luni, 25 iulie 2016

Spargatorul de gheata (28)


Victor Suvorov








Da. În 1938 ai fi fost împuşcat pentru astfel de acţiuni, însă în 1940-1941, în toate regiunile militare vestice, se construiau de zor asemenea fortificaţii, fără ca nimeni să se teamă şi fără ca NKVD să se amestece. De ce? „Demon­straţia vădită a lucrărilor defensive", defineşte Bagramian aceste construcţii şi adaugă că „planul construcţiei a fost confirmat de conducerea superioară". Comandantul regiu­nii răspunde personal de raioanele fortificate. Cine este acest idiot care aprobă un asemenea plan? în acel moment-G.K. Jukov. Acelaşi Jukov, care a fost strălucitul comandant de oşti al celui de-al doilea război mondial. Acelaşi Jukov, care n-a suferit nici o înfrîngere militară. Acelaşi Jukov, care abia se întorsese din Mongolia, unde a construit în mod demonstrativ fortificaţii defensive şi apoi a lovit prin surprindere armata 6 japoneză. Acelaşi Jukov, care peste cîteva luni avea să devină şeful Marelui Stat-Major şi să introducă reguli draconice de păstrare a secretului în cazul transferului trupelor; „demonstraţia vădită a lucrărilor defensive" va continua însă la frontieră, ba chiar va lua amploare.



Este interesantă comportarea lui Bagramian în această situaţie. Bagramian este un vulpoi şiret pe care nu-l poate naşte decît speţa umană, dar totodată un comandant talentat. În timpul războiului a făcut cea mai strălucită carieră din toată Armata Roşie. A început războiul fiind colonel, l-a terminat ca general de armată, ocupînd o funcţie care îi dădea dreptul să primească titlul de Mareşal al Uniunii Sovietice. Şi a primit acest titlu. 

În situaţia dată, Bagramian execută ordinul personal al lui Jukov, acţionînd ca subordonat şi prieten. Bagramian nu s-a apucat să ţipe ca şantierele să-şi înceteze activitatea. Ar fi putut ca, întîlnindu-l pe Jukov, să-i spună: „Gheorghi Konstantinovici, e necaz mare! Idioţii construiesc fortifi­caţiile chiar pe graniţă, fortificaţiile costă milioane, iar artileria inamicului le poate desfiinţa din prima clipă a războiului, fiindcă ştie poziţia fiecărui DOT! Te împuşcă şi pe tine, mă împuşcă şi pe mine pentru asta!" însă Bagramian n-a început să ţipe. sau să bată din picior. La 22 iunie, chiar aşa s-a şi întîmplat. Fortificaţiile au fost devastate, dar Stalin nu i-a împuşcat pe Bagramian şi Jukov, dimpotrivă, i-a înaintat în funcţie. Rezultă că aceas­tă construcţie a fost făcută pentru ca inamicul să o vadă. N-a fost o idioţenie, nici analfabetism strategic, ci cu totul altceva.

„Prietenii" Uniunii Sovietice au declarat că trupele sovietice n-au săpat tranşee pentru că Stalin a făcut totul ca să nu provoace din întîmpîare războiul, însă un tranşeu obişnuit nu se compară cu fortificaţiile din beton armat. Stalin construieşte la modul demonstrativ o zonă defen­sivă şi nu se teme că aceasta va constitui un obiectiv pentru atacul german. De ce n-a dat ordin trupelor să sape tranşee în loc să se ascundă în păduri?

Ce contrast straniu! Demonstraţii defensive la graniţă şi distrugerea mesajului cifrat la statul-major al regiunii militare, însă acestea sunt feţele aceleiaşi medalii. Aşa lucra Jukov înainte şi aşa va lucra şi de acum încolo: va pregăti intens defensiva în aşa fel ca inamicul să o vadă şi, în acelaşi timp, va concentra în secret trupele în păduri, pentru lovitura decisivă. Loviturile lui Jukov au fost date întotdeauna prin surprindere.

La 13 iunie, Molotov l-a chemat pe ambasadorul ger­man şi i-a remis textul Comunicatului TASS (V. Hvostov şi generalul-maior A. Grîlev, Kommunist, 1968, Nr.12, pag.68). În Comunicat se spune că Germania nu vrea să atace URSS-ul, URSS-ul nu vrea să atace Germania, însă „forţe duşmane URSS-ului şi Germaniei sunt interesate în pornirea şi desfăşurarea războiului", încearcă să le pună în conflict, răspîndind zvonuri provocatoare privind apro­pierea unui război, în Comunicat, aceste „forţe duşmane" sunt precizate: „ambasadorul britanic la Moscova, domnul Cripss", „Londra" şi „presa engleză".

Ar fi rezonabil să presupunem că la 13 iunie a avut loc la Londra întilnirea dintre ambasadorul sovietic I.M. Maiski şi ministrul afacerilor externe al Marii Britanii, A. Eden. La întilnire Maiski aruncă pe masă Comunicatul TASS, bate cu pumnul în masă^ pune piciorul în prag şi cere îndepărtarea ambasadorului Cripps, ca să nu semene dezbinare între prieteni, între Stalin şi Hitler. Să se înceteze cu zvonurile provocatoare despre războiul dintre Germania şi URSS. În acest mod vă imaginaţi această întflnire? Greşiţi. 

A fost cu totul altfel. La 13 iunie 1941 a avut loc cu adevărat o întîlnire între Maiski şi Eden, dar Maiski n-a transmis Comunicatul TASS guvernului britanic, n-a bătut din picior şi nici cu pumnul în masă. ÎntUnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă amicală. S-a discutat o problemă foarte serioasă: măsurile pe care urma să le ia Marea Britanic pentru a ajuta Armata Roşie, „dacă în viitorul apropiat va izbucni un război între URSS şi Germa­nia". Printre măsurile concrete: acţiuni directe de luptă ale aviaţiei britanice în interesul Armatei Roşii, livrări militare, coordonarea acţiunilor comandamentelor celor două ţări (.Istoria celui de-al doilea război mondial. 1939--1945, vol.3, pag.352).

La 13 iunie diplomaţia stalinistă a pus bazele la ceea ce se va numi „coaliţia antihideristă". In ceea ce priveşte Marea Britanic, nimic de obiectat: Marea Britanic este în război împotriva cu Germania. Insă Uniunea Sovietică face un joc necinstit. Cu Germania este încheiat un pact de neagresiune şi, imediat după aceasta, un acord de prietenie.  Dacă guvernul sovietic consideră că aceste documente nu mai corespund situaţiei nou create, tre­buiesc anulate. Dar Stalin n-o face, el are încredere în prietenia cu Hitler, şi demască îh Comunicatul TASS pe cei care „doresc escaladarea războiului." Concomitent, la Londra se pregăteşte o alianţă militară cu inamicul Germa­niei privind măsuri concrete împotriva acesteia. Uimitor: nici o vorbă despre vreun atac al Germaniei asupra URSS! Dincolo de tonul diplomatic, neutru, se ascund alte lucruri. Nu cu mult timp în urmă, diplomaţia sovietică a purtat convorbiri cu Germania privind Polonia: „dacă asupra teritoriului Poloniei vor avea loc schimbări..". Acum a venit vremea cînd diplomaţii sovietici au început să folosească acelaşi ton referindu-se la Germania. Este uimitor faptul că în discuţiile de la Londra ambele părţi folosesc expresia: „dacă va izbucni un război" în loc de „dacă Germania va ataca".

Cu alte cuvinte, interlocutorii nu exclud faptul că războiul poate să înceapă şi în alt mod decît printr-o agresiune germană. La fel de interesant este şi faptul că, la discuţiile de la Londra, URSS-ul este pus pe primul plan: „dacă va izbucni un război între URSS şi Germania". La fel se spune şi în Comunicatul TASS: „zvonuri privind apropierea unui război între URSS şi Germania". De ce să nu se spună invers, între Germania şi URSS, dacă se presupune că Germania va fi agresorul?

Ni s-ar putea replica: ambasadorul sovietic poartă discuţii fără ştirea lui Stalin, depăşindu-şi astfel misiunea, la fel ca şi acei generali care îşi aduc trupele la frontieră „fără să-l anunţe pe Stalin". Nu. Maiski însuşi subliniază că, fiind trimis la Londra încă din 1932, a avut o întîlnire cu M.M. Litvinov. Comisarul poporului al afacerilor exter­ne Litvinov îl previne pe I.A. Maiski că nu va executa instrucţiunile sale, ci ale „unor instanţe mult mai înalte". Pe atunci, „mai înalt" nu era decît Molotov (şeful guver­nului în care Litvinov era membru) şi Stalin. În 1941, Litvinov fusese demis, rămăseseră ca „instanţe mai înalte" Molotov şi Stalin. Maiski a rezistat epurărilor şi a rămas în postul său foarte mult tocmai pentru că n-a încălcat niciodată instrucţiunile „instanţelor superioare".

Ca să ne facem o imagine completă despre tovarăşul Maiski şi despre diplomaţia sovietică îh general, trebuie să adăugăm că, îhtorcîndu-se la Moscova după 11 ani de şedere la Londra, l-a însoţit pe Stalin la întîlnirile cu Churchill şi Roosevelt, cerînd sporirea ajutorului. După aceea a scris cartea Cine l-a ajutat pe Hitler.

Din această carte aflăm că Hitler n-ar fi putut începe al doilea război mondial, dacă nu l-ar fi ajutat Marea Britanic şi Franţa. Mai departe, ambasadorul sovietic arun­că vina pentru „nenumăratele jertfe şi suferinţe" pe umerii ţării care a propus ajutor militar şi economic lui Stalin încă de pe 13 iunie 1941.
Comunicatul TASS are ca scop îndepărtarea zvonuri­lor privind un război iminent între URSS şi Germania. Stalin a luptat ferm cu aceste zvonuri, începutul lui iunie a însemnat o explozie subită de teroare la Moscova. Au căzut multe capete, unele foarte cunoscute.

Hitler se lovea de aceleaşi probleme. E greu să ascunzi pregătirile de război. Oamenii le văd, fac tot felul de presupuneri. La 24 aprilie, ataşatul militar naval al Germa­niei a trimis un comunicat alarmant la Berlin în care spune că se luptă în zadar cu „zvonuri evident absurde privind un "război germano-sovietic". La 2 mai, ambasa­dorul Schulenburg raportează că se luptă cu zvonurile, dar toţi colaboratorii germani care vin din Germania nu aduc „numai zvonuri, dar şi fapte care le confirmă".

La 24 mai, şeful departamentului presei străine din ministerul de propagandă al Germaniei, Karl Bohmer, fiind beat, a dezvăluit ceva în plus despre relaţiile cu Uniunea Sovietică. A fost arestat imediat. Hitler s-a ocupat personal de această problemă şi, după Goebbels, a dat „o importanţă prea mare" acestui eveniment. La 13 iunie 1941, în ziua cînd s-a transmis Comunicatul TASS, Karl Bohmer a compărut în faţa Instanţei populare (cutremu­rător: instanţa populară, exact ca în Uniunea Sovietică), declarînd că spusele sale au fost o aiurare de om beat: fireşte că nu va fi nici un război între Germania şi Uniunea Sovietică. Asta nu l-a salvat pe sărmanul B6hmer de o pedeapsă aspră, care s-a constituit într-o lecţie pentru întreaga Germanie: nu va fi război! nu va fi război! Şi ca să nu fie nici un fel de îndoială, Ribbentrop a trimis la 15 iunie ambasadorilor săi telegrame strict secrete: se profi­lează discuţii importante cu Moscova. Ambasadorii trebuie să comunice în mare secret De pildă, consilierul ambasa­dei germane de la Budapesta era obligat în mare secret să anunţe această noutate preşedintelui Ungariei.

Principiile dezinformării sunt aceleaşi pentru toţi: dacă nu vrei ca secretul să fie aflat de inamic, ascunde-l şi faţă de prieteni. Iată că, a doua zi după Comunicatul TASS, Germania întreprinde o dezinformare premeditată a pro­priilor diplomaţi şi a aliaţilor ei militari. Ştim, de aseme­nea, că acelaşi lucru a fost făcut şi de către coman­damentul superior sovietic.

Analizînd întunericul socialismului german şi al celui sovietic, vom afla asemănări zguduitoare nu numai în lozinci, cîntece, ideologie, dar şi în evenimentele istorice. În istoria naţional-socialismului există un fapt foarte apro­piat de Comunicatul TASS. La 8 mai 1940, radioul german a declarat că Marea Britanic intenţionează să invadeze Olanda. Urmează lucrul cel mai interesant: informaţiile potrivit cărora două armate germane ar fi transferate la graniţele Olandei sunt „zvonuri absurde" puse în circulaţie de „instigatorii britanici ai războiului". Ce s-a întîmplat după aceea este bine cunoscut. Comunicatul german şi cel sovietic se repetă, ambele, aproape cuvînt cu cuvînt. Principala idee: nu transferăm trupe, e doar o născocire a „instigatorilor britanici ai războiului". Ştiu că această comparaţie nu constituie o dovadă, însă, în cazul dat, cele două comunicate nu numai că sunt asemănătoare, dar sunt aproape copii.

După primele mele lucrări, istoricii sovietici au început să vocifereze: da, mutarea trupelor sovietice a avut loc, însă istoricii sovietici au dat demult explicaţii satisfăcă­toare (defensive) ale acestei acţiuni, de aceea nu mai trebuie căutată altă explicaţie, totul este clar.
Nu, fraţilor! Nu este clar. Nimeni şi niciodată n-a dat explicaţii satisfăcătoare. Tocmai lipsa unei explicaţii a acestor acţiuni mi-a atras atenţia. Mareşalii şi generalii sovietici nu numai că nu explică nimic, dar nici unul dintre ei n-a indicat vreodată numărul corect de divizii care au luat parte la această mişcare uriaşă: 191! Niciunul dintre ei n-a indicat vreodată o cifră asemănătoare. Putem oare să aşteptăm de la generali o explicaţie satisfăcătoare, dacă ei nu o cunosc sau ascund cu bună ştiinţă adevărata anvergură a evenimentelor?

Un cunoscător al perioadei iniţiale de război, V.A. Anfilov, spune despre Regiunea militară specială de vest: „Din raioanele interne ale Regiunii s-au transferat spre vest, în conformitate cu directiva narkom-ului de apărare, zece divizii de infanterie". (Faptă eroică eternă, pag.189). Tot el vorbeşte despre Regiunea militară specială Pribaltica: „S-au deplasat mai aproape de frontieră patru divizii de infanterie (diviziile 23, 48, 126, 128)".

Aşa este, există o mulţime de confirmări că aşa este. Însă în Regiunea militară Pribaltica nu s-au transferat la graniţă şi diviziile 11 şi 183 infanterie? Oare diviziile de tancuri şi motorizate au rămas pe loc?
Unii mareşali sovietici, inclusiv G.K. Jukov, afirmă că s-au deplasat 28 divizii de infanterie. Perfect adevărat. Dar nu complet. Mareşalul Uniunii Sovietice AM. Vasilevski subliniază că cele 28 de divizii „au constituit numai începutul îndeplinirii unui plan de concentrare" (Cauza întregii vieţi, pag.119). Cele 28 de divizii sunt doar începutul. Cunoaştem că a existat şi o continuare, care a depăşit cu mult începutul, însă, după ce spune cîte ceva, mareşalul Vasilevski tace şi nu mai aflăm nici o cifră de la el.

Fără a fi mulţumit de explicaţiile experţilor (de genul mareşalului Vasilevski), am făcut apel la memoriile gene­ralilor şi mareşalilor care au luat parte la această mare acţiune sau care au condus-o. Aici am descoperit o maleabilitate uimitoare a istoricilor sovietici şi a memoriilor, în a ocoli răspunsul. Exemple:
Comandantul trupelor Regiunii militare Odesa, generalul-colonel I .T. Cerevicenko, se afla între 9 şi 12 iunie în Crimeea, unde primea trupele corpului special 9 infan­terie. Ştim acest lucru de la Mareşalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov (Voprosî istorii, 1970, Nr.5, pag.44). Ne vom mai referi la acest corp de armată. Nu era unul obişnuit şi nu degeaba purta oficial denumirea de „spe­cial". Dar încercaţi să găsiţi barem un rînd al generalului I.T. Cerevicenko privind acest eveniment. Din cine ştie ce motiv, generalul tace mîlc. Apropo, este vorba de acelaşi Cerevicenko care primeşte corpul de armată, dar nu ştie că pe teritoriul Regiunii lui este concentrată în secret o armată întreagă a general-locotenentului I.S. Konev şi a locţiitorului acestuia, general-locotenentul Max Reiter.

I.S. Konev a devenit în timpul războiului Mareşal al Uniunii Sovietice. Am citit cartea lui în speranţa de a găsi explicaţia cum de a ajuns într-o regiune străină cu ale sale „Annuşka" şi de ce. Descoperim cu mirare că mare­şalul ignoră cu totul perioada iniţială a războiului. A preferat să scrie despre anul '45, aşa se şi numeşte cartea sa: Patruzeci şi cinci. Ajungem la memoriile generalului de armată P.I. Batov; corpul său de armată a fost întîm-pinat de generalul Cerevicenko în Crimeea. Dar, vai, Batov a lăsat de o parte ceea ce era mai interesant! în acel moment, Batov era locţiitor al comandantului Regiunii militare Zacaucaz. 

Apare întrebarea: cum şi pentru ce a venit în Crimeea în fruntea unui corp de armată autonom? De ce corpul se numea special? De ce unităţile şi marile unităţi ale corpului au făcut exerciţii de deşănţare rapidă a trupelor, de îmbarcare a tehnicii de luptă pe navele de război ale flotei Mării Negre şi de debarcare pe ţărmul inamicului în scopul cuceririi şi distrugerii instalaţiilor petroliere? De ce în corpul special al lui Batov s-a dus o propagandă neobişnuită, chiar şi după standardele Arma­tei Roşii, pentru „războiul eliberator pe teritoriul inamicu­lui"? De ce această propagandă a fost condusă de către reprezentanţi ai Direcţiei generale de propagandă, sosiţi special de la Moscova? De ce la 13 iunie 1941 efectivul corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române? După îndelungate căutări vom găsi răspunsuri la toate aceste întrebări în alte surse, dar nu şi în memoriile generalului Batov, care comanda acest neobişnuit corp de armată. Batov a trecut sub tăcere de toată această perioadă.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu