vineri, 8 iulie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (16)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche









După 11 zile, dna Rob este chemată să aducă fiului medicamentele de care ştie că are nevoie. Copilul avusese o criză şi, în sfârşit, poliţia a binevoit... Băiatul se afla la Circumscripţia nr. 12 de poliţie, printre alţi aproximativ douăzeci de copii, aşteptând să fie trimişi la casa de corecţie. La sfârşitul lunii iunie trebuia să-şi dea examenul de treaptă. A fost pus în libertate abia în iulie. Examenul nu l-a mai putut da...

Rene Daniel Stănescu are 21 de ani. Tânăr, dar grav bolnav: schizofrenie pe fond nervos, hepatită cronică evolutivă, a suportat o operaţie pe creier.

In ziua de 13 iunie se găsea şi el la Televiziune, dar, în timp ce asediatorii au forţat intrarea, Daniel a bătut în retragere, a vrut să plece, ceea ce reiese foarte limpede din imaginile înregistrate. în timp ce încerca să se îndepărteze, a fost arestat şi lovit cu violenţă. După ce i s-au luat actele a fost dus către o maşină a salvării. Fiind probabil grav rănit, nu a fost arestat, ci condus la Spitalul de Urgenţă. Se întoarce acasă târziu, cusut la buză şi la cap. Pe spate poartă urme de lovituri cu bastonul. A doua zi dimineaţă însă, când se duce din nou la Televiziune pentru a-şi recupera actele, este arestat.

Mama sa, dna Alexandrescu, îl va căuta la circumscripţiile de poliţie, la Ministerul de Interne, la Procuratură. Ca şi în cazul celorlalţi arestaţi, instituţiile în cauză pretind că nu ştiu nimic. La 21 iunie ea se duce chiar la Măgurele, unde i se spune că „toţi au fost transportaţi în altă parte". Dar unde? La 22 iunie, dna Alexandrescu se adresează Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului; ea nu a aflat încă unde se află fiul ei.

Procesul lui Rene Daniel şi al altor 28 de inculpaţi din acele zile negre a început la 24 septembrie. Care este acuzaţia ce i se poate aduce? Că nu a vrut să ia parte la atacul asupra Televiziunii?

Cu mâhnire, Gabriel Andreescu, preşedintele Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, va da un răspuns, valabil nu numai pentru Andrei sau Daniel, ci şi pentru toţi ceilalţi care au păţit ca ei. „Ei sunt exemple." 

Au fost arestaţi pentru a constitui exemple, pentru a sădi frica; ei sunt cei mai lipsiţi de apărare, aceşti „copii vinovaţi de a fi fost curioşi, entuziaşti, dornici de aventură poate, arătaţi acum ca ţapi ispăşitori cu o îngrozitoare lipsă de îndurare".



Ultimele înfruntări


Cei care reuşesc să scape de forţele de ordine la Televiziune sau la Ministerul de Interne, se retrag către Piaţa Universităţii.

Infruntările vor dura până în jurul orei trei dimineaţa, povesteşte Silvia Mustăciosu care privea spectacolul încăierărilor de la o fereastră a Universităţii, unde se baricadase în timpul nopţii împreună cu alţi studenţi.
Tineri până în douăzeci de ani aruncau sticle incendiare către un cordon de trupe USLA care, din când în când, simula atacul. în restul timpului, erau de fapt prea departe pentru a fi în pericol de a fi atacaţi."

Alina Ungureanu, ziaristă, care a străbătut în acea noapte oraşul în lung şi-n lat în compania francezului Bernard Vaillot, cunoscut reporter de la Canalul 5 al Televiziunii franceze, confirmă cele relatate de Silvia: „Pe lângă un foc din lădiţe de legume sunt strânşi circa douăzeci de inşi. Cel mai tânăr are 14 ani. A ieşit în stradă pentru că nişte prieteni îl chemaseră la sediul Poliţiei Capitalei să-şi «manifeste şi el părerile». Cel mai în vârstă — un viitor preot, care la întrebarea, ce conţin la ora aceea revendicările ultimilor manifestanţi din Piaţa Universităţii, nu mi-a putut răspunde cu precizie decât «un post de televiziune independent». Lamentabilă eşuare a unei mişcări asupra căreia timpul şi ambiţiile şi-au pus amprenta, compromiţând-o. La zece paşi mai departe, se colecţionau borcane de iaurt pentru cockteil-uri molotov. Am coborât spre piaţă. Lângă autobuzul incendiat după-amiază, câţiva puşti pândeau un foc mocnit. în faţa CC A începea un alt imperiu: soldaţi şi militari în termen din unităţile de poliţie. Pe colţul restaurantului Bulevard, ca o masă amorfă, 7-10 arestaţi. Soldaţii şi arestaţii au aceeaşi vârstă. Arestaţii zac pe trotuar. Din când în când, ca o rafală, un atac dinspre Piaţă, o ripostă. Alte câteva arestări.

Arestaţii încep să fie duşi în jos, către strada Eforie. Sunt printre ei câteva femei: una solidă, cu şolduri enorme, o sacoşă de piaţă şi mers legănat. Ce Dumnezeu căuta pe acolo?"

Aidoma acestei gospodine cumsecade, puţin prea curioasă poate, şi alţii se vor lăsa furaţi de agitaţia şi confuzia acelei nopţi. Gură-cască, copii răzvrătiţi... Unii îşi vor pierde aici libertatea, alţii, viaţa.

Victor Cojocaru, inginer în vârstă de treizeci şi cinci de ani, dăduse şi el o raită prin Piaţa Universităţii în ziua de 13 iunie, târziu după-amiază, după ce ieşise de la serviciu. El nu împărtăşeşte punctul de vedere oficial, opiniile sale sunt mai aproape de ale celor din Piaţă, de ale studenţilor, într-un cuvânt de ale opoziţiei. El le afirmă în mod deschis, dar, în acelaşi timp, se teme de provocări.

In acea seară însă şi în ziua următoare, soţia îl va aştepta în zadar. Ea va merge din spital în spital, va merge şi la Morgă, chiar şi la Procuratură. Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu vrea să spună nimic. Abia la 22 iunie dna Cojocaru va afla că soţul ei este arestat... „Eram consternată, pentru că mi s-a spus că a fost arestat pentru «dezordine în locuri publice» între 24 aprilie şi 13 iunie /deci în întreaga perioadă de timp în care s-a desfăşurat demonstraţia din Piaţa Universităţii/ şi pentru că a participat la atacul de la Poliţie şi Televiziune, pe 13 iunie. Sunt convinsă că soţul meu, chiar dacă a fost în acele locuri, nu ar fi putut arunca cu pietre sau cu sticle incendiare, cum mi s-a spus /.../ Şi am ca dovadă evenimentele din 18 februarie.

Am sosit în Piaţa Victoriei, împreună cu soţul meu, în jurul orei 18. Uşa de la intrare în sediul Guvernului era larg deschisă, proptită cu un dulap metalic culcat de-a curmezişul. Demonstranţii, împinşi de curiozitate, intrau în clădire fără nici o teamă. «Oamenii nu-şi dau seama, mi-a spus soţul meu. Această uşă poate fi închisă în orice clipă şi atunci toţi cei care sunt înăuntru sunt prinşi ca nişte şoareci în cursă: pot fi acuzaţi de violarea unui edificiu public şi pot fi arestaţi.»

Soţul meu nu a intrat niciodată în clădirea Televiziunii sau în cea a Poliţiei, sunt cât se poate de sigură!"

Victor Cojocaru va face parte din lotul celor douăzeci şi nouă de persoane care vor apărea în faţa instanţei, începând de la 24 septembrie. Vom vedea ceva mai departe depoziţia sa.

Iată acum, prin intermediul mărturiei disperate a unui tată, cât de departe se poate aluneca pe panta absurdului. Acest tată, după zile întregi de căutări, se adresează la 29 iunie Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, solicitând sprijin, exasperat de zidul de indiferenţă de care se izbise până atunci: „Subsemnatul Corneliu Pârvulescu, salariat la ISPE, desenator tehnic, declar că fiul meu, Daniel-Gabriel, născut la 3 ianuarie 1970, este reţinut pentru cercetări din data de 20 iunie 1990, în condiţii absurde, fără să se fi făcut vinovat de vreun delict, fără să fie preocupat de politică.

Dacă Guvernul român are nevoie de victime pentru a face din ei deţinuţi politici, atunci trebuie să se ştie că acest tânăr de douăzeci de ani a primit un glonte în piciorul stâng, în seara zilei de 13 iunie 1990, în strada Edgar Quinet, lângă Institutul de Arhitectură, fără să fi participat în nici un fel la evenimentele din acea zi; a sosit în zonă abia la ora 21.30. Datorită unui şofer săritor a fost transportat cu maşina la Spitalul Militar. După ce i s-au acordat primele îngrijiri, a fost dus la Băneasa, la Şcoala Ministerului de Interne, unde a primit numărul de ordine 475 şi a fost reţinut până la 16 iunie.

La 16 iunie a fost eliberat şi supus la plata unei amenzi de 1 000 de lei pentru «parazitism social», deşi era angajat de probă de la data de 7 mai 1990, aşa cum se poate dovedi.

La 20 iunie a fost invitat pentru o convorbire cu comandantul secţiei de poliţie şi... nu s-a mai întors. Subliniez că cei doi domni care l-au ridicat (unul îmbrăcat civil, celălalt în uniformă de poliţist) nu au prezentat nici un act care să-i autorizeze să-l ridice de acasă.

Timp de şase zile l-am căutat disperat la toate secţiile de poliţie. Pretutindeni am căpătat acelaşi răspuns: «Nu este în evidenţa noastră.» La 26 iunie, în jurul orei 13, am reuşit să ajung la penitenciarul Jilava unde am primit acelaşi răspuns. în aceeaşi zi, la ora 18.30 am primit un telefon de la o doamnă de la Crucea Roşie Internaţională, care ne anunţa că fiul nostru se află internat în spitalul penitenciarului Jilava. Ne-a dat amănunte despre starea sănătăţii lui şi ne-a comunicat că-i putem duce rufe de schimb, articole de toaletă şi alimente. De ce nu a fost posibil să primim veşti despre băiat decât prin mijlocirea unei instituţii de binefacere şi nu de la cei care reprezintă în ţara noastră legea? Aceştia au oare mai puţin suflet?

Ţin să precizez că fiul meu nu a pus piciorul în Piaţa Universităţii în timpul celor cincizeci şi trei de zile cât a durat manifestaţia; sunt convins că mediile de informare şi poliţia deţin benzi video în care i s-ar putea recunoaşte chipul în eventualitatea că a fost acolo.

In seara zilei de 13 iunie 1990, curiozitatea l-a împins în preajma Institutului de Arhitectură şi nicidecum la Ministerul de Interne sau la Televiziune; drept răsplată a primit un glonte, a fost salvat de un om cu suflet, apoi a fost amendat, fără să fi avut vreun rol în învălmăşeala din acea zi; în prezent este în continuare arestat. Pentru care motiv? Potrivit cărei logici?»



Rafale de mitralieră


Ca întotdeauna în asemenea situaţii, zvonurile se răspândesc repede... întorcându-se de la Televiziune, Mircea Dobrovicescu s-a oprit pentru câteva clipe în Piaţa Universităţii. „Era lume, povesteşte el. în depărtare se auzeau focuri de armă. Cineva, al cărui chip nu l-am putut distinge, mi-a spus că armata a început să tragă în poliţie..." Provocare ? Speranţă absurdă? Oricum suntem departe de luptele crâncene cărora, chiar de a doua zi, versiunea oficială a încercat să ne facă să le dăm crezare. Şi, ca să încurce şi mai mult lucrurile, după ce ore întregi au asistat pasive la toate provocările, la toate încăierările, la ora 2 dimineaţa, forţele de ordine au început să tragă în tot ce mişcă. 
„/.../ s-a tras ca la balamuc, povesteşte George Arun în reportajul pe care îl va publica în revista 22, dinspre Romarta Copiilor. Au fost răniţi şi au murit oameni, ţigani sau români, vinovaţi sau nevinovaţi."

La 5 noiembrie 1990, Dragoş Drumea ar fi împlinit douăzeci de ani. Glonţul l-a secerat pe când fugea, i-a străpuns omoplatul drept şi s-a oprit în craniu. Totul se petrecea la ora 2.40-2.45 la întretăierea străzii Academiei cu bulevardul. Dragoş era cu un alt băiat din cartier, Mircea-Lucian. Se întâlniseră în jurul orei 1 dimineaţa, în preajma Casei Centrale a Armatei.

„Ce faci, Faraoane? /Faraonul era chiar Dragoş./

Am dat o raită să văd ce-i pe aici..."

S-au învârtit prin preajmă vreun sfert de oră, nu mai mult, povesteşte Mircea; pe urmă s-au hotărât să se întoarcă acasă cu autobuzul de noapte. Era 1.30-1.32 când s-a auzit o nouă rafală.
„Să mergem şi noi acolo! Vreau să văd şi eu!", a spus Dragoş.

Sub coloanele magazinului Romarta Copiilor, un du-te-vino de umbre negre, aproape nevăzute. Se aruncă cu sticle incendiare împotriva cordonului de trupe USLA care blochează accesul în Calea Victoriei. Cei doi băieţi se plasează în mijlocul bulevardului, ca să vadă mai bine.

Zece minute mai târziu, Mircea, aflat la doi, trei paşi înaintea lui Dragoş, aude o nouă rafală de armă automată: tirul venea de undeva din spatele cordonului de poliţişti. Se întoarce să o ia la fugă şi e cât pe-aci să se împiedice de un corp lungit pe pavaj. După câteva minute, când revine, îl recunoaşte pe Dragoş.

Faraonul nu-şi va mai sărbători cea de a douăzecea aniversare. Moare a doua zi la Spitalul nr. 9. Intr-o seară de decembrie, când s-a întors acasă după nebuneştile escapade revoluţionare, a râs, sfidând îngrijorarea mamei sale: „Ce-ai spune, mamă, să ai şi tu un erou în familie?"

In vreme ce forţele de ordine îi împrăştie pe ultimii manifestanţi, agresivi sau nu, pe gură-cască şi pe trecători, oamenii din umbră veghează.

Cu puţin timp înainte de ivirea zorilor, Alina Ungureanu îl vede pe stradă pe Gelu Voican şi pe prietenul lui, poliţistul deghizat în contraamiral, venind de la Televiziune:
„Mai apar câţiva ziarişti români, de fapt încă unul şi mai mulţi ziarişti străini şi, parcă adus de ei, dl viceprim-ministru Gelu Voican-Voiculescu. Nu-1 recunosc, nu mai poartă binecunoscuta lui barbă — dar mă apropii să văd cine este civilul care declară că-şi asumă toată răspunderea şi anunţă soldaţilor sosirea minerilor, organizându-le amplasarea în dispozitiv. Este însoţit de contraamiralul Dumitrescu. Plin de voioşie şi curaj, în ciuda celor prin care trecuse — o tentativă de a fi înjunghiat, mi se pare. Acceptă să ne acorde un interviu. Are cea mai puţin oficială dintre ţinute: cămaşă într-un nasture, un unic epolet, care, în final, îşi pierde şi ultimul fir de aţă care îl menţine.

Toată lumea fumează ţigară de la ţigară. Se luminează brusc, ca la tropice, Aşteptăm minerii." Peste Piaţa Universităţii domneşte calmul.

Cu puţin înainte de ora 4, Simion Buia, ziarist la România liberă, relatează: „/.../ Scutierii au recucerit Piaţa Universităţii. Sunt mai mulţi ca demonstranţii. Fac zid la Inter, în faţa Teatrului Foarte Mic şi în faţa Universităţii, de partea statuilor. Au armele îndreptate spre demonstranţi. Se dialoghează, se vorbeşte către soldaţi. Ei nu reacţionează nicicum. Se vorbeşte cu comandanţii trupelor. Sunt sociabili. Mai puţin un colonel./.../ Puţinii demonstranţi îngenunchează în faţa lor şi a crucilor de la Universitate aprinzând luminări şi rostind «Tatăl nostru». La Colţea e o mică biserică. Cineva intră şi trage clopotele. Din maternitatea de vizavi ies femeile la geamuri. Din cauza întunericului nu li se desluşesc chipurile. E ora 4 dimineaţa. Şi deodată, ciudat: se dă ordin de încolonare. Trupele se retrag. Un ARO-243, cu nr. A-1474 poartă comandanţii. Piaţa rămâne liberă. Goală. Nu se mai zăreşte nici un scutier./.../" (România liberă, 27 iunie 1990)
„Situaţia, povesteşte Silvia Mustăciosu, care încercase aceeaşi «mirare» aflându-se în clădirea Universităţii, devenise, după toate aparenţele, calmă; poliţiştii, trupele USLA, «civilii» şi militarii s-au regrupat în coloane şi au părăsit Piaţa Universităţii, după ce au auzit un comunicat care le-a fost transmis printr-un emiţător instalat lângă una din maşinile lor."

Ce contează că ordinea a fost complet întronată. Ce contează că ultimii manifestanţi au fost împrăştiaţi. Ce contează... toată lumea aşteaptă în linişte.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu