vineri, 22 iulie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (18)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche







Slăbiciuni binevenite


Ne amintim cum aprecierea privind pretinsa incapacitate a poliţiei de a interveni a permis mai târziu autorităţilor să anunţe necesitatea dotării ei cu noi mijloace tehnice şi a înfiinţării unui nou corp, jandarmeria.
„Intârzierea" intervenţiei armate va permite, de asemenea, doborârea a doi iepuri dintr-un foc.

Căci, de mai multe luni, armata pune autorităţilor probleme serioase: ea este cuprinsă ca de o boală de activitatea Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), comitet constituit la începutul lunii februarie din subofiţeri şi ofiţeri de toate gradele (cel mai înalt fiind gradul de colonel), din mai multe unităţi, în special unităţi de elită. Acest comitet, a cărui audienţă în rândurile armatei a crescut foarte mult, a cerut în mod expres ca aceasta să nu mai fie folosită ca mijloc de presiune politică sau ca aparat de represiune în caz de conflicte sociale. Nu este de altfel exclus ca efectivul de ofiţeri şi subofiţeri să fi arătat rezerve faţă de ideea angajării armatei alături de forţele de ordine, ceea ce a putut constitui efectiv un factor care a condus la funcţionarea defectuoasă a mecanismului, aşa cum s-a întâmplat şi cu sindicatele independente atunci când s-a pus problema mobilizării muncitorilor. 
Poate că, în aceste condiţii, trebuiau să existe dovezi privind iminenţa unei lovituri de stat pentru a-i determina pe militari să se angajeze.

Oricum, preşedintele Iliescu încearcă să tragă foloase din „slăbiciunile armatei". în faţa minerilor, în Piaţa Victoriei, el explică: „Armata trebuie să constituie un element de stabilitate şi de apărare a cuceririlor poporului, nu trebuie să stea indiferentă când vandalii se dedau la asemenea acte barbare împotriva poporului. Teoria «armatei pasive» avansată de Grupul pentru Democratizarea Armatei este periculoasă, căutând să dezavueze armata, să o rupă de popor. Dar armata şi-a făcut şi de această dată datoria."

O critică ce va fi reluată şi în comunicatul Guvernului din 16 iunie în termeni mai voalaţi: „S-au înregistrat unele ezitări în privinţa intrării rapide în acţiune a unor unităţi ale armatei — ceea ce a pus în evidenţă carenţe de exercitare a comenzii militare."

Discursul dlui Iliescu îşi face deja efectul. începând din 14 iunie, Guvernul cere Ministerului Apărării Naţionale să ia măsurile care se impun pentru a pune capăt activităţii CADA. Semnând comunicatul, Petre Roman reproşează Comitetului CADA de „a-şi fi arogat dreptul de a acţiona în numele armatei" publicând declaraţii „care lovesc în instituţiile militare" şi motivează în modul următor hotărârea de a-1 dizolva: „Asemenea activităţi pot să genereze confuzii, subminează idealurile democraţiei, sunt destinate să destabilizeze armata şi să dezorienteze opinia publică. Ele au provocat reacţii de dezaprobare din partea Consiliului Militar Superior al Ministerului Apărării Naţionale şi al Consiliului Superior al Conducerii Ministerului de Interne, ca şi din partea cetăţenilor care au o atitudine responsabilă în ceea ce priveşte armata."
Consiliul Militar Superior al Armatei dă curs acestei solicitări şi interzice activitatea CADA începând cu 15 iunie.
Intr-o declaraţie dată la 14 iunie se explicau următoarele:
CADA „s-a dedat la acţiuni ce au făcut jocul unor forţe politice care vizează destabilizarea vieţii sociale, acţiuni ca acelea din zilele de 13 şi 14 iunie".

Ministrul apărării naţionale, Victor Stănculescu, care i-a urmat lui Nicolae Militaru — după ce CADA a obţinut ca acesta din urmă să fie îndepărtat —, nu sprijină decizia Consiliuiui Militar Superior al Armatei. Totuşi, ministrul se fereşte să ţină partea acestui Comitet. Fapt este că acesta va continua să activeze, după ce a declarat în mod public că nu acceptă hotărârea Guvernului. La 23 iunie, Victor Stănculescu va răspunde de altfel criticilor aduse armatei, subliniind într-o intervenţie televizată că, în ceea ce îl priveşte, „nu acceptă anumite păreri care denigrează armata şi activitatea sa din ultimele zile, ca şi acele aprecieri negative privind capacitatea ei de a acţiona în spiritul democraţiei reale".



A tras armata?


După cum am văzut, generalul Stănculescu recunoaşte că unităţile militare puse în stare de alertă au primit într-adevăr „muniţie de luptă". Domnia sa poate foarte bine s-o facă, ştiind că nu poate fi tras la răspundere, căci la 13 iunie se afla în afara ţării, la o reuniune a Tratatului de la Varşovia.

Până la această dată, autorităţile recunosc doar patru morţi în urma evenimentelor din iunie, din care patru împuşcaţi, toţi în după-amiaza şi seara zilei de 13 (deci nici unul în cursul nopţii). Autorităţile au anunţat de asemenea peste o sută de răniţi, din care şaizeci spitalizaţi fără să precizeze natura rănilor acestora (comunicatul din 16 iunie şi comunicatul Cabinetului Procurorului general din 14 iulie). In acest fel, responsabilitatea revine în mod implicit extremiştilor care s-au omorât între ei fără să mai aştepte armata sau forţele de ordine.

Martorii au semnalat însă numeroase focuri de armă şi tiruri de arme automate. In mod evident, acestea nu au avut drept scop să-i lichideze pe răsculaţi, ci doar să-i pună pe fugă. Chiar în luna decembrie s-a observat că rafalele erau trase pe deasupra capului demonstranţilor.
Este, de asemenea, foarte probabil că forţele de ordine, în cursul evenimentelor din acea seară, s-au mulţumit să facă uz doar de muniţii de manevră.

Cu toate acestea, au existat neîndoielnic, nu numai în cursul serii, ci şi în timpul nopţii, morţi prin împuşcare:
Tineretul liber din 15 iunie recunoaşte acest lucru în articolul „Raid prin spitalele capitalei". Dar mărturia cea mai concludentă în acest sens vine din partea lui Dragoş Nicolescu, vicepreşedintele Sindicatului Independent al Medicilor din România: „Am mai mulţi colegi care au fost de gardă în acele zile, şi mă refer îndeosebi la doctorul Constantinescu, care a fost de gardă atât în noaptea de 21-22 decembrie 1989, cât şi în noaptea de 13-14 iunie. El a avut în acest fel posibilitatea să compare numărul şi tipul de leziuni, adică acele leziuni produse de gloanţe...

Pentru că, în cursul acestei nopţi, s-a tras o rafală de armă automată care a durat aproximativ 20 de secunde şi care a făcut numeroşi morţi. Oficial se spune că au fost numai şase morţi. Noi credem /.../ că numărul real al morţilor în cele trei zile se ridică la 50-60.

Am vorbit cu o parte dintre medicii care au fost de gardă în spitalele Bucureştiului şi toţi ne-au oferit date care se coroborează cu datele noastre: o cifră de zece ori mai mare decât cea oficială. Este foarte posibil, de altfel, ca un mare număr de morţi să fi fost trimişi direct la Institutul Medico-Legal din Bucureşti sau chiar direct la Crematoriu.
Institutul Medico-Legal nu se mai află în subordinea Ministerului Sănătăţii, ci în subordinea Ministerului Justiţiei.
Pentru ca medicii să accepte un asemenea transfer li s-au dublat salariile în decurs de numai 24 de ore. Ministerul Sănătăţii nu a fost de acord cu acest transfer, dar nu a avut încotro /.../

Este îndeobşte cunoscut că în noaptea de 13 spre 14 iunie au avut loc numeroase incinerări. Am discutat în acest sens cu oamenii care lucrează la Crematoriu. Ei nu au dat răspunsuri foarte clare. Le este teamă."

In momentul de faţă este imposibil să se avanseze o cifră sigură a victimelor din noaptea de 13 spre 14 iunie. Printre cei aproximativ şaizeci de morţi despre care vorbeşte Dragoş Nicolescu, pornind de la estimările făcute de confraţii săi, sunt incluşi şi cei căzuţi în cele trei zile care au urmat, deci cifra include şi pe cei căzuţi sub loviturile minerilor (mai puţin numeroşi, potrivit datelor de care dispunem, decât cei doborâţi în timpul nopţii). Pe de altă parte, se spune că un număr neprecizat de cadavre ar fi fost transportate direct la crematoriu sau la Morgă. Minuţioasa anchetă întreprinsă de Eugen Dichiseanu de la România liberă, publicată în mai multe numere ale ziarului la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie, a scos la lumină că autorităţile (viceprimarul capitalei, directorul Institutului Medico-Legal etc.) au dat la 22 iunie ordin să se sape patruzeci şi cinci de morminte pentru cadavre neidentificate la cimitirul Străuleşti II, cimitirul săracilor din Bucureşti. Ancheta a scos la iveală că la Morgă erau conservate 104 cadavre încă de la începutul anului, din care — se pretindea — numai 17 erau din luna iunie. Inspectoratul General al Poliţiei nu înregistrase în aceste şase luni decât douăzeci şi cinci de corpuri neidentificate — din care niciunul în iunie. Iar din cele aproximativ 40 de cadavre înhumate la sfârşitul lunii iunie, niciunul nu a fost înregistrat la Poliţie. 

România liberă a putut publica fotografia unui cadavru care mai putea fi încă recunoscut (întrucât congelatoarele nu funcţionează). Acesta a fost îndată recunoscut de familie ca fiind Ioniţă Vasile, dispărut în noaptea de 13 spre 14 iunie.

Este evident că autorităţile au ceva de ascuns: numai o anchetă efectuată de instanţe autorizate — şi în special de către Comisia Parlamentară pentru evenimentele din 13-15 iunie — ar putea eventual să facă lumină.

In ceea ce ne priveşte, să reţinem că numărul victimelor este fără îndoială mai ridicat decât cel avansat de către oficialităţi şi că în cea mai mare parte ele au fost victime ale poliţiştilor, în uniformă sau în civil, şi ale armatei, care, ca şi în decembrie şi contrar afirmaţiilor oficiale, au tras asupra demonstranţilor.



Provocatorii


Acum se naşte una din marile întrebări legate de evenimentele din 13 iunie şi în special de ceea ce s-a petrecut în timpul nopţii.


Provocatori misterioşi, jalnici executanţi: unde sunt căpeteniile?


Când a părăsit Piaţa Universităţii, mulţimea era deja aţâţată în cel mai înalt grad de numeroasele acte de provocare petrecute în acea zi. Tulburată de asemănarea dintre evenimentele trăite şi ceea ce se întâmplase în decembrie şi nutrind speranţa că se va înfăptui în sfârşit revoluţia atât de mult invocată şi dorită, mulţimea e revoltată şi vrea să ceară dreptate: televiziunea să fie în sfârşit obiectivă, să fie eliberaţi cei arestaţi. Arestaţii vor apărea chiar la sfârşitul după-amiezii. Dar, departe de a contribui la liniştirea spiritelor, eliberarea lor va spori încordarea: ei îşi vor arăta trupurile acoperite de vână tăi. Cu toţii au fost bătuţi sălbatic.

Demonstranţii vor considera toate acestea drept o nouă provocare. Totuşi, mulţimea de manifestanţi, gata să se lase antrenată în orice fel de aventură, va rămâne, în marea ei majoritate, neviolentă, chiar în momentele cele mai încordate din cursul nopţii. Ea va asista stupefiată, cel mai adesea pasivă, uneori încercând totuşi să riposteze, la acţiunile unor indivizi sau ale unor mici grupuri de agresori şi spărgători care mergeau în faţă, escaladând grilaje, atacând şi distrugând; unii dintre aceştia ieşeau din rând, aruncau repede o sticlă incendiară şi fugeau în aceeaşi clipă.


Cine sunt aceştia?


Mulţi sunt tineri, unii chiar copii, alţii sunt pur şi simplu antrenaţi de val. Unii vin din „zonă", mai ales ţiganii, cei care vor fi văzuţi în clădirea Televiziunii, care vor devasta studiourile şi vor fi arătaţi pe micile ecrane; feţe de infractori, cu priviri rătăcite, înspăimântătoare. Cine sunt ei? Contestatari manipulaţi sau participanţi plătiţi?

In sfârşit, vor mai fi şi alţii, anonimi, mai bine îmbrăcaţi, acţionând adesea ca grupuri de comando, care au lovit cu precizie şi hotărâre — după cum afirmă unii martori, cum e de pildă acel individ care, sub ochii unui ziarist de la Dreptatea, închide rapid vanele conductelor de apă de lângă Prefectura Poliţiei în momentul în care clădirile iau foc şi apoi dispare. Şi alţii asemenea.

In fapt, pentru toată lumea, demonstranţi şi trecători, lucrurile par limpezi, şi tot aşa vor fi şi relatate, încă din acea seară: de acţionat a acţionat doar o mână de provocatori care au ştiut să antreneze după ei un mic număr de persoane manipulate sau plătite, capabile să execute, în mod conştient sau nu, un plan prestabilit.

Pentru toţi, problema-cheie este următoarea: care este identitatea reală a acestor agresori? Pentru cine sau pe seama cui acţionează astfel? Acesta este de fapt şi „punctul nevralgic" al versiunii oficiale.

Incă din primele momente, autorii loviturii de forţă au fost identificaţi în mod global în primul rând de către Ion Iliescu: „legionari", care au pregătit vreme îndelungată acestă acţiune („de mai bine de trei luni potrivit informaţiilor pe care le deţinem", vor spune printre altele reprezentanţi ai biroului de presă al Ministerului de Interne).

Totuşi, identificarea lor pare să fie o sarcină „pe termen lung"; „Sperăm să punem în evidenţă şi cine au fost iniţiatorii acţiunii", spune Petre Roman în cadrul conferinţei de presă din 15 iunie, înainte de a continua astfel:
„Acţiunea poliţiei din dimineaţa de 13 iunie le-a luat-o înainte organizatorilor agresiunii, care fiind devansaţi au fost obligaţi să-şi pună în aplicare planul în mod precipitat.
In ceea ce priveşte componenţa bandelor, ea a reprezentat, în opinia Guvernului, în mod evident, pleava societăţii care s-a asociat în mod natural cu inspiratorii acţiunii, pe care ordinea legală ar fi eliminat-o, odată cu această pătură parazitară. Ambele categorii aveau, în mod firesc, aceleaşi interese."

Incă din ziua precedentă, toate aceste lucruri fuseseră spuse mai puţin limpede, dar ceva mai direct, de către Ion Iliescu în faţa minerilor: „S-au făcut numeroase arestări, dar «capii», cei care se ţin în umbra acestor acţiuni, nu au fost încă identificaţi. Se va deschide o vastă acţiune penală.
Poliţia şi Procuratura încep anchetarea celor arestaţi şi se eliberează mandate de arestare împotriva celor care vor fi recunoscuţi ca implicaţi în actele de violenţă."

Există două categorii complet distincte. Prima dintre acestea este cunoscută: este acea categorie de indivizi dubioşi care popula deja, potrivit propagandei oficiale, Piaţa golanilor, drogaţii, traficanţii, „cei fără ocupaţie", prostituatele şi, bineînţeles, „ţiganii". Cu cealaltă categorie lucrurile sunt ceva mai complicate: deşi este „demascată" de fapt, rămâne să fie identificată mai precis. Chiar de pe acum s-ar putea spune că aceasta se împarte în alte două subcategorii:

- Pe de o parte, căpeteniile, cele care au putut pregăti şi organiza lovitura (deşi în grabă, ceea ce ar putea explica în oarecare măsură eşecul lor), care au ştiut să găsească pe cei care au înfăptuit acţiunile — profesionişti sau elemente declasate —, să-i plătească eventual; cei care au ştiut, în sfârşit, să incite mulţimea să se implice în acte de violenţă. Există, evident, puţine şanse de a-i depista în rândurile celor din urmă, dar nu lipsesc totuşi unele indicii, iar ancheta pe care o vor efectua atât cetăţenii justiţiari, cât şi forţele de ordine şi chiar mijloacele de informare va trebui să ducă la strângerea dovezilor.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu