii de hectare, dar eu folosec zece angajaţi, dintre care şase cu jumătate de normă, şi le rămâne timp şi pentru pescuit.“
I-am invitat pentru două zile în Delta Dunării, unde fu organizată o vânătoare de raţe sălbatice, pe un vaporaş foarte elegant. Directorul vânătorilor din România fusese şi el adus pe vapor, pentru a avea grijă ca Garst să nu greşească niciodată ţinta, ajutându-1 astfel să împuşte trei raţe. Vestea performanţei vânătoreşti a lui Bob s-a răspândit ca fulgerul printre fermierii din Iowa.
Şi acum să redau un paragraf din biografia lui Garst, apărută după moartea lui, în SUA:
„La terminarea şederii lor în România, Rosewell şi Gheza (împreună cu Brucan) au fost primiţi de prim-ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rosewell privea momentul respectiv ca pe un nou pas înainte pe calea spargerii gheţii. Prim-ministrul a rostit un scurt speech, subliniind că România vrea să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Statele Unite. Rosewell a ascultat, şi apoi, în maniera sa făţişă, i-a răspuns lui Gheorghiu-Dej: «Dacă doriţi cu adevărat relaţii mai bune, de ce ţineţi în Statele Unite un ambasador care nu vorbeşte engleza şi un interpret care nici el nu prea ştie mare lucru. De ce nu-1 trimiteţi ca ambasador pe Brucan?»"
A doua descoperire a Americii
Rosewell Garst, după ce invitase o delegaţie sovietică să viziteze America, a făcut acelaşi lucru în România. Era foarte entuziast în privinţa schimbului peuple-to-people, preconizat de Eisenhower, şi va scrie mai târziu: „Noi ne-am considerat ca nişte Marco Polo când am fost în Rusia şi în România, iar ei se vedeau ca nişte descendenţi ai lui Columb, care descoperă America pentru a doua oară.“
Numai că pentru „descendenţii lui Columb“ nu a fost prea uşor să obţină viza americană, iar Garst a fost nevoit să desfăşoare o adevărată bătălie cu Departamentul de Stat pentru a o obţine. Dar să-l lăsăm pe biograful său să povestească cele petrecute:
„Cea mai dramatică confruntare a fost în cazul invitaţiei lui Silviu Brucan. Departamentul de Stat obiecta faptul că acesta nu era din agricultură, ci mai curând un ziarist influent şi purtător de cuvânt de frunte al guvernului, care se considera făţiş anti-american. Pe scurt, Departamentul de Stat îi obiecta lui Brucan tocmai motivele care l-au determinat pe Garst să-l invite. Când Rosewell a apărut la Direcţia Est-Europeană a Departamentului, a primit un refuz categoric privind viza pentru Brucan şi i s-a cerut să propună un alt nume. Rosewell era furios: «Ba va trebui să-i daţi voie să vină», a spus el. «Nu, nu-i vom permite», a răspuns reprezentantul Departamentului. «Eu îţi spun că-i veţi da voie şi am să-ţi arăt de ce - a insistat Garst. Am să scriu un articol în Saturday Evening Post, intitulat A cui e Cortina de Fier? şi cred că n-o să îndrăzniţi să mă lăsaţi să scriu acest articol.» Rosewell a adăugat că îi va telegrafia lui Brucan să-şi pregătească bagajele, pentru că aştepta ca Departamentul să contramandeze refuzul de a-i acorda viza.“
După câteva zile, am primit viza, aşa încât, împreună cu Gligor şi Obrejanu, am sosit la New York, la finele lui noiembrie 1955, într-o zi geroasă. Dar am fost salutaţi la aeroport cu multă căldură şi The New York Times nota: „Prima delegaţie din România venită la noi după război a sosit ieri la aeroport." Am fost duşi imediat la hotelul Waldorf-Astoria pentru o scurtă conferinţă de presă, apoi urcaţi pe terasa hotelului pentru o fotografie având în fundal Empire Building. Am sosit în timp util la gară ca să luăm trenul spre Des Moines, Iowa. Ajunşi în capitala statului Iowa, o maşină lungă de vreo cinci metri a făcut cu noi un tur al oraşului. Când am admirat nişte blocuri noi de locuinţe construite în stil modern, ghidul a precizat imediat: „Toate sunt proprietatea d-lui Garst.“ Intrucât începuse să ningă, i-am cerut ghidului să oprească la un magazin de încălţăminte, să-mi cumpăr o pereche de galoşi. Când am vrut să plătesc, vânzătorul mi-a spus: „Nu, Sir, nu-i nevoie. Sunteţi musafirul d-lui Garst, şi acesta este magazinul lui. Deci primiţi galoşii cu complimentele casei!“ Văzând cum stau lucrurile, îmi venea să-i spun ghidului să oprească la o reprezentanţă de automobile Cadillac, dar m-am răzgândit.
La Coon Rapids am fost primiţi cu ospitalitate tipică de Middle West, care a început cu o cină bogată. In mijlocul mesei se afla un curcan-jumbo, pe care şeful familiei, Bob, l-a tăiat în felii uriaşe, cu două cuţite neobişnuit de lungi. Ne-a impresionat faptul că fiecare membru al familiei muncea, avea o slujbă - cei doi fii uriaşi ai lui Garst lucrau la fermă, iar fetele, una ca profesoară de engleză, alta ca secretară şi dactilografă. Un contrast vădit cu imaginea moşierului absenteist, trăind în lux, în Florida sau Las Vegas, din profiturile obţinute pe seama muncitorilor salariaţi. Fiind iarnă, n-aveam ce să văd pe câmp; am vizitat însă, amănunţit, „fabrica de hibrizi" şi laboratorul ştiinţific, în care se aflau în lucru noi tipuri de porumb-hibrid mai rezistent la clima rece din Nord.
Am călătorit apoi la Chicago şi Minneapolis, unde am vizitat uzinele John Deere şi International Harvester, de la care am cumpărat maşinile agricole alese de Garst. La sfârşit, Gheza ne-a însoţit în California. Acolo, fratele mai mare al lui Bob, Jonathan Garst, ne-a arătat culturile irigate de porumb, lăudându-se că obţine o producţie de boabe la hectar de două ori mai mare decât fermierii din Iowa.
Gligor, Obrejanu (americanii îi spuneau O’Brien) şi subsemnatul am rămas pur şi simplu înmărmuriţi de progresele extraordinare ale agriculturii americane, comparându-le cu performanţele modeste ale agriculturii sovietice, pe care o proclamaserăm „cea mai înaintată din lume". La porumb, productivitatea medie americană era de patru ori mai mare decât cea sovietică şi cam de trei ori mai mare decât cea românească.
Când ne-am întors acasă şi ni s-a comunicat că vom prezenta un raport în faţa Biroului Politic, ne-am speriat. Cum o să relatăm noi ceea ce am văzut acolo? Partenerii mei de voiaj au refuzat să meargă, trimiţându-mă doar pe mine, pe motiv că numai eu am putut vorbi cu fermierii americani pe limba lor. Desigur, urmau să mă ajute la întocmirea raportului cu toate datele şi cunoştinţele tehnice, dar ei preferau să nu se prezinte. Susţineau că au un post pe care nu voiau să-l piardă şi o familie pe care nu voiau s-o facă să sufere - dacă spuneau adevărul. In consecinţă, Gligor a invocat o epidemie de epizootie la animalele din Nord şi a părăsit Bucureştiul, iar Obrejanu s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat.
M-am aflat, astfel, singur în faţa Biroului Politic. Eram gata de confruntare, hotărât să joc tare. De la început am spus: „Tovarăşi, în perioada postbelică, a avut loc în agricultura americană o revoluţie tehnologică al cărei rezultat a fost creşterea de trei la patru ori a producţiei de grâne la hectar. Intreg procesul productiv a fost schimbat, începând cu mecanizarea totală (deosebită de cea parţială, de la noi), urmată de chimizarea, hibridizarea şi reorganizarea transportului şi a depozitării."
Şocul celor din jurul mesei era evident. Iar eu mă bucuram de acest efect. După care am început să prezint în detaliu fiecare dintre schimbările menţionate, cu date şi cifre, ca şi cum aş fi vorbit în faţa unei clase de studenţi.
Primul care m-a întrerupt a fost Ceauşescu. întrebarea era o „strâmbă“: „Dar v-au arătat şi fermele părăsite sau falimentare? Aţi întâlnit şi muncitori migratori, care trăiesc în mizerie?" Aluzia era transparentă, cică fuseserăm păcăliţi, fraieriţi, pentru că ni s-a înfăţişat numai partea bună a lucrurilor, adică „satele lui Potemkin".
Am sesizat substratul întrebării şi am răspuns: „Eu am scris personal articole despre fermele falimentare şi despre muncitorii migratori. Aceştia există. Dar socot că cel puţin conducerea Partidului trebuie să cunoască adevărul despre agricultura americană. Nu ne ajută cu nimic dacă ignorăm acest lucru în momentul în care America inundă pieţele mondiale cu surplusul ei agricol." Şi nu m-am putut abţine să nu trag o gheară: „Eu nu cred că comuniştii trebuie să procedeze ca struţul, care-şi ascunde capul în nisip!"
Gheorghiu-Dej, care prezida, spuse pe un ton calmant: „Nu te tulbura, tovarăşe Brucan. După cum ştii, există unii care înţeleg mai repede şi alţii care înţeleg mai încet. Continuă!"
Apoi, n-a mai fost nici o întrerupere. Dar am înţeles din ce pricină începea Ceauşescu să-l urască pe bătrân. Şi - în subsidiar - şi pe mine.
La trei luni după întâlnirea cu Garst, Dej m-a chemat să-mi comunice că am fost numit ambasador la Washington. Aveam sarcina de a stabili relaţii economice şi culturale cu America şi, în mod special, de a procura tehnologiile cele mai modeme în industrie şi agricultură.
Prioritară era agricultura, şi Coon Rapids, Iowa, a devenit popasul nostru favorit în America, al meu şi al soţiei. Familia Garst s-a dovedit o gazdă ospitalieră, iar doamna Garst s-a împrietenit foarte repede cu soţia mea, Alexandra. Obişnuiam să mă scol în zori, la ora 6, ca să-l însoţesc pe Bob la cafeneaua din localitate, pentru micul dejun. El înghiţea acolo o omletă barosană, din şase ouă, plus o grămadă de şuncă şi câteva ceşti mari de cafea apoasă, gen american, în timp ce discuta cu vecinii despre celuloză şi uree, preţuri şi utilaje agricole, inclusiv despre prognoza climatică pe întreg sezonul. Ascultam cu atenţie şi cu un interes enorm, dându-mi seama că mă aflam în faţa unei scene tipice de piaţă în cornbelt-ul american. In timpul zilei, Bob ne lua cu Buickul său prin câmpuri şi păşuni, conducând maşina ca pe un cal. Ceea ce ne intriga cel mai mult, pe soţia mea şi pe mine, era absenţa aproape totală a oamenilor pe câmp. Ne întorceam mereu să vedem cele trei sute de boi şi vaci care păşteau într-un ţarc imens, prevăzut cu un tanc, ce pompa automat apa dintr-un puţ în jgheabul de adăpare a vitelor. Nu se vedea ţipenie de om.
Am cumpărat de la Garst o anumită cantitate de Pioneer, porumb hibrid - varietate potrivită pentru clima din România -, şi, conform sfatului său, zece seturi complete de maşini agricole - de la tractor şi secerătoare-culegătoare de porumb (compicker) până la camioane de încărcat şi depozitat. Opt dintre ele au fost distribuite la unităţi agricole, iar două — păstrate pentru a fi studiate şi copiate. Am aranjat cu Garst să-l trimită în România pe cel mai bun mecanic din Coon Rapids, care să-i instruiască pe ai noştri cum să folosească şi să întreţină maşinile-service. Harold Smouse a făcut o treabă atât de faină şi a fost atât de alintat de gazdele din România, încât şi-a prelungit şederea cu şase luni, iar Garst a fost nevoit să facă eforturi deosebite de a-1 convinge să se întoarcă în SUA.
Totodată, Bob i-a trimis pe cei doi fii ai săi, David şi Steve, cu soţiile, să stea câte şase luni la noi, pentru a le împărtăşi agronomilor şi preşedinţilor de gospodării tainele agriculturii moderne. In schimb, mai mulţi specialişti români au mers în Iowa şi Nebraska, unde să se familiarizeze cu agricultura americană. Aşa a luat fiinţă staţiunea experimentală de la Fundulea. Din păcate, întreg programul de schimburi a fost anulat o dată cu venirea la putere a lui Ceauşescu.
Mă îndoiesc că o asemenea activitate se poate înscrie în istoria diplomatică. Mai curând este vorba de un episod al procesului de dezvoltare a agriculturii româneşti.
De la Bob Garst şi ai săi am învăţat şi eu că, în epoca modernă, cultura cerealelor este rentabilă numai pe suprafeţe întinse, în timp ce legumele şi fructele, carnea şi laptele se pot obţine, cu rezultate bune, şi în mica gospodărie ţărănească. Dacă am fi pus în aplicare acest sfat american, am fi realizat mari producţii şi la cereale, şi la legume şi fructe, pentru care România, după aprecierea lui Garst, avea condiţii optime.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu