miercuri, 20 iulie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (20)


Violeta Nastasescu










La dineul oficial oferit de partea zimbabweană, discursul prim-ministrului Mugabe a abundat în expresii de gratitudine şi apreciere faţă de oaspeţii străini. Sentimente similare au fost exprimate şi de sora doamnei Mugabe, care fusese alături de soţia prim-ministrului în timpul vizitei în România, asistând-o permanent când s-a îmbolnăvit. A venit să o vadă pe Elena Ceauşescu la reşedinţă, pentru a reitera recunoştinţa familiei pentru sprijinul acordat la Bucureşti în momentele grele şi, de asemenea, pentru a-şi exprima speranţa că şederea delegaţiei române în Zimbabwe este plăcută.

Plăcută a fost, într-adevăr, dar în felul de a fi al Elenei A Ceauşescu, pentru a nu spune mai mult. In timp ce eu şi generalul Iulian Vlad am plecat ca de obicei în centru pentru a căuta obiecte de artizanat local ca amintiri ale vizitei, Elena Ceauşescu a decis dintr-odată că şi ei i-ar plăcea să facă acelaşi lucru pe cont propriu, fără ajutorul nostru. Aşa s-a întâmplat că, în timp ce exploram vitrinele şi casetele de sticlă în care erau expuse diferite articole într-unul din magazinele aflate în centrul comercial, şi-a făcut apariţia şi ea în acelaşi magazin, înconjurată de un mic grup de colaboratori, printre care Ştefan Andrei şi ofiţeri de securitate locali. Ne-am ferit să fuzionăm cu grupul ei, preferând în schimb să batem într-o retragere strategică. Ne-am gândit că nu este cazul să-i tulburăm ieşirea la cumpărături, al cărei rezultat a fost, potrivit constatărilor noastre la întoarcerea la reşedinţă, câteva lănţişoare de argint, probabil cadouri pentru acasă. In timp ce ne aflam în magazin ea a admirat o mică brăţară multicoloră de valoare nesemnificativă. Auzindu-i preferinţa pentru brăţara în chestiune, reprezentantul Protocolului zimbabwean s-a grăbit să-i îndeplinească dorinţa, înmânându-i în dar micul obiect. Ajunsă la reşedinţă l-a examinat şi, amintindu-şi că Ştefan Andrei manifestase şi el acelaşi interes şi considerând că se putea dispensa de un asemenea cadou, l-a chemat pentru a-i spune că poate lua brăţara dacă într-adevăr o dorea. Puţin mai târziu şeful Protocolului român i-a pus în mână cutiuţa cu jinduita brăţară, spunându-i în acelaşi timp, cu seninătate, ce sumă avea de plătit. Ministrul a rămas stană de piatră: „Ea vinde un lucru pe care l-a primit cadou?”, a exclamat cu indignare. „In regulă, o să plătesc!”, a adăugat şi s-a abţinut să mai facă vreun comentariu.

Am stat în linişte pe şezlongul de pe terasă, urmărind fără o vorbă incidentul şi gândindu-mă cu amărăciune cât de nesăbuită îi era conduita chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori, fără să-şi dea seama că în cele din urmă o atare conduită va avea efectul bumerangului împotriva propriului eu egoist.
Ziua era aproape pe sfârşite şi totuşi nu se vedea niciun semn că vom fi învăluiţi de tenebrele nopţii când, dintr-o dată, ca şi când ar fi fost răsucit un comutator, un întuneric neaşteptat s-a lăsat pe pământ. Până în ziua de azi nu mi-am putut explica acest fenomen straniu, nemaivăzut nicăieri pe unde am mers, în care noaptea urma zilei fără nicio tranziţie treptată care să anunţe muritorilor schimbările alternante ale naturii.
Vizita era pe cale de a se încheia, aproape toate punctele de program fuseseră îndeplinite. Am mai mers cu Elena Ceauşescu într-o scurtă excursie în afara oraşului Harare în care ea, soţul ei şi restul delegaţiei au fost transportaţi cu jeepurile la o rezervaţie care adăpostea fauna sălbatică a ţării. Am mai vizitat o plantaţie mare şi o fermă speicializată în creşterea animalelor şi a unor culturi diferite, o unitate care, după cum s-a văzut, era condusă de străini.

Deja obişnuit să ia decizii în vizitele din străinătate în ultimul moment, spre disperarea celor de la Protocol, preşedintele a hotărât să sară peste un punct din program ce prevedea o expediţie vânătorească pe care organizatorii zimbabweani o pregătiseră cu mult timp înainte în cele mai mici detalii.
A preferat în schimb să facă o incursiune la ambasada română pentru a inspecta noul local al acesteia, de bună seamă o perspectivă temută de personalul diplomatic de la Harare.

Toţi cei ce făceau parte din delegaţie şi din grupul tehnic au încercat un sentiment de regret pregătindu-se să părăsească acea ţară de vis numită Zimbabwe. Cândva, unul dintre generalii aghiotanţi pe lângă preşedinte a poreclit în bătaie de joc numărul mare al suitei prezidenţiale „Cooperativa Alaiul” care urma pe cei doi în vizitele lor în străinătate. Acum „Cooperativa Alaiul”, după ce şi-a luat rămas-bun de la gazdele zimbabweene, s-a îmbarcat în avion pentru a călători spre altă ţară din regiune - Zambia.



Zambia


In ciuda bogatelor şi valoroaselor sale resurse naturale, îndeosebi cupru, Zambia, fostă Rhodesia de Nord, părea a fi sora mai modestă şi mai săracă a opulentei vecine din sud. Spre deosebire de primirea sobră şi distinsă rezervată vizitatorilor români în Zimbabwe, la Lusaka ceremonia de bun venit s-a transformat într-un festival zgomotos şi multicolor, în care garda de onoare a fost eclipsată de bărbaţi şi femei care dansau frenetic, îmbrăcaţi în costume tradiţionale ce le acopereau sumar trupurile. Dansatorii îşi manifestau entuziasmul prin strigăte ascuţite şi bătăi asurzitoare din tobă. Mai era şi un cor care cânta imnuri patriotice şi revoluţionare ca să încânte urechile liderului român, despre care se presupunea că este sensibil faţă de acest gen de manifestări. Preşedintele şi doamna Kaunda şi-au tratat omologii cu fierbinţi sentimente de amiciţie, aşa cum se cade între vechi cunoştinţe, ţinând seama că şi ei vizitaseră România şi se bucuraseră de ospitalitatea tovarăşilor români.

Politician populist, numit „Tatăl independenţei Zambiei”, care se implicase foarte mult în izgonirea britanicilor din fosta colonie, preşedintele Kaunda nu se despărţea de eşarfa pe care o flutura cu energie, stârnind entuziasmul militanţilor. Pentru a le susţine moralul, el se alătura corului în executarea spectacolului muzical.

Oficial Zambia se lăuda cu progrese considerabile obţinute în anii care au urmat eliberării de sub jugul colonial. Cu toate acestea cercurile informate din ţară făceau comentarii mai puţin favorabile, iar criticile la adresa situaţiei reale din ţară se traduceau printr-o uşoară alterare a lozincii scandate pretutindeni:
„One Zambia, One Nation”, în forma ironică „One Zambia, One Railway Station”.

Departe de a fi luxoasă, reşedinţa cuplului prezidenţial era decentă, dar insipidă. Nimic comparabil cu impunătorul conac de la Harare. In privinţa oraşului, pe care Elena Ceauşescu l-a vizitat fără interes, numai pentru a arăta o politicoasă conformare cu programul gazdelor, părea un sat mare pe lângă înfloritorul oraş Harare.

Vizita s-a desfăşurat fără evenimente deosebite, cu punctele de program cuvenite - recepţii, întâlniri oficiale şi neoficiale, tratative - la acestea din urmă figurând în prim plan relaţiile economice şi comerciale.

Discuţiile Elenei Ceauşescu cu doamna Kaunda, o doamnă chiar mai puţin vorbăreaţă decât interlocutoarea ei, au fost presărate de îndelungate momente de tăcere, în absenţa subiectelor apte de a trezi vreun interes comun. Doamna Kaunda şi-a amintit cu plăcere de vizita sa în România şi a reiterat mulţumirile ei pentru ospitalitate. „Ce plăcere, bineînţeles, a comentat Elena Ceauşescu după întâlnire, într-o discuţie cu mine, dacă te gândeşti ce cadouri a primit când a fost la Bucureşti!” In chestiuni de acest gen, memoria Elenei Ceauşescu nu o părăsea niciodată. Era adevărat că în vizita din România doamna Kaunda şi-a exprimat dorinţa de a procura câteva articole pentru garderoba sa, drept care Jeni, o altă coafeză a Elenei Ceauşescu, fusese trimisă cu consemnul de a selecţiona o întreagă gamă de articole de îmbrăcăminte menite să o îmbrace pe prima-doamnă zambiană din cap până în picioare. Când au fost aduse la reşedinţă le-am examinat şi am fost izbită de lipsa elementară de gust a designerilor, de precaritatea croielii şi a nuanţelor de culoare. „N-ai putut găsi lucruri mai reuşite?” „Doamna Violeta, a răspuns Jeni exasperată, sunt cele mai bune pe care le-am putut găsi. Şi încă a trebuit să capăt permisiune ca să intru în sala de prezentare a fabricii; dacă dumneavoastră credeţi că se poate găsi altceva pe piaţa noastră vă înşelaţi. Toate sunt pentru export!” Nu am mai insistat, pusă în faţa evidenţelor. A fost totuşi un articol care a pus probleme, anume o haină de blană de producţie autohtonă nu prea elegantă, dar destul de valoroasă pentru cei de la Protocol care nu ştiau dacă era cazul să o includă sau nu în categoria cadourilor. Am aflat de la unul dintre colaboratorii cuplului că problema a fost supusă personal preşedintelui Ceauşescu pentru obţinerea aprobărilor. Dacă a fost un gest generos sau calculat (cuprul atârna greu în balanţă) este greu de spus. Cert este că a dat undă verde ca haina de blană să meargă împreună cu celelalte daruri destinate doamnei Kaunda.

La Lusaka Elena Ceauşescu părea fericită, iar motivul acestei stări de spirit a ieşit curând la iveală: „Nu ştiai? Fiica mea, Zoe, tocmai s-a măritat. Băiatul este bun, se poartă frumos („Bine face!”, am gândit eu). Este deosebit! Din când în când, noi mai bem câte ceva, dar el nu se atinge de băutură, preferă ceaiurile medicinale.” I-am prezentat felicitări şi i-am dorit Zoei o căsătorie fericită.


La sfârşitul vizitei ne aflam împreună în maşină în drum spre aeroport. „Mă întreb unde poate fi doamna Kaunda, nu o văd pe aici”, am spus. „Bineînţeles că nu o vezi. Ar fi trebuit să fie în maşină cu mine!” Şi a continuat ironic: „I s-o fi îmbolnăvit unchiul şi stă la patul lui!” întrucât nu părea să-i lipsească, Elena Ceauşescu nici măcar nu s-a sinchisit că doamna Kaunda încălca în acest fel cerinţa protocolară de a o conduce la aeroport. In orice caz, cu sau fără doamna Kaunda, ceremonia de rămas-bun a avut loc conform programului, iar noi ne-am aflat din nou în avion, călătorind spre ultima etapă a turneului Africii de Sud: Mozambic.



Mozambic


Liderul pe care soţii Ceauşescu mergeau să-l viziteze, Samora Machel, avea o personalitate atât de extravagantă, imprevizibilă şi neortodoxă, încât reuşea să-i stânjenească pe toţi bărbaţii de stat străini care se întâmpla să intre în contact cu el. Cu toate acestea, cei doi lideri erau vechi cunoştinţe.
Samora Machel fusese în România de mai multe ori, iar Nicolae Ceauşescu mai vizitase o dată Mozambicul, când capitala ţării încă mai purta numele de Lourenşo Marques. In consecinţă, toţi membrii delegaţiei se pregăteau de o primire cordială la aeroport, exceptând o singură persoană, ale cărei temeri şi preocupări faţă de conduita lui Machel erau evidente - Angela. Lingvistă foarte experimentată, care lucra la Radiodifuziunea din Bucureşti, Angela fusese interpreta de portugheză a cuplului prezidenţial român la cele câteva întâlniri prilejuite de vizitele lui Samora Machel în ţara noastră. 
Necazul ei a început când liderul mozambican îi dăduse insistent de înţeles că, spre marea ei supărare, o place. Pe măsură ce se apropia capitala Mozambicului, temerile ei erau că imprevizibilul preşedinte Machel ar putea să se năpustească întâi la ea să o îmbrăţişeze, aşa cum mai făcuse o dată în trecut, şi abia după aceea să-i salute pe oaspeţi. Am simpatizat cu ea, cu atât mai mult cu cât în tot cursul turneului, neavând nimic de făcut, Angela s-a dovedit a fi o tovarăşă de arme nepreţuită. O adevărată prietenă la nevoie, ea era aceea care îmi supraveghea bagajul să nu se piardă în timpul transportului, se îngrijea ca lucrurile trebuincioase să-mi fie puse la îndemână, chiar mă ajuta la călcatul rochiilor atunci când, sub presiunea timpului, nu o puteam face eu însămi. într-un cuvânt, o fată superbă, căreia i-am rămas îndatorată până în ziua de azi.

Acum Angelei îi era imposibil să evite luminile rampei, întrucât trebuia să stea în preajma preşedintelui şi a Elenei Ceauşescu, gata de a interveni cu traducerea. Tot ceea ce putea face era să fie pregătită pentru orice i s-ar fi putut întâmpla.

Avionul a aterizat, delegaţia a coborât, ceremonia de bun venit a început şi, contrar celor mai negre temeri ale Angelei, Samora Machel s-a purtat cum se cuvine, conformându-se, în stilul său flamboiant, cu eticheta cerută. Cu toate acestea, spre amuzamentul vădit al soţilor Ceauşescu, pe toată durata vizitei nu a pierdut niciun prilej de a-şi arăta afecţiunea faţă de biata Angela, a cărei contribuţie la cauza socialistă îi solicita eforturi aproape peste puterile ei.

Samora Machel s-a dovedit a fi o gazdă îndatoritoare şi ospitalieră. A pus la dispoziţia înalţilor săi oaspeţi ce avea mai bun în oraş ca reşedinţă şi facilităţi necesare.

Conacul mobilat cu gust, unde au locuit cuplul prezidenţial şi o parte din delegaţie, era construit într-un inconfundabil stil colonial, iar dispunerea grădinilor de flori şi a parcului părea deosebit de studiată.

Hotelul în care m-am instalat fusese complet restaurat şi readus în stare de funcţionare doar cu câteva luni înaintea sosirii noastre, de către o companie portugheză al cărei personal fusese rechemat în momentul în care expertiza acestuia devenise imperios necesară: clădirea abandonată începuse să se părăginească. De fapt în lipsa mâinii de lucru calificate şi a organizării, întregul oraş îşi pierduse din luciul prosperităţii: magazinele de lux fuseseră închise, iar modernele facilităţi turistice aliniate de-a lungul plajelor însorite ale Oceanului Indian dispăruseră cu desăvârşire. Căci Lourengo Marques, ulterior devenit Maputo, fusese un centru de atracţie pentru turiştii înstăriţi, ca şi pentru milionarii portughezi şi din alte ţări, care veneau aici cu amantele pentru a-şi petrece discret vacanţa. Baierele pungilor lor larg deschise contribuiau la crearea de locuri de muncă pentru locuitorii oraşului.

Elena Ceauşescu a cedat cerinţelor protocolare, acceptând să facă un tur al oraşului. Centrul şi alte cartiere s-au dovedit lipsite de interes, nu era nimic de cumpărat ca suveniruri; a mai mers să vadă portul, însă locul părea părăsit, nu se vedea picior de docher sau de alt lucrător portuar, iar două sau trei vase comerciale se legănau leneş în largul coastei în apele verzi-albastre ale oceanului.

O parte din delegaţii care îl însoţiseră pe preşedinte în vizita precedentă din Mozambic erau uimiţi să vadă contrastul dintre oraşul înfloritor pe care îl văzuseră cu acel prilej şi locul şters, sărăcăcios pe care îl vedeau acum. „Nu îţi poţi imagina în ce măsură s-a schimbat în rău acest oraş, este incredibil”, mi-a spus unul dintre ei, adăugând cu ironie amară; „Acestea sunt binefacerile socialismului lui Machel!” Interesant comentariu, având în vedere că era făcut de unul din demnitarii lui Ceauşescu.

Câteva acţiuni la care preşedintele şi soţia au participat nu au făcut altceva decât să amplifice tabloul sumbru de ordin general. Una dintre unităţile vizitate, o fabrică părăsită de portughezi şi condusă acum de ruşi, producea ţesături de proastă calitate. Unii dintre mozambicanii care serveau drept ghizi spuneau că ruşii preluaseră principalele pârghii ale economiei în schimbul asistenţei acordate (şi al armamentelor).
Importau din Mozambic tot ceea ce credeau că merită luat, în baza unui acord barter.

Seara dinaintea plecării a fost rezervată pentru un dineu oferit de Samora Machel în cinstea oaspeţilor. Principalii actori la dineu au rostit discursurile de rigoare. Cel al lui Machel a fost colorat, presărat ici şi colo cu aluzii triviale, pe care Angela s-a străduit în van să le atenueze. La auzul acestora, Elena Ceauşescu, care în acţiunile oficiale îşi lua o postură sobră, făcea feţe-feţe, dorindu-şi un grabnic sfârşit al dineului.

Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Turneul african se încheiase şi toată lumea era bucuroasă să se întoarcă acasă.
Nu avea să fie ultimul turneu. Urma să mai aibă loc unul în care neobositul lider român se pregătea să exploreze alte coaste ale continentului.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu