joi, 7 iulie 2016

Batalion de mars (13)


Sven Hassel








Rămăşiţele regimentului de tancuri au fost trimise la refacere în Germania. Aveam nevoie de odihnă. Aveam nevoie de întăriri.
Compania noastră a primit misiunea să asigure garda închisorii militare de la Torgau. Închisoarea asta n-avea decât două uşi: una ducea la stâlpul de execuţie, plantat în curtea numărul 5, cealaltă spre batalionul de marş.
Rezemaţi de zidul popotei, priveam la un pluton SS care venea de la lagărul KZ sub comanda unui june Untersturmführer43.
Deţinuţii pe care-i escortau au fost mânaţi pe şoseaua de centură într-o viteză care-i făcea să gâfâie şi pe cei mai viguroşi. De fiecare dată când vreunul din ei cădea, SS-iştii izbucneau în hohote vesele de râs şi asmuţeau câinii asupra nefericitului. Apoi, deţinuţilor li s-a ordonat să se alinieze pe două rânduri, faţă în faţă, şi să angajeze un meci de box. Nici unul dintre ei nu şi-a lovit camaradul, au avut însă grijă SS-iştii s-o facă.
— Neexecutare de ordin! a răcnit Untersturmfuhrer-ul.
Câţiva s-au prăbuşit sub lovituri. Câinii i-au pus, rapid, pe picioare. Din nou pas alergător pe drumul de centură. Pe marginea lui, aşezate din vreme, bâte şi lanţuri.
— Rândul unu ia bâta! Rândul doi, treci la poceală!
Rândul unu a cules de pe jos ciomegele şi lanţurile. Nu le-a folosit însă. Atunci au intervenit, din nou, băieţii din SS.
S-au înregistrat doi morţi. Erau, de altfel, aproape morţi chiar în ziua sosirii la faimoasa închisoare Torgau.


ÎNCHISOAREA TORGAU


Totul era cenuşiu. Zidurile ce se înălţau spre cerul înnourat, poarta păzită de doi gardieni în uniforme pământii, zăbrelele din şase bare de fier verticale şi şase orizontale, zeghea deţinutului cu mâinile strânse în cătuşe.
Paznicul, un sergent, salută cu două degete duse la vizieră subofiţerul venit să ia deţinutul. Omul cu cătuşe aruncă peste umăr o privire speriată, auzind poarta cea grea închizându-se în urma lui.
 — S-a terminat... murmură el. N-o să mai ies niciodată de aici, sunt doar un cadavru viu.
— Gura! se stropşi la el Feldwebel-ul care-l escorta. Aici nu deschizi gura decât atunci când eşti întrebat. Iar ultima întrebare care o să ţi se pună va fi dacă vrei sau nu să fii legat la ochi.
Şi Feldwebd-ul izbucni într-un hohot de râs. Aşa râdea mereu Feldwebel-ul Schmidt, gardianul-şef. Uneori se mira şi el de ce o fi râzând, şi încă atât de tare. Camarazii săi din compania 378 jandarmerie, Hamburg îl porecliseră „Şugubăţul". La fel îi spuneau şi deţinuţii din închisoarea Tribunalului excepţional din Hamburg, unde era de servi - ciu la fiecare opt săptămâni, şi tot „Şugubăţul" îi ziceau cei care, într-un fel sau altul, ajungeau să-l cunoască. Feldwebel-ul Schmidt nu râdea niciodată de ceea ce ar putea înveseli nişte oameni normali, dar Schmidt nu era normal, cum, de altfel, nu era normal nici un gardian german.
 — Nişte dulăi turbaţi, spunea despre ei Bătrânul, şi Bătrânul nu arun­ca niciodată o vorbă în vânt.
Feldwebel-ul Schmidt apăsă butonul soneriei şi ţârâitul ei strident răsună în îndepărtata „sală de recepţie" a Hauptfeldwebel44-ului Dorn . Un scârţâit prelung şi îngusta uşă, cenuşie şi ea, se deschise automat.
Escorta şi prizonierul se strecurară înăuntru. Cu acelaşi scârţâit, uşa se închise în urma lor.
 — Heil Hitler! răcni Feldwebel-ul Schmidt în faţa Hauptfeldwebel-ului Dorn, care şedea în spatele unui birou acoperit de maldăre de hârtii şi dosare.
Era obligatoriu ca el să arate aşa pentru că era obligatoriu ca Haupt­feld­webel-ul Dorn să pară copleşit de muncă, dosarele se îngrămădeau unele peste altele, pe rol fiind cel puţin cinci cazuri ce se cereau rezolvate, dovadă că numitul Hauptfeldwebel nu se omora deloc cu lucrul, dar, totodată, dovadă de netăgăduit că, dimpotrivă, munceşte pe rupte în cazul în care s-ar fi găsit vreun netrebnic care să pretindă că el, Hauptfeldwebel Dorn, nu face altceva decât să taie frunză la câini.
În ultimul sertar al biroului, ascunsă sub un teanc de exemplare din „Volkischer Beobachter"45, pe care nimeni n-ar fi fost ispitit să le răsfoiască, se afla o sticlă de culoare verde-închis, cu o etichetă pe care scria „Lipici". De conţinut, conţinea coniac, excelent întăritor în rarele momente în care, cu totul accidental, Dorn mai şi muncea. Hauptfeldwebel-ul nu catadicsi să răspundă la salutul subordonatului său. Preţ de vreo zece minute rămase aşezat, cufundat în lectura unui dosar pe care scria, cu majuscule, GEKADOS. În realitate, era vorba de o poveste porno, bătută mărunt la maşină.
Feldwebel-ul Schmidt hârşâi uşurel talpa cizmei de duşumea ca să-şi semnaleze prezenţa.
 — Linişte! zbieră Dorn. Nu vezi că sunt ocupat?
Unicul zgomot din încăpere era doar foşnetul hârtiei, atunci când Dorn întorcea pagi- nile acestui interesant dosar Gekados. Într-un târziu, ridică privirea şi-l fixă pe cel cu cătuşele. Fără să scoată un cuvânt, întinse mâna spre Schmidt care-i remise documentele prizonierului.
Dorn le aruncă, nepăsător, pe masă, împinse scaunul, se ridică, ocoli biroul şi se proţăpi în faţa prizonierului.
 — Ei bine? M-ar interesa să aflu motivul prezenţei domniei-tale la Torgau.
Deţinutul luă poziţie de drepţi, cu degetul mijlociu lipit de vipuşcă.
 — Locotenentul Heinz Berner, din Regimentul 76 Artilerie, s-a prezentat la închisoarea militară Torgau pentru executarea pedepsei.
Hauptfeldwebel-ul Dorn făcu mâna pâlnie la ureche, de parcă ar fi fost surd, şi rămase astfel câteva minute, apoi căscă gura şi zbieră de zornăiră geamurile:
 — Şi pentru care motiv, pot să ştiu? Zbieretul deveni şoaptă. Poate că-i gekados motivul ispăşirii, ai, porcule?
 — Locotenentul Heinz Berner din Regimentul 76 Artilerie raportează: am fost condamnat la moarte pentru omucidere.
 — Ia te uită-ă-ă, o făcu pe miratul Dorn. Un ofiţer, ucigaş de rând? Scuipă zgomotos. Ce grozăvie! Poate că domnul locotenent va avea bunătatea să-mi dezvăluie şi cine a fost victima?
 — Logodnica mea, răspunse arestatul.
Dorn scoase un nechezat de mulţumire:
 — Asta-i cea mai bună poantă din câte am auzit în ultima vreme! Auzi dumneata, să-ţi bagi în mormânt propria-ţi salteluţă! Ei las' c-ai să-i urmezi la iuţeală. Am eu grijă ca actele tale să fie rezolvate cât mai rapid. N-avem nevoie de bandiţi ca tine! Asta-i o închisoare militară respectabilă, bagă-ţi bine în cap, asasinule!
Ochii lui Dorn se împâcliră, pupila se strânse ca la pisici. Se instală pe colţul mesei, bălăbănind un picior.
 — Ia spune-mi, băieţică, rosti el agale, apăsând pe cuvinte, nu-mi cunoşti gradul? N-ai văzut niciodată un Hauptfeldwebel, coloana vertebrală a armatei, pe timp de pace, ca şi pe timp de război?
Prizonierul tresări, dar, înainte de a fi putut îngăima ceva, Dorn răcni:
 — Culcat! Drepţi! De douăzeci de ori broasca în jurul camerei! Sări!
Deţinutul se porni să sară pe vine. De fiecare dată când cădea — cătuşele îl stânjeneau şi-l făceau să-şi piardă echilibrul —, Dorn răcnea că asta-i neexecutare de ordin. Apoi îl puse să se caţăre pe un fişet şi-l ţinu acolo, ghemuit sub tavan, preţ de vreo douăzeci de minute, timp în care tăifăsui cu Schmidt. Într-un târziu, un soldat primi ordinul să-l escorteze pe prizonier.
La etajul trei, locotenentul Berner a fost închis într-o celulă având trei metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime. Avea senzaţia că-i prins într-o menghină. Lăsându-se să cadă pe taburetul de lemn, îl podidiră lacrimile şi plânse îndelung, cu sughiţuri. Totul se sfârşise, era, de-acum, mort. Cei mai mulţi dintre prieteni se lepădaseră de el. În fiece clipă, uşa se putea deschi­de, va vedea luciul ameninţător al căştilor de oţel, îl vor conduce undeva, în afara clădirilor, va auzi zgomotul închizătoarelor vârând cartuşul pe ţeavă... Oare câţi vor fi? Unii ziceau că-s şase, alţii că-s doisprezece... Locotenentul se cutremură şi lacrimile-i ţâşniră din nou.
Sosise acasă, în permisie, venind de la Şcoala militară numărul 3 din Potsdam. Era permisia acordată cu prilejul avansării în grad. Terminase cursurile. Ce mândră era maică-sa, ce mulţumit tatăl! Feciorul lor era locotenent, locotenent de artilerie! La gară îl întâmpinase întreaga familie, venise şi Else, mândră nevoie-mare. Plecaseră, apoi, să se plimbe pe Monckgebergstrasse, ce superb se reflectau în vitrine eghileţii săi roşii! Parcă erau nişte zâmbete! Pe străzi au întâlnit un număr imens de soldaţi şi subofiţeri. Făcuse aproape crampă la mână răspunzând la saluturi, dar ce îmbătătoare senzaţie. Nu după mult timp, îşi îngăduia chiar un salut nonşalant, de adevărat ofiţer, ca acela al căpitanului Hasse, cu două degete, uşor curbate, duse alene la cozorocul caschetei. Şi ce plăcut e să simţi cum apasă, pe şoldul stâng, tocul pistolului!
 — Acest pistol, îi spusese instructorul în ultima zi de şcoală, e pistolul unui ofiţer german. Dacă se găseşte careva să întineze onoarea ta de ofiţer, nu sta la discuţii, foloseşte-l!
Atunci chicotise, stânjenit, dar acum tare ar fi vrut să se ivească prilejul. Ce-ar mai sări în sus toţi civilii ăştia dacă el, locotenentul artilerist Heinz Berner, şi-ar smulge pistolul din toc şi l-ar găuri pe individul care, să zicem, l-ar ponegri pe Führer! Se şi vedea cum, cu un aer indiferent, bagă pistolul la loc, în tocul său de piele. Poate c-ar fi cazul să-l şi scuipe pe ticălosul întins pe caldarâm? După aceea, îi va oferi Elsei braţul şi se va îndepărta ca şi cum, din acel moment, povestea nu-l mai privea. Nimeni însă din cei întâlniţi nu manifesta dorinţa să-l insulte pe Führer, la butoniere nu vedeai decât insigne cu zvastică.
Taică-su îi dăruise o caschetă cu bandă roşie, îngustă, şi cea mai su­per­bă cordeluţă de prins sub bărbie din toată armata. Pantalonii de călărie gri-deschis — chiar prea deschis pentru a fi reglementar — erau cadoul mamei. Pintenii cu rotiţe veneau de la Else. Cravaşa din piele galbenă, lungă de peste un metru, şi-o cumpărase singur. De fapt, regimentul căruia îi aparţinea, Regimentul 76-Paderhorn, făcea parte din artileria motorizată şi, ca atare, nu i se cuveneau nici pintenii, nici cravaşa. Dar aici, la Hamburg, erau puţine şanse să dea tocmai peste cineva făcând parte din acelaşi regi­ment. Ba poate că şi alţi camarazi de-ai săi se plimbau, împintenaţi şi cu cravaşa sub braţ, atunci când veneau în permisie? Ce plăcut zornăiau pinte­nii şi ce elegante erau toate aceste accesorii destinate, în realitate, artileriei hipotractate. Ce ghinion că n-a fost repartizat unui asemenea regiment! Şi-ar fi putut bazona pantalonii cu piele de căprioară şi să-şi trântească un veston crăpat la spate şi cu buzunare oblice... Erau grozave uniformele astea ale călăreţilor! în fine, să ne mulţumim doar cu pintenii şi cravaşă....
Seara a fost agasantă. Casa era plină de musafiri şi unchiul Ernst strigase după prostul lui obicei:
 — Ia zi, Heinz, de când te-au vărsat la artileria călăreaţă?
Else intervenise, cu voce tare, înainte ca el să poată răspunde ceva:
 — Heinz a fost numit la Regimentul de artilerie de câmp „Gross Deutschland".
 — Zău? replicase unchiul Ernst, râzând şi arătând cu degetul cifra 76 de pe epoleţii proaspătului ofiţer. Vezi, băiatule, că ai un număr greşit pe umăr!
Else îl privise mirată:
 — Eşti la „Gross Deutschland", nu-i aşa?
Încuviinţase cu capul.
 — Perfect, făcuse Else. Atunci, mâine-dimineaţă, la prima oră, trebuie să aranjăm şi chestia asta.
A doua zi au mers într-adevăr la magazinul Fahnenfleck de unde au cumpărat două litere aurite, „GD", care au fost imediat cusute pe epoleţi, pentru a atesta că aparţine Regimentului de gardă „Gross Deutschland". Cele reale, ascunse bine în buzunar, urmau să fie puse la loc imediat după terminarea permisiei. Ce-i drept, de fiecare dată când zărea, chiar şi de departe, vreun ofiţer de artilerie, întorcea grăbit capul de teamă să nu fie recunoscut, iar întâlnirile cu patrulele Feldgendarmeriei îi dădeau răcorile morţii. Isprava asta putea să-l coste şase săptămâni de arest sever şi o plimbărică într-un regiment disciplinar.
Din măruntaiele închisorii porni un ţipăt. Un ţipăt lung, ascuţit, încheiat cu un horcăit. Îl percepură urechile sale, dar nu şi creierul. Zăcea buimac, cu capul pe braţele sprijinite de tăblia zgrunţuroasă a mesei. Se gândea la literele acelea, două litere mari, aurite, iscusit împreunate. Din pricina acestor litere putea ajunge într-un regiment disciplinar. Auzise că există unul, poate 37, poate 17, în orice caz ceva cu 7. Ce-o fi regimentul acela din Dortmund căruia i se spunea că-i de „neoameni"? O adunătură de indivizi numai buni de scuipat. Dispreţuise întotdeauna elementele acestea criminale, nedemne să respire acelaşi aer cu adevăraţii ostaşi, dar, demne ori nedemne, acum nu cerea nimic de la viaţă decât să ajungă la regimentul disciplinar de la Dortmund. Acolo, încalte îţi mai rămâne o şansă. Va fi curajos şi, drept răsplată, va fi, în scurt timp, eliberat. Rapid, o scrisoare către Inspectorul general al Artileriei şi, de asemenea, mareşalului Keitel, şeful Comandamentului armatei, şi el tot artilerist. El n-o să îngăduie ca un ofiţer aparţinând aceleiaşi arme să moară asasinat de nişte declasaţi, de nişte nedemni. Auzise spunându-se că cei însărcinaţi cu execuţiile la Torgau şi prin alte puşcării proveneau tocmai din aceste regimente disciplinare.
TORGAU! Numele îl izbi ca un pumn năprasnic. Doamne, să fie oare adevărat? Să fie chiar la Torgau? Denumirea asta însemna iadul, tortura, moartea!
Reizbucni în plâns şi, involuntar, îşi pipăi epoleţii. Da, era în continuare locotenent şi va fi împuşcat ca atare. Însă nu voia să moară, dorea să lupte, să se bată pentru Führer şi Patrie! Se îndreptă de spate şi privi cerul ce se zărea prin gemuleţul mătuit al ferestrei. De ce să-l omoare? N-avea decât 20 de ani. Mai bine să-l lase să lupte, să-i permită să ucidă cât mai mulţi barbari, bestiile acelea care siliseră paşnica Germanie să intre în război. Era ofiţer, primise o formaţie excelentă. Ar fi aberant să-l împuşte. Da, va scrie de îndată Generaloberst-ului Haider, şeful Marelui stat-major. Îl va ajuta cu siguranţă. Era de datoria lui să-i scrie.
Locotenentul ţintui o clipă geamul murdar şi opac prin care, sleindu-se, lumina zilei se pregătea să-şi ia rămas-bun de la sinistra închisoare şi, dintr-o dată, îl cuprinse panica.
 — Vreau să scriu, să scriu, să scriu! se porni el să urle.
Pe coridor, cineva izbi uşa cu o legătură grea de chei şi se răsti: Linişte!
Un ochi se lipeşte de vizetă, un ochi viu, un ochi liber. Un ochi care nu se va uita în găurile negre a douăsprezece ţevi de puşcă. Acum ştia cui trebuie să scrie: lui Baldur von Schirach, Reichsführer al organizaţiei Hitler Jugend, pe care-l cunoştea personal. Îl va ajuta fără doar şi poate, pentru că în adolescenţă locotenentul fusese cel mai bun din tot detaşamentul 15, n-avea decât cincisprezece ani când fusese făcut mai mare peste 89 de HJ, cu cele mai bune note, aşa cum fusese şi în Şcoala militară. Ştia toată lumea că pentru el naţional-socialismul reprezenta o religie. Nu luase el întotdeauna partea Führer-ului, a Reichminister-ului dr. Goebbels şi a tuturor activiştilor importanţi de partid? Nu el fusese cel care-şi îndemnase camarazii să sem­ne­ze un raport împotriva maiorului Voen, raport în urma căruia individul acela defetist fusese îndepărtat? Îşi aminteşte perfect de noaptea în care a fost ridicat maiorul şi când ofiţerul NF l-a bătut prieteneşte pe umăr. Erau trei poliţişti în civil şi unul în uniformă, toţi de la Gestapo. El şi camarazii săi l-au scuipat pe maior când a fost să urce în maşină şi unul dintre ei i-a strigat: „O să te scurteze de-un cap!"
Trecuseră de atunci cam trei luni. Unde ar putea fi acum maiorul Voen? Cine ştie, poate chiar în celula vecină? Nu, prea ar fi de tot... Îl va întreba pe careva dintre paznici. Majoritatea sunt simpli soldaţi. Ba, după cât i s-a părut, a văzut şi câţiva aparţinând regimentelor disciplinare. În fond, e locotenent, ce naiba, îşi poate permite să pună întrebări.
Amintirea faptului că e ofiţer îl făcu să-şi îndrepte spinarea. Exclus să nu fie graţiat, da, trimis poate într-un regiment disciplinar, dar nu pentru mult timp. Era nazist convins, mai avea şi ceva relaţii şi, oricum, omuciderea nu fusese premeditată. Dimpotrivă. Ce deplorabilă eroare. Se străduise, însă în van, să le explice celor de la Tribunalul militar cum au stat lucrurile, dar ce să priceapă imbecilii ăia bătrâni? Nişte dobitoci! Dar va veni ea, victoria, şi toţi aceşti ramoliţi vor fi măturaţi ca nişte gunoaie ce sunt. Atunci vor guverna HJ şi SS-ul, Führer-ul aproape o promisese.
Se ridică, curajul îi reveni, se simţi chiar mai liber. Se puse pe mărşă­luit, cinci paşi într-un sens, cinci în celălalt. E clar că nu-l vor împuşca. Cui i-ar trece prin minte aşa ceva? El locotenentul Heinz Berner, va obţine dreptul de a lupta pentru Marele Reich!
Înveselit, chicoti. Dacă dă Dumnezeu şi războiul mai durează vreo cinci ani, de pildă, va ajunge la gradul de căpitan, cu două steluţe aurii pe epoleţi şi cu viziera caschetei tivită cu frunze, tot aurii, de stejar. Ideea îl însenină.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu