miercuri, 27 iulie 2016

Omerta (20)


Mario Puzo









Octavius Bianco îl îmbrăţişase pe Astorre şi îi amintise de răpirea din trecut, apoi îi relatase instrucţiunile lui Don Raymonde. Astorre urma să fie pregătit ca bodyguard al lui Bianco şi ucenic în problemele de afaceri. Aceasta va dura cel puţin cinci ani, dar la capătul acestei perioade Astorre va fi un adevărat sicilian şi un bărbat demn de încrederea unchiului său. începutul era deja de bun augur: datorită călătoriilor lui din copilărie în Sicilia, vorbea dialectul sicilian ca un localnic. 

Bianco locuia într-o vilă enormă chiar la marginea oraşului Palermo, plină de servitori şi cu un pluton de păzitori pe tot timpul zilei. 

Din cauza bogăţiei şi puterii lui din prezent, avea legături strînse cu înalta societate din Palermo. în timpul zilei, Astorre învăţa să tragă cu arma şi să manevreze explozibili şi făcea instrucţie cu frînghia. 

Seara, Bianco îl ducea în vizită la prieteni şi în restaurante. Uneori ieşeau la dans în societate, unde Bianco era favoritul văduvelor bogate şi conservatoare, iar Astorre le cînta fiicelor acestora dulci melodii de dragoste. 

Ceea ce îl uimise cel mai mult pe Astorre fusese mituirea pe faţă a autorităţilor cu poziţii importante de la Roma. 

Intr-o duminică, ministrul Reconstrucţiei venise în vizita, şi plin de veselie, şi fără urmă de ruşine, luase o valiză plină cu bani, mulţumindu-i exuberant lui Bianco. 

Explicase aproape scuzîndu-se că jumătate din aceşti bani vor fi daţi însuşi primului-ministru al Italiei. 
Mai tîrziu, cînd Astorre şi Bianco erau din nou acasâ, Astorre întrebase cum era posibil aşa ceva. 
Bianco ridicase din umeri. 
— Poate nu chiar jumătate, dar sper că o parte din ei. Este o onoare să-i oferi Excelenţei Sale ceva bani de buzunar. 
In tot anul următor, Astorre o vizitase pe Rosie la Londra, călătorind cu avionul pentru numai o zi şi o noapte. Acestea fuseseră pentru el nopţi binecuvîntate. 

Tot în acel an Astorre primise botezul focului. Intre Bianco şi cosca Corleonesi se încheiase un armistiţiu. Unul dintre liderii Corleonesi era un om pe nume Tosci Limona. Un bărbat scund, care tuşea îngrozitor. Limona avea un profil de şoim şi ochii adînciţi în orbite. Pînâ şi Bianco recunoştea că se temea puţin de el. 

Intîlnirea dintre cei doi lideri urma să se desfăşoare pe teren neutru şi în prezenţa unuia dintre cei mai importanţi magistraţi din Sicilia. 

Acest judecător, supranumit „Leul din Palermo", se mîndrea cu faptul că era absolut corupt. Reducea sentinţele membrilor Mafiei condamnaţi pentru crimă şi refuza să permită acuzării să continue urmărirea în justiţie. Nu făcea nici un secret din prietenia lui cu cosca Corleonesi şi cu cea a lui Bianco. Avea o moşie mare la cincisprezece 
kilometri de Palermo şi acolo urma să aibă loc întîlnirea, pentru a se asigura că nu se vor comite acte de violenţă. 

Celor doi lideri li se permisese să-şi aducă fiecare cîte patru bodyguarzi. Totodată, plătiseră fiecare cîte jumătate din onorariul „Leului" datorat pentru organizarea întâlnirii şi prezidarea acesteia şi, desigur, banii pentru închirierea casei. 

Cu coama lui uriaşă de pâr alb care aproape că îi acoperea faţa, Leul era întruchiparea jurisprudenţei respectabile. 

Astorre, care comanda grupul de bodyguarzi ai lui Bianco, fusese impresionat de afecţiunea pe care şi-o arătau cei doi bărbaţi. Limona şi Bianco se copleşiseră unul pe altul cu îmbrăţişări, pupături pe obraz şi strîngeri energice de mîini. Rîserâ şi îşi vorbiseră în şoaptă, în mod intim, în timpul fastuoasei cine pe care le-o pregătise ,,Leul". 

De aceea fusese mai mult decît surprins la sfîrşitul petrecerii, cînd el şi Bianco rămăseseră singuri, să-l audă pe acesta spunîndu-i: 
— Trebuie să avem mare grijă. Ticălosul ăsta de Limona vrea să ne omoare pe toţi. 
Şi se dovedise că Bianco avea dreptate. 

O sâptămînâ mai tîrziu, un inspector de poliţie plătit de Bianco fusese ucis pe cînd pleca din casa amantei sale. După două sâptâmîni, unul dintre grangurii societăţii din Palermo, partener cu Bianco în lucrările lui de construcţii, fusese ucis de un grup de oameni mascaţi, care năvăliseră în casa lui şi îl ciuruiseră cu gloanţe. 

Ca o reacţie la toate acestea, Bianco mărise numărul de bodyguarzi şi se străduise în mod special să asigure protecţia vehiculelor cu care călătorea. Corleonesi erau cunoscuţi pentru priceperea lor la explozibili. De asemenea, Bianco evita să se îndepărteze de vila lui. 

Dar într-o zi trebuise să plece la Palermo ca sâ plătească două oficialităţi de rang înalt de la primărie şi se hotărîse să ia masa la restaurantul lui favorit. Alesese un Mercedes şi un şofer de prima mînă, care era şi bodyguard. Astorre se aşezase pe bancheta din spate împreună cu Bianco. O maşină mergea în faţa lor şi una în spate, ambele cu cîte doi oameni înarmaţi în afară de şoferi. 

Maşinile străbăteau un bulevard lat, cînd deodată o motocicletă cu doi pasageri ieşise ca fulgerul de pe o stradă laterală. Pasagerul din spate avea un Kalaşnikov şi începuse sâ bombardeze cu gloanţe maşina. 

Dar Astorre îl trîhtise deja la pămîht pe Bianco şi riposta şi el cu gloanţe în direcţia motocicliştilor care se îndepărtaseră şi dispăruseră. 

După alte trei sâptâmîni, la adăpostul întunericului, cinci oameni fuseseră capturaţi şi aduşi la vila lui Bianco, unde fuseseră legaţi şi ascunşi în pivniţa. 
— Sînt Corleonesi, îi spusese Bianco lui Astorre. Hai cu mine în pivniţă. 
Oamenii erau legaţi în vechiul stil al lui Bianco, cu membrele împletite. Gărzile înarmate îi păzeau. Bianco luase o puşcă de la un paznic şi, fără sâ spună o vorbă, îi împuşcase pe toţi cinci în ceafă. — Aruncâ-i pe străzile din Palermo, ordonase el. 
Apoi s-a întors către Astorre: 
— După ce iei hotârîrea sâ ucizi pe cineva, sâ nu-i vorbeşti niciodată. E jenant pentru amîndoi. 
— Erau motocicliştii? întrebase Astorre. 
— Nu, spusese Bianco. Dar mesajul e acelaşi. 
Şi chiar fusese. De atunci între cosca din Palermo şi Corleonesi domnise pacea. 

Astorre nu mai fusese la Londra să o vadă pe Rosie de două luni. 
Intr-o zi, dis-de-dimineaţă, primise un telefon de la ea. îi dăduse numărul lui şi îi spusese sâ-l folosească numai în cazuri urgente. 
— Astorre, îi spuse ea pe un ton foarte calm, poţi veni aici imediat? Am necazuri mari. 
— Spune-mi despre ce este vorba, îi ceru Astorre. 
— Nu pot prin telefon, spuse Roşie. Dar, dacă mă iubeşti, vino. Cînd Astorre îi ceru lui Bianco permisiunea să plece, Bianco spusese doar atît: 
— Aduceţi bani. 
Şi îi dădu un teanc imens de lire sterline. 
Cînd Astorre sosi la Roşie, ea îi zise repede să intre şi încuie cu mare grijă uşa în urma lui. Avea faţa albă ca varul şi era înfăşurată într-un halat de baie neglijent pe care el nu-l mai văzuse pînă atunci. îl sărută cu recunoştinţă. 
— O să te superi pe mine, îi spuse ea cu tristeţe. 
In acel moment, Astorre s-a gîndit că este însărcinată şi-i spusese repede: 
— Iubito, eu nu pot fi supărat pe tine. 
Ea îl îmbrăţişa strîns. 
— Ai fost plecat mai mult de un an. Am încercat din răsputeri să-ţi fiu credincioasa. Dar a fost prea mult timp. 
Dintr-o dată mintea lui Astorre începu să lucreze cu luciditate şi răceală. Şi aici avea de-a face cu o trădare. Dar mai era ceva. De ce îi ceruse să vină atît de repede? 
— Bun, spuse el. De ce m-ai chemat? 
— Trebuie să mă ajuţi, spuse Roşie şi îl conduse în dormitor. In pat se vedea ceva. Astorre dădu la o parte cearşaful şi văzu un bărbat între două vîrste lungit pe spate, complet gol, dar cu o privire plină de demnitate. Aceasta se datora probabil bărbii lui argintii sau mai degrabă trăsăturilor fine ale feţei. Trupul îi era uscăţiv şi slab, cu 
pieptul acoperit de par des; cel mai ciudat era că purta ochelari cu rama aurie la ochii deschişi. Deşi capul era prea mare faţă de trunchi, era un bărbat chipeş. Era mort de-a binelea, în ciuda faptului că nu se vedea nici o rană. Ochelarii erau puşi strîmb şi Astorre întinse mîna ca sâ-i îndrepte. 
Roşie şopti: 
— Făceam dragoste şi a intrat în nişte spasme oribile. Cred că a făcut infarct. 
— Cînd s-a întîmplat asta? a întrebat Astorre, puţin şocat. 
— Azi-noapte. 
— De ce n-ai chemat o ambulanţă? întrebă Astorre. N-ai fost tu de vină. 
— E căsătorit şi probabil că a fost vina mea. A luat amilnitrat. Avea probleme cu orgasmul. O spunea fără nici o jenă. 
Astorre fu pur şi simplu uluit de stâpînirea ei de sine. Uitîndu-se la cadavru, avu sentimentul straniu că trebuia să-l îmbrace şi sâ-i scoată ochelarii. Era prea bătrîn ca să stea gol, avea cel puţin cincizeci de ani — nu i se părea decent. O întrebă pe Roşie fără răutate, ci cu incredulitatea tinereţii: 
— Ce-ai găsit la tipul ăsta? 
— Era profesorul meu de istorie, a răspuns Roşie. Un om foarte delicat, foarte bun. A fost o chestie de moment. Asta era a doua oară. Mă simţeam foarte singură. 
Făcu o pauză scurtă şi apoi îl privi drept în ochi: 
— Trebuie să mă ajuţi. 
— Ştie cineva că venea la tine? o întrebă Astorre. 
— Nu. 
— Eu tot cred că ar trebui să chemăm poliţia. 
— Nu, refuză Roşie. Dacă ţi-e teamă, rezolv eu singură. 
— Imbracă-te, îi zise Astorre cu o privire severă, trâgînd la loc cearşaful peste cadavru. 

O oră mai tîrziu erau în casa domnului Pryor; le răspunse chiar el. 
Fără un cuvînt îi conduse în biroul lui şi le ascultă povestea. Işi manifesta compătimirea faţă de Roşie şi o bătu pe mînâ în semn de consolare, moment în care Roşie izbucni în plîns. Domnul Pryor îşi scoase şapca şi emise un sunet ca un cloncănit prin care îşi manifestă compasiunea. 
— Dă-mi cheile de la apartamentul tău, îi spuse lui Roşie. Rămîi aici peste noapte. Mîine te poţi întoarce acolo şi totul va fi în ordine. 

Prietenul tău nu va mai fi acolo. După asta vei sta aici o săptămînă şi apoi te vei întoarce în America. Domnul Pryor îi conduse în dormitorul lor, ca şi cum ar fi presupus câ nu se întîmplase nimic care să le umbrească povestea de dragoste. Apoi îşi luă rămas-bun de la ei şi se duse să rezolve problema. 

Astorre nu uită niciodată acea noapte. Stătu pe pat lîhgă Roşie, consolînd-o şi ştergîndu-i lacrimile. 
— Era abia a doua oara, îi şopti ea Nu a însemnat nimic pentru mine şi eram doar buni prieteni. îmi lipseai atît de mult. îl admiram pentru mintea lui şi într-o noapte s-a întîmplat pur şi simplu. Nu putea să ajungă la orgasm şi nu-mi face plăcere să spun asta despre el, dar nu putea nici măcar să rămînâ în erecţie. Aşa câ a luat nitrat. 

Părea atît de vulnerabilă, de îndurerată, de distrusă de tragedia prin care trecea, încît Astorre nu putu decît să o consoleze. Dar nu reuşea sâ-şi scoată din minte un singur lucru. Stătuse cu un cadavru în apartamentul ei douăzeci şi patru de ore pînâ să sosească el. Acesta i se părea un mister şi, dacă exista un mister, în mod sigur mai erau şi altele. Totuşi continuă să-i şteargă lacrimile şi sâ-i sărute obrajii ca s-o liniştească. 
— O să mai vrei să mă vezi dupâ asta? îl întrebă ea, îngropîndu-şi faţa în umărul lui şi fâcîndu-l să simtă moliciunea trupului ei. 
— Bineînţeles că o să vreau, îi zise Astorre. 
Dar în adîncul sufletului nu era chiar atît de sigur. 

In dimineaţa următoare, domnul Pryor apăru şi îi spuse lui Roşie că se putea întoarce în apartamentul ei. Roşie îl îmbrăţişa cu recunoştinţă, iar el îi acceptă îmbrăţişarea cu căldură. Pregătise o maşină care o aştepta. 
După plecarea fetei, domnul Pryor, îmbrăcat corect cu gambetă şi umbrelă, îl conduse pe Astorre la aeroport. 
— Nu-ţi face griji pentru ea, îi spuse domnul Pryor. O să ne ocupam noi de tot. 
— Să mă ţineţi la curent, zise Astorre. 
— Desigur. E o fată minunată, o adevărată femeie Mafioso. Trebuie sâ-i ierţi mica trădare. 


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu