miercuri, 6 iulie 2016

Interviu cu Lăcrămioara Stoenescu, scriitoarea deportată după arestarea tatălui: „Când am cerut dosarul tatei, am aşteptat un an, iar din cei 11 informatori puşi pe urmele lui nu mi s-au deconspirat decât doi“


Marin Ifrim




Scriitoarea Lăcrămioara Stoenescu şi-a dedicat mare parte din viaţă „redând” cuvântul victimelor politice ale regimului comunist. Povestea Lăcrămioarei Stoenescu este cutremurătoare din perspectiva emoţiilor şi experienţelor trăite, ale unui copil de zece ani. După arestarea tatălui său, complet nevinovat, a fost declarată „duşman al poporului”, umilită la şcoală şi privată de strictul necesar: hrana. Ulterior avea să fie deportată.





Lăcrămioara Stoenescu 



În martie 1953, după moartea lui Stalin, a fost reprimită în şcoală, toamna, cu ceilalţi elevi deportaţi, după examenul dat la toate materiile. Aştepta ca cineva să-i spună că n-a avut nicio vină, că a fost exmatriculată din vina lor, că este victimă a unui regim nemilos. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Nici măcar după 1990.


Marin Ifrim:
Stimată doamnă Lăcrămioara Stoenescu, cunoscându-vă cât de cât suferinţele care vi s-au tras de la fostul regim comunist, vă spun de la început, cu sinceritate, că sunt impresionat de toate necazurile prin care aţi trecut. Cu riscul de a vă determina să repetaţi unele întâmplări dureroase din trecutul dumneavoastră, v-aş ruga, pentru cititorii noştri, să ne spuneţi când aţi avut pentru prima dată certitudinea că fostul sistem vă face rău?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Primul contact cu fostul sistem a fost la zece ani, când m-au trezit din somn bătăile puternice ale securiştilor, care, în miez de noapte, n-aş fi prea sigură la ce oră, l-au ridicat pe tata, fără nicio explicaţie şi au făcut percheziţie în toată casa. A urmat deportarea noastră, din cauza construirii Podului prieteniei între oraşele Giurgiu şi Ruse, cum am dedus noi. Ca duşmani ai poporului, eram suspectaţi să nu săvârşim acte de sabotaj. Au părăsit oraşul familiile deţinuţilor politic, moşierilor, marilor şi micilor negustori şi proprietari, basarabenilor refugiaţi din Uniunea Sovietică, aromânilor veniţi din Cadrilater, dar şi ale ţiganilor. 
Cu un tren de vite, cu paie pe jos, am călătorit trei familii, şapte oameni, fără a ne putea respecta intimitatea, şapte zile şi nopţi. Trenul deportaţilor circula noaptea, iar ziua stătea în câmp, pe linii moarte, pentru a nu deranja traficul. Hămesiţi şi însetaţi, am ajuns din Sudul ţării, de la Giurgiu, în Nord, în Bucovina, la Rădăşeni, raionul Fălticeni, regiunea Suceava, vreo 60 de oameni din cei 823, iar restul au fost transportaţi în alte 46 de localităţi din toată ţara. Mult timp n-am ştiut unde mergem, crezând că ne duc în Siberia. Am fost tot timpul păziţi de miliţieni. Apoi a urmat eliminarea mea din şcoală pe motive politice ca „duşman al poporului”. Toţi cei aproape o sută de copii strămutaţi în diferite localităţi au fost opriţi de a frecventa şcoala, deşi învăţământul I-VII era obligatoriu.


Marin Ifrim:
Întâlnesc destul de des oameni nostalgici după sistemul comunist. Cum s-ar putea explica aceste reacţii umane?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Fără să-mi promovez ultimul roman, „Dedublarea“, apărut în 2015 la Editura Tracus Arte, i-aş invita pe cei care suferă de nostalgia după vechiul sistem s-o citească. Tinerii ar avea de învăţat şi s-ar convinge de „beneficiile falsei democraţii din comunism”. Democraţia atunci, vorba lui Caragiale, era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire. În acest roman demontez pas cu pas toate „nostalgiile după sistemul comunist... Betty, o tânără psiholog de 25 de ani şi un personaj cheie în roman, înţelege foarte bine sistemul comunist din discuţiile purtate cu celelalte personaje. Ea spune, în final, că, după aceste discuţii libere, a ajuns „doctor în comunism”
Inexplicabilă la cei tineri, nostalgia s-ar putea justifica fie prin ignoranţă, necunoaşterea adevărului de la cei avizaţi, mărturisitori, deţinuţi politic, deportaţi, basarabeni sau bucovineni refugiaţi, cei care au făcut „armata forţată” în Detaşamentele DGSM sau de la foşti elevi exmatri­culaţi, fiii unor deţinuţi politic, chiaburi negustori, etc., fie că nu doresc să se documenteze, deşi s-au scris destule cărţi. Ei ascultă legendele nostalgicilor despre comunism. Aceştia, fiind răuvoitori, îi otrăvesc cu teoriile lor şi legendele mincinoase despre „binefacerile comunismului”. Întotdeauna când afli ceva „după ureche” şi nu din documente, trebuie să pui la îndoială sursa.
Unii profesori care predau Istoria Comunismului mă solicită să merg în liceele lor, iar eu le dăruiesc cărţi şi le vorbesc despre viaţa mea în comunism. Este şi greşeala unor mărturisitori care nu se implică mai mult în această acţiune, fără să se lase invitaţi. La început, am mers în şcoli din proprie iniţiativă cu personajele intervievate în cărţile mele, fără a aştepta să fiu invitată, ci considerând că este de datoria noastră să o facem. Copiii se interesează mai puţin de trecut, deoarece este în firea lucrurilor să privească în viitor, numai că nu-şi pot construi unul fără o temelie solidă pe care să se bazeze, fără să cunoască istoria recentă. Temelia noastră este istoria, aşa cum a fost ea, dar trebuie cunoscută pentru a nu repeta greşelile de atunci.
Nostalgicii care au trăit în comunism sunt cei care s-au învârtit, ca românul descurcăreţ şi acum, toarnă în urechile copiilor neştiutori sloganuri: „În comunism se făcea carte”, „Lumea avea frigiderele pline de carne”, „Se mânca sănătos”, „În comunism nu erau hoţi, violatori şi incesturi”. Toate acestea sunt numai minciuni. În cartea mea vin cu multe exemple pentru fiecare şi le demontez pe rând.
În comunism, se făcea carte, dar să recunoaştem şi de ce. Nu comunismul îi învăţa, ci elevii învăţau, iar profesorii erau conştiincioşi. Acum nu punem asta pe seama comunismului. Mulţi copii, dar şi adulţi, nu înţeleg că democraţia nu înseamnă doar să ceri drepturi, ci să ai şi datorii. Democraţia nu înseamnă libertate fără margini. Autocunoaşterea şi conştiinţa, dar şi conştinciozitatea, angajarea că trebuie şi tu să contribui la bunul mers al societăţii nu au de-a face cu comunismul. Să fim cinstiţi, au dispărut din deprinderile oamenilor.
E trist că tocmai cei care au stat nopţi întregi la coadă, cu scăunelul pentru un pachet de carne, care uneori se termina în faţa lor, spun că aveau frigiderele pline de carne, uitând de arondările la o singură alimentară, de raţiile care erau în ultimul timp: carcasa şi gâtul unei raţe ce părea moartă înainte de a fi tăiată, au uitat de tacâmurile de pui pe care, dacă le găseai, erai fericit, şi de „adidaşii de porc”.
Sănătos poţi mânca şi acum, dacă citeşti etichetele de pe produse şi îţi găteşti în casă. Nu mănâncă sănătos cei care încurajează produsele falsificate, iar statul ar trebui să nu permită fabricarea lor.
Hoţii, violatorii, criminalii existau şi atunci. Ei au existat de la începuturile lumii, dar sigur că în comunism nu îi vedeai la televizor sau în ziare. Cine ar fi îndrăznit atunci să publice un articol? Singurul a fost cel cu criminalul Râmaru care a fost permis de Securitate, adică s-a făcut cu voia lui Ceauşescu. Acum, fratele său are tupeul să ceară despăgubiri statului român pentru fratele său. Mi se pare absurd. Asta este democraţia! Atunci cenzura era draconică. Cum se uită aşa repede? În 25 de ani ne-am uitat un trecut oribil. Eu cred că nu e bine să rămânem blocaţi în trecut, dar nici să-l proiectăm în legendă şi să-l înfrumuseţăm cu o aură sacră.


Marin Ifrim:
Care a fost momentul culminant în care aţi perceput comunismul ca pe un rău iremediabil?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Pentru mine au fost mai multe, arestarea tatei, ca fost pretor în plasa Comana, Judeţul Vlaşca, a urmat deportarea cu trenul de vite. Aş putea spune că m-au marcat pentru totdeauna. Ele au culminat cu vârful piramidei, exmatricularea mea ca „duşman al poporului”. Atunci, am crezut că voi rămâne cu patru clase primare. Scrisesem chiar şi un catren: „Tata e la închisoare,/Mama este muncitoare,/ Iar eu am rămas/ Cu patru clase primare/. Tatăl meu, care a aşteptat toată viaţa să vină americanii, pe patul de moarte (1974) mi-a spus că vom rămâne cu comuniştii, că nu mai are nicio speranţă, deşi spunea adesea „Dum spiro spero” şi n-am decât să mă adaptez regimului, dacă vreau să supravieţuiesc.


Marin Ifrim:
Cum şi când aţi început să scrieţi, ce v-a determinat să scrieţi: impulsul artistic sau necesitatea istorică?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Am scris toată viaţa poezii pentru mine. La zece ani am avut pu­blicată o poezie cu titlul : „Jucăm un pedagog de şcoală nouă”, în revista pentru copii, ”Pionierul”. După detenţia tatei, deportare şi exmatricularea pe criterii politice ca „duşman al poporului”, am mai publicat două poezii în Scânteia Pionierului, noul titlu al revistei, dar după ce am văzut discriminările făcute la admiterea în facultate, când concurai pe 10% din locuri, şi că am intrat de-abia după ce au fost admişi şi copiii „duşmanilor poporului, m-a scârbit atât de tare regimul, că nu m-am mai gândit să fac literatură. Până în 1990, nu am avut subiecte şi n-aş fi vrut să laud partidul care „era în toate”. Ştiam că temele din versurile sau prozele mele n-ar trece de cenzură şi am scris doar pentru mine, poezii de dragoste.
Am început cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura română abia în 1964 şi am absolvit-o în 1969. Am fost o viaţă întreagă profesoară şi am citit tezele elevilor, am făcut educaţie comunistă ca toată lumea, dar în 1989 mi-am cerut scuze elevilor la o oră de dirigenţie pentru lecţiile de ateism sau politice. M-au înţeles, spunându-mi că ştiau de la părinţii lor care era datoria unui dascăl, dacă dorea să mai rămână la catedră. Unii erau copii de securişti.
Am debutat târziu şi numai din revoltă, din necesitate istorică. M-a revoltat când am citit un articol în care se vorbea despre copiii turnători. Uşor de corupt cu dulciuri, ei n-au ştiut să discearnă răul făcut. Gândindu-mă la Pavlik Moruzov mi-a zis că nu asta era important, din moment ce îşi puteau trăda şi tatăl, şi cu atât mai mult pe un străin. Mi s-a părut mai important ca lumea să afle de copiii „duşmani ai poporului”, deportaţi, exmatriculaţi pe criterii politice, opresaţi politic în comunism, când toată lumea ştia cât erau de iubiţi de tătucul Stalin, cel ce ne furase copilăria. Asta ar trebui să ştie nostalgicii şi să-mi spună mie cât de frumos era în comunism, când aveai un tată arestat, o mamă care căra căpriori în curtea Fabricii de cherestea, la 30 de grade vara şi -20 iarna, şi nu aveai voie să frecventezi şcoala, iar apoi dădeai 12 examene la toate materiile toamna la fără frecvenţă , după ce învăţai „matematica fără profesor” şi nu doar matematica, ci şi rusa şi celelalte materii. Atunci am scris cu febrilitate ,,Copii-duşmani ai poporului”, editată la Curtea Veche. Doina Jela şi-a dat acordul, iar Eugen Negrici a văzut în ea un document care spera „să ajungă repede pe masa cititorilor de bună credinţă...sau care se îndoiesc de amploarea tragediei prin care am trecut”. Cartea a fost tradusă în italiană de Mauro Barindi, la Saecula Edizioni, şi prezentată la Salonul de carte de la Torino, în 2014. Cred că ea însăşi ar putea explica nostalgicilor ce este de explicat.


Marin Ifrim:
Referindu-se la una dintre cărţile dumneavoastră, „Memoria stigmatelor”, istoricul Adrian Cioroianu afirmă tranşant că „Lăcrămioara Stoenescu conturează, cu pasiune, cu empatie sufletească şi cu o curiozitate proprie unui intelectual ce a trăit la rându-i experienţa stigmatului destinele ale 22 de români – femei sau bărbaţi – a căror tinereţe a fost, în parte, un calvar aflat sub semnul Dosarului”. Având în vedere câte aţi pătimit, sunteţi mulţumită de modul în care, cetăţeanul de rând, ba chiar şi cel motivat, de suferinţele provocate de fostul sistem, are acces la dosarele din custodia CNSAS?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Da, calvarul sub care mulţi au trăit din pricina dosarului trebuia scos la iveală. I-am căutat şi am încercat să-i clasific pe stigmatizaţi pe mai multe categorii: rezistenţă, deţinuţi, deportaţi, armata la muncă, exilul românesc, stigmatizaţi etnici. În ultimul timp, cetăţeanul de rând, cel motivat de suferinţele provocate de fostul sistem, are acces la dosar. Am întâlnit pe mulţi foşti deţinuţi la sala de lectură, care veniseră să-şi consulte dosarul. Lumea se agită, vine în acest scop de la sute de kilometri. Cred că ar fi necesar ca dosarele să se poată accesa liber şi să fie puse pe internet ca în celelalte state, până şi în Bulgaria s-a putut, de ce nu se poate şi la noi?
Chiar zilele trecute am aflat de un concurs organizat de Ambasada Americană în acest scop. Doi elevi de la Liceul „Nicolae Iorga” din Bucureşti mi-au luat un interviu despre „intimitatea în comunism”. Bineînţeles că aceasta nu exista din moment ce venind acasă te trezeai că o echipă de la Telefoane care veniseră în lipsa ta să-ţi pună o pastilă ca să-ţi intercepteze convorbirile telefonice. Asta, în anii ‘70, ca să nu mai vorbim de anii 50, când Securitatea descindea în casa ta în toiul nopţii, ridicând capul familiei. În anul 2006, când am cerut dosarul tatei, am aşteptat un an, iar din cei 11 informatori puşi pe urmele lui nu mi s-au deconspirat doar doi, care de fapt era unul, cu două nume conspirative.
Am avut legitimaţie de cercetător şi tot am aşteptat la rând, să pot accesa nişte dosare, dar nu atât de mult ca ceilalţi. E drept că de vreo trei ani n-am mai cerut dosare, deoarece am scris ficţiune. Acum, pentru cartea ­des­pre Armata în Detaşamentele de muncă forţată (DGSM) voi mai solicita din nou un carnet de cercetător. Încă nu mă pot pronunţa cum va fi.







Marin Ifrim:
Doina Jela, un nume de referinţă în domeniul memorialisticii, vă consideră „o foarte fină cercetătoare”, iar Tudor Octavian, un publicist de top, fost coleg de facultate cu dumneavoastră, crede că „Memoria stigmatelor” se constituie „într-un fel de psihoterapie”. Înţeleg că aveţi un echilibru sufletesc lipsit de resentimente, ca şi „personajele” din cartea dumneavoastră. De unde atâta ­pu­tere, atâta dorinţă de supravieţuire etică?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Nu pot contrazice nişte nume deja consacrate, le dau dreptate fiind ei înşişi implicaţi în această muncă, mai ales Doina Jela, care mă cunoaşte foarte bine, deoarece mi-a editat primele două cărţi, iar pe a treia ca şi pe celelalte a prezentat-o. Sigur că şi Tudor Octavian a intuit perfect că „Memoria stigmatelor” se constituie „într-un fel de psihoterapie”. Cine citeşte prima mea carte, „Copii-duşmani ai poporului”, are ca motto o frază din Mircea Vulcănescu „Să nu ne răzbunaţi, dar nici să nu ne uitaţi.” 
Nu am fost niciodată vindicativă, numai cei cu un suflet mic au răzbunarea în sânge. Mie îmi place să fiu tolerantă şi asta depinde de educaţia din familie, de structura ta sufletească şi de credinţa pe care o ai. Când ai avut un tată care nu tăia nici măcar un pui, cum să nu ierţi? Totuşi, ca şi alţii din categoria noastră, suntem revoltaţi când vedem că justiţia nu ajustează pensiile nesimţite ale torţionarilor, iar ei, lipsiţi de conştiinţă şi respect, spun că „ şi-au făcut datoria” şi nici măcar nu cer iertare pentru fărădelegile comise, celor care mai sunt în viaţă.


Marin Ifrim:
Cum vedeţi viitorul acestei ţări, e posibil ca istoria totalitarismului să se repete?

Lăcrămioara Stoenescu: 
Doamne fereşte! Eu sunt o optimistă incurabilă şi nu-i cred nici pe români aşa naivi să renunţe la libertate şi la drepturile câştigate. Nu sunt multe, dar nici puţine. Sigur că ni se pare că tranziţia nu se mai termină, dar nici mult nu mai este. Cei tineri pot spera. Gândiţi-vă numai la câţi copii dotaţi studiază în străinătate, iar noi nu puteam s-o facem nici în ţara noastră. Sigur că mulţi nu se mai întorc, dar vina este a statului, nu a lor. Câte oporunităţi le creează? Avem tineri minunaţi care ne fac cinste în facultăţile unde fac aplicaţii, fiind admişi la mai multe dintre cele mai bune. Ce facem cu ei? Îi pierdem pentru că nici pe studenţii din ţară nu-i putem încadra cu un salariu ca în Uniunea Europeană. Şi despre acestea se dicută în romanul ,,Dedublarea“. E drept că n-am avut buni conducători, avem corupţie, dar noi ce facem să o oprim? Cetăţeanul de rând nu are vreo opinie. Sprijinim hoţii, infractorii, înţelegem greşit libertatea şi alunecăm în anarhie. Am vrea să ne facă alţii treburile. Trebuie să-i ajutăm şi noi pe guvernanţi. Să nu-i mai cri­ticăm că au căciuli urâte, fuste prea scurte şi alte detalii nerelevante. Noi nu vedem pădurea de uscături. Dacă ne-am vedea fiecare de treburile noastre şi am munci serios, poate ar fi mai bine. Din ce am citit eu, economia românească are cel mai bun ritm de creştere, dar noi nu vedem, ci ne văităm mereu.
Pentru repetarea istoriei totalitarismului, am putea să facem un exerciţiu de imaginaţie! Fără a fi învinuită că eu cred în repetarea sa, presupun asta prin absurd. În acest caz, aş avea un sentiment de compasiune faţă de cei care nu ştiu cât de cumplit este comunismul, de cei ai căror părinţi au firme şi fabrici şi ar putea să le fie naţionalizate, de cei care sunt în străinătate şi nu şi-ar mai putea vedea părinţii deloc sau cu mare greutate, de cei care au mai multe locuinţe şi care ar putea fi expropriate, de copiii care ar avea părinţi închişi, pentru că eu ştiu ce înseamnă să nu ai tată doi ani, de cei care ar fi supuşi unor torţionari ca Vişinescu, ba mai rău, că s-ar mai rafina între timp. Unii care nu ştiu cum a fost comunismul cred că acesta ar fi adevăratul sistem justiţiar. Ar trebui să se trezească la realitate şi să nu mai creadă în poveştile celor ce le toarnă gogoşi despre comunismul „cu faţă umană”. Eu ştiu multe despre „uma­nismul socialist”. Comunismul, pot spune cu mâna pe inimă  este cel mai mincinos sistem pe care l-am trăit. Niciunul nu caută să-ţi demonstreze că totalitarismul este democraţie sau că detenţia înseamnă libertate, cum făcea comunismul.


Născută la 22 februarie 1942 la Giurgiu, Lăcrămioara Stoenescu a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1969 şi a fost profesoară la Colegiul „Cantemir-Vodă“ din Capitală.

A debutat în 2007, la Curtea Veche Publishing, cu volumul memorialistic „Copii — duşmani ai poporului“, fiind, în acelaşi timp, autoarea cărţii „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste“ şi a unor scenarii radiofonice după cartea „Copii — duşmani ai poporului“.

Colaborează la România Liberă, suplimentul Aldine, cu interviuri luate unor foşti deţinuţi politici, interviuri reluate în volumul de faţă.

Are în lucru numeroase proiecte legate de tema închisorilor comuniste şi a memoriei recente.





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu