miercuri, 27 iulie 2016

Planurile est-germane pentru "Operaţia Berlin"


Winfried Heinemann




 Statutul Berlinului


Punctul de plecare pentru orice analiză a politicilor şi strategiilor Berlinului pe timpul Războiului Rece trebuie să fie statutul particular al capitalei Germaniei ca întreg, pe parcursul întregii perioade.

La 30 aprilie 1945, capitala Reichului s-a predat trupelor sovietice comandate de mareşalul Jukov, lăsând Armata Roşie să preia controlul efectiv al întregului oraş. Generalul Bersarin a fost numit comandant al Berlinului, iar în timp ce trupele sale jefuiau şi violau pe străzile oraşului, el şi-a asumat sarcina de a face aprovizionarea şi administraţia de bază, de a îndepărta molozul şi de a repune oraşul în mişcare – literalmente – căci bombardamentele anglo-americane, precum şi luptele de stradă întrerupseseră în fapt toate liniile de comunicaţii.

Încă înainte de Conferinţa de la Potsdam ce urma să determine detaliile Politicii de Ocupaţie a Aliaţilor pentru toată Germania, sovieticii au permis Aliaţilor vestici să preia sectoarele Berlinului care le fuseseră alocate, în schimbul retragerii anglo-americanilor din părţi largi ale Germaniei de Nord şi Centrale pe care aceştia le cuceriseră, dar care urmau să fie parte a Zonei Sovietice de Ocupaţie.

Conferinţa de la Potsdam s-a încheiat cu un acord neoficial care nu a avut niciodată vreun statut legal, dar a fost larg acceptat: cele trei puteri (Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite) au căzut de acord ca Franţa să fie acceptată drept a patra putere de ocupaţie şi ca fiecare putere să ocupe o zonă diferită. Teritoriile germane de la est de linia Oder-Neisse urmau a fi cedate statului polonez în schimbul Poloniei de Est, care devenea parte a Uniunii Sovietice.

Berlinul era divizat în patru sectoare, britanicii cedând francezilor o parte a sectorului lor, astfel încât aproximativ jumătate din Berlin (întreaga parte de Est, plus „Mitte”, partea centrală unde fusese sediul guvernului) forma sectorul sovietic, americanii controlau Sud-Vestul, britanicii Vestul, iar francezii Nord-Vestul oraşului.

Berlinul de Vest a ajuns astfel o enclavă în interiorul zonei sovietice de ocupaţie, devenită mai târziu Republica Democrată Germană (R.D.G.), situat mai aproape de graniţa cu Polonia decât de Germania de Vest. În timp ce accesul aerian a fost convenit contractual, accesul terestru – atât cel pe şosele, cât şi cel feroviar – a fost mai dificil.
Adesea, crizele din Berlin îşi aveau originea în încercările sovietice sau est-germane de a controla accesul dinspre vest către sectoarele lor, determinând perioade de creştere a tensiunilor.




 De garda la Poarta Brandenburgului. Pe zidul Berlinului, bine iluminat, nu trebuie sa treaca nici pasarea



Întregul Berlin era considerat ca fiind demilitarizat; de exemplu, cetăţenii bărbaţi din Berlinul de Vest nu puteau fi încorporaţi şi nicio prezenţă a Bundeswehr-ului (Forţele Armate Federale) nu era permisă în oraş. De cealaltă parte a frontierei, Berlinul de Est a fost declarat ca fiind parte integrantă a statului est-german, R.D.G., ceea ce strict vorbind nu era. De aici, repetarea aproape rituală a întregii denumiri: „Berlin, capitala R.D.G.”. Drept consecinţă, personalul militar din Germania de Est a fost dislocat în oraş şi au fost organizate mari parade militare, asemenea celor din celelalte state socialiste. Comandanţii vest-germani protestau cu regularitate împotriva acestora, dar nu au fost capabili să schimbe nimic.


Originile Armatei Populare Naţionale


La sfârşitul anilor ’40, sovieticii au îndemnat noul guvern est-german, controlat de socialişti, să creeze formaţiuni armate. Treptat, „Poliţia Populară Încazarmată”, după nume o forţă de poliţie pentru asigurarea ordinii publice, a fost transformată în realitate într-o armată complet echipată. În 1956, a fost convertită în ceea ce era cunoscut oficial drept „Armata Populară Naţională” (APN). Întocmai ca omologului său vest-german, Bundeswehrul, Armatei Populare Naţionale i-a luat timp să se dezvolte. Abia în anii ’60 au fost încadrate cu personal toate formaţiunile, antrenate şi echipate complet cu sisteme de armament sovietic.

Ofiţerii superiori au fost, bineînţeles, instruiţi în Uniunea Sovietică, în timp ce „consilieri” militari sovietici erau prezenţi în toate structurile până la nivel de regiment. Sloganul zilei era „A învăţa de la Uniunea Sovietică înseamnă a învăţa cum să învingi”. Toată planificarea operaţională şi strategică era făcută în cadrul Statului Major General Unificat al Pactului de la Varşovia, de către sovietici, căci cel mai înalt grad militar din Statul Major General Unificat era de general-maior.
Diviziile est-germane erau parte componentă a primelor fronturi strategice, care ar fi suferit pierderi majore în caz de război. Forţele terestre, aeriene şi navale au fost complet integrate în structurile de comandă ale Pactului de la Varşovia, permiţând liderilor militari est-germani să-şi asume comanda operaţională, cel mult, la nivel de divizie.
Totodată, o forţă armată puter nică de 170 000 de militari nu putea echilibra balanţa faţă de forţa sovietică din R.D.G., care nu a scăzut niciodată sub 300 000 de militari, înainte de 1990. Pentru toate interesele şi scopurile, APN părea o marionetă a Armatei Sovietice „prietene”, după cum era numită în mod oficial, dar şi cinic uneori. Totuşi, pe parcursul anilor ’70, armata est-germană părea a-şi fi asumat responsabilitatea unor operaţii mai mult sau mai puţin independente: Comandamentul Forţelor Terestre est-germane urma să conducă operaţiile de cucerire a Berlinului de Vest în caz de război.


Primele planuri


Deocamdată, nu suntem în măsură să afirmăm cu exactitate când au primit est-germanii această misiune, sau de ce aceasta a fost pusă sub control est-german. În general, sovieticii erau dornici să-şi păstreze responsabilităţile asupra Berlinului vizavi de Aliaţii vestici, aşa cum de exemplu punctul de control de frontieră pentru Naţiunile Aliate a fost încadrat doar cu personal sovietic până în 1990. 

În 1971, continua dispută asupra drepturilor Aliaţilor în Berlin a fost încheiată printr-un acord cvadripartit, care definea drepturile şi obligaţiile celor patru puteri. Rămâne încă deschis dezbaterii dacă acest acord a determinat decizia sovietică de a transfera asupra APN responsabilitatea unei posibile operaţii în Berlin, sau dacă aceasta s-a datorat mai degrabă unei pregătiri sporite a trupelor APN.

În 1960, APN a format Batalionul 5 Infanterie Motorizată, staţionat în Prora, Ruegen. Acesta a fost imediat instruit ca un batalion de paraşutişti şi a fost redenumit în 1962 „Batalionul 5 de Paraşutişti” („Fallschirmjägerbataillon 5"). De la începuturile sale, batalionul a fost parte a Districtului Militar 5 din nordul R.D.G.. Nu există indicaţii că acesta s-ar fi antrenat vreodată pentru altceva decât pentru lovirea în adâncime a teritoriilor din nordul Germaniei; exerciţiile includeau teme precum ocuparea podurilor din spatele dispozitivului inamic.

În 1972, batalionul a fost din nou redenumit, devenind „Batalionul de Paraşutişti 40” („Fallschirmjägerbataillon 40"), aflat în subordinea directă a Comandamentului Forţelor Terestre (Landstreitkräfte), staţionat e în Potsdam, Statul Major General al armatei est-germane, care fusese format la 1 decembrie 1972. În 1981, batalionul s-a mutat în barăci noi în afara zonei de antrenament Lehnin, la câţiva kilometri Sud-Vest de Potsdam, într-un raion special amenajat pentru instruirea acestei formaţiuni. Având în vedere timpul obişnuit de construire în circumstanţele existente în R.D.G., pare corectă ipoteza că decizia de construcţie, atât a zonei de antrenament, cât şi a barăcilor, trebuie să fi fost luată la începutul anilor ’70.


Exerciţiile


Acum, istoria armatei est-germane pune o problemă de surse istorice. În arhivele germane nu au rămas planuri operative – în primul rând deoarece nu au fost emise multe documente către autorităţile est-germane, iar acelea care au fost emise au fost returnate Moscovei în vara anului 1990, fiind indisponibile acum. Totuşi, ceea ce există sunt mari cantităţi de documente legate de diverse exerciţii de stat major şi comandă („Kommandostabsübung”).

Nu este deloc evident că exerciţiile reprezintă o planificare de război pe baze de reciprocitate.
Aceasta este în mod special adevărat pentru sistemele socialiste cu simţul lor paranoic de secretizare. Pare plauzibil că exerciţiile nu reprezentau planuri concrete prea apropiate de realitate pentru a evita eventualele breşe de securitate.
Totuşi, pe de altă parte, este improbabil ca formaţiunile militare să exerseze continuu misiuni cu care nu vor fi confruntate în război.

Din evidenţa zvonurilor despre planurile de război asupra Poloniei şi a exerciţiilor poloneze, se pare că ele se suprapun considerabil. Sperăm într-o adâncire a cercetărilor poloneze în acest caz.Însă, dacă procedura poloneză era de a modela exerciţiile în mod apropiat de planificarea reală, pare realist să presupunem că aceasta era valabil pentru toate statele Pactului de la Varşovia. Aşadar, pentru moment consider că o abordare validă este discutarea planurilor de război est-germane pe baza exerciţiilor.

Formaţiuni mari est-germane, precum Regimentul 40 asalt aerian (Luftsturmregiment) şi predecesorii săi, nu s-au pregătit pentru luptă în zonele amenajate pe parcursul anilor ’60. Totuşi, există o excepţie notabilă: într-un exerciţiu în toamna anului 1967, Divizia 1 motorizată de puşcaşi şi Comandamentul Trupelor de Grăniceri Centru (Grenzkommando Mitte-GKM), trupele de grăniceri staţionate în Berlin, s-au antrenat pentru înăbuşirea revoltelor armate pe străzile Berlinului de Est[1].

Toate acestea s-au schimbat la începutul anilor ’70. Exerciţiul Pactului de la Varşovia „Frăţie de 
arme – 70" („Waf fenbrüderschaft – 70"), primul exerciţiu combinat de amploare din R.D.G., a prezentat un dispozitiv de luptă al unui regiment al trupelor de grăniceri pentru anihilarea forţelor inamice într-un oraş mic. Acesta se desfăşura în zona de antrenament a trupelor de grăniceri din Streganz, la sud-est de Berlin, iar evaluarea internă a calificat dispozitivul drept „foarte bun”. Divizia 1 mecanizată de puşcaşi, staţionată în Potsdam, a fost desemnată în decembrie 1973 să conducă un exerciţiu cu numele de cod „Turnir-73" („Turnier-73"), pentru studierea „Organizării şi conducerii operaţiilor combinate de cucerire a unui oraş mare din apropierea frontierei, fără utilizarea armei nucleare”. Oraşul în cauză era Magdeburg.

Ceea ce este interesant este faptul că exerciţiul trebuia desfăşurat împreună cu Comandamentul Trupelor de Grăniceri Centru (GKM), formaţiunea de grăniceri din jurul Berlinului de Vest. Trupele de grăniceri au încetat a fi parte a APN în ianuarie 1974, astfel încât ele nu contau ca trupe militare în tratativele pentru Reducerea Reciprocă a Balanţei de Forţe desfăşurate la Viena. Totuşi, ele au continuat să se subordoneze Ministerului Apărării al Germaniei de Est şi, aşa cum arată exerciţiul, au continuat să fie considerate ca formaţiuni militare ofensive în cazul unui conflict armat. De fapt, Comandamentul Trupelor de Grăniceri Centru, cu cele câteva regimente ale sale, incluzând un regiment de artilerie şi formaţiuni substanţiale de 
geniu, era considerat o forţă de dimensiunea unei divizii.




 Întâlnire între aliati în Berlinul de Est. N. S. Hrusciov si Walter Ulbricht, întâmpinati de generalul-maior Helmut Poppe



Practic, regimentele Comandamentului Trupelor de Grăniceri Centru au fost construite după succesul dispozitivului prezentat în exerciţiul „Frăţie de arme – 70", din august 1973, când două regimente de grăniceri au executat misiunea „Regimentul Trupelor de Grăniceri în ofensivă asupra unui oraş”, făcând din nou uz de amenajările de la Streganz. În 1974, a fost repetată aceeaşi combinaţie a Diviziei 1 motorizată de puşcaşi cu GKM, într-o misiune identică – o indicaţie a faptului că, probabil, nu toate rezultatele exerciţiului din 1973 fuseseră favorabile.

Lucrurile au continuat în acelaşi mod pe parcursul anilor ’70. Un aspect interesant este un exerciţiu de geniu din 1977, desfăşurat tot la Streganz şi organizat de formaţiunile de geniu ale Comandamentului Trupelor de Grăniceri Centru (GKM) pentru a demonstra metodele de străpungere a fortificaţiilor şi obstacolelor de frontieră. În fond, Zidul Berlinului fusese construit pentru a împiedica trecerea în Berlinul de Vest şi ar fi format un obstacol major în faţa oricărui atac direct asupra oraşului. Alte zone de antrenament, în afară de Streganz, inclusiv cele aparţinând APN, au fost echipate cu imitaţii ale Zidului Berlinului, pentru a permite antrenamentele pe acest teren dificil – inclusiv datorită faptului că autorităţile din R.D.G. nu doreau să arate soldaţilor lor cum să treacă mai uşor în vest.


Cercetarea


Într-o serie de exerciţii din anii ’80, APN a continuat planificarea unei operaţii în Berlin. Este notabil faptul că, aceasta implica seria de exerciţii cu numele de cod „Turnir”, numite mai târziu „Bordkante”. Invariabil, acestea presupuneau că forţele americane, britanice şi franceze, fiecare aproximativ de dimensiunea unei brigăzi, fuseseră imobilizate într-un oraş mare. În timp ce oraşul cu pricina diferea (în „Turnir” din 1973 fusese Magdeburg, alt exerciţiu planificase străpungerea Hamburgului, iar exerciţiul „Bordkante-89", care nu a fost ţinut niciodată, se presupune că a fost regizat pentru oraşul Leipzig şi împrejurimile acestuia), forţele participante au rămas identice: nucleul era mereu format din Divizia 1 motorizată de puşcaşi şi trupele de grăniceri GKM.

Să facem o introspecţie a exerciţiului „Bordkante-852". Alături de binecunoscutele participante, Divizia 1 motorizată de puşcaşi şi GKM, a fost desemnat să ia parte şi Batalionul 40 paraşutişti – pentru prima dată, după cum arată sursele noastre. De asemenea, a fost implicată şi Brigada 6 motorizată de puşcaşi independentă sovietică. Amplasamentul trebuia să fie Magdeburg, un oraş străbătut de râul Elba, care se presupunea a fi sub controlul al câte unei brigăzi americane, britanice şi franceze. Pentru sporirea secretizării, toate numerele au fost mărite cu 20 – rezultând Divizia 21, Batalionul 60 Paraşutişti şi, respectiv, Brigada 26.

Întreaga operaţie trebuia să fie executată de către un „Grup de Forţe Speciale”, aceasta fiind denumirea pe timp de război a Comandamentului Forţelor Terestre. Ironic, eventuala operaţie Berlin a fost planificată şi ar fi fost comandată din aceleaşi barăci care găzduiesc acum Comandamentul Operaţional al Bundeswehr-ului.

Faptul că Grupul Forţelor Speciale a fost întradevăr creat ca o structură pe timp de război este indubitabil: fiind special menţionat în Directiva de Comandă a APN şi a Trupelor de Grăniceri pe timp de război, din mai 1985 şi urmând să primească comanda şi controlul Diviziei 1 a Regimentului 40 asalt aerian şi a GKM[3]. Exerciţiul „Bordkante-85" a servit testării noilor aranjamente şi proceduri, iar rezultatele par să fi fost neconvingătoare. Un grup special de control a fost trimis de Ministerul Apărării Naţionale pentru a verifica concordanţa pregătirilor pentru exerciţiu cu planurile reale[4], iar raportul lor a arătat că acesta fusese primul exerciţiu de acest fel din 1973. În general, „nivelul de pregătire demonstrat de formaţiunile implicate a subliniat necesitatea unor asemenea exerciţii”. Din perspectiva acestei exprimări părea legitimă concluzia că organizarea exerciţiului era o dovadă a existenţei planurilor reale pentru situaţii de urgenţă.

Pentru îmbunătăţirea eficienţei a fost iniţiată o întreagă serie de studii, cea mai notabilă fiind o disertaţie de doctorat a colonelului, mai târziu generalul-maior, Bruno Petroschka: „Asupra operaţiilor ofensive de cucerire a unei arii intens populate, fără utilizarea armamentului nuclear”, acceptată de Academia Militară „Friedrich Engels” din Dresda în 1985. Petroschka fusese locţiitorul comandantului pentru operaţii al Comandamentului Forţelor Terestre, structură care în termeni NATO s-ar numi „J3". Această lucrare era parte integrantă a unui efort de studiu mai amplu, implicând şi o altă disertaţie plus o serie de lucrări mai mici, precum şi un studiu despre bătălia de la Stalingrad, elaborat  de Institutul de Istorie Militară din Potsdam.

Toate acestea, plus rezultatele exerciţiului „Bordkante-85” au demonstrat că numărul, dimensiunea şi structura oraşelor moderne mari erau foarte diferite de acelea ale oraşelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial[5]. Concluzia trasă a fost aceea că în scopul executării rapide a loviturilor în adâncime a teritoriului inamic trebuiau ocolite sau evitate marile aglomerări urbane. În martie 1986, Ministerul Apărării al Germaniei de Est a dispus că hotărârea de ocolire sau asalt asupra unui oraş trebuia luată de către comandantul suprem al frontului de luptă – în toate cazurile un ofiţer sovietic6. În anii ce au urmat, aceste exerciţii au fost executate anual – probabil datorită rezultatelor mai puţin satisfăcătoare ale exerciţiului „Bordkante-85”. În privinţa planificării, exerciţiile „Bordkante-86” şi -87 au rafinat în continuare ideile iniţiale, fără însă a le modifica în mod semnificativ[7].

O modificare minoră a fost făcută în „Bordkante-89”, când scopul principal al Gr upului de Forţe Speciale în lupta pentru Leipzig a fost acela de a împărţi forţele vestice în cel puţin două sectoare încă dintr-un stadiu incipient – imitând bătălia de la Stalingrad. Aparent, câţiva comandanţi est-germani păreau să creadă că experienţele celui de-al Doilea Război Mondial ar putea fi totuşi utile – dar, bineînţeles, numai cele sovietice.


Planurile finale


Când primii ofiţeri vest-germani au sosit la Strausberg, unde era amplasat Ministerul Apărării Naţionale al Germaniei de Est, numit anterior Ministerul pentru Dezarmare şi Apărare, se pare că au găsit mormane de documente, dintre care multe fuseseră pierdute probabil în timpul săptămânilor agitate, anterioare datei de 3 octombrie 1990, ziua unificării naţionale. În orice caz, un ofiţer al Bundeswehr-ului, care a ajuns în Est mai devreme, a scris mai târziu despre planurile pentru o operaţie în Berlin. Din articolul său, combinat cu documentele încă existente, poate fi intuit conţinutul a ceea ce fusese planificat. De fapt, puterile vestice şi-au luat cu ele planurile de apărare a Berlinului de Vestşi nu le-au desconspirat încă, astfel încât într-un fel cunoaştem mai multe despre planurile est-germane pentru un atac asupra Berlinului de Vest decât despre planurile vestice de apărare a oraşului.

Operaţia Berlin a primit numele de cod „Stoß” (Atac, Înaintare), iar mai târziu „Zentrum”. Doar ofiţerii autorizaţi special pentru documentele operaţiei „Stoß”/„Zentrum” aveau acces la planurilerelevante, care erau păstrate la secret chiar şi pentru ofiţerii care altfel aveau aprobare pentru accesul la materiale ultrasecrete.

Dincolo de formaţiunile mari menţionate anterior, au fost adăugate elemente auxiliare, multe dintre acestea incluzând un batalion de semnalizare, unul de artilerie şi unul de stat major, fiind numerotate „40” (la fel ca Regimentul asalt aerian), pentru a indica apartenenţa lor organică la Comandamentul Trupelor Terestre. În total, circa 35 000 de oameni, puţin sub 400 de tancuri de clasă medie, cca 450 de piese de artilerie şi 40 de elicoptere au fost desemnate să participe la exerciţiu.

Toate acestea nu includ forţele sovietice. Au existat zvonuri că mai mult de o brigadă ar fi putut fi implicată, dar este totuşi puţin probabil. Dacă întradevăr încă două divizii sovietice fuseseră alocate, aceasta ar fi însemnat că sovieticii ar fi furnizat majoritatea forţelor, făcând impr obabil ca un german să fie pus la comandă. Dimpotrivă, faptul că brigada sovietică era aproape de dimensiunea unei divizii complete pare să indice că sovieticii nu doreau să plaseze vreunul din comandanţii lor de divizie sub comandă est-germană.

Conceptul operaţional era frumos prin simplitatea sa. În timp ce era prevăzut un atac concentric, din toate direcţiile, efortul principal urma să vină de-a lungul a două axe majore: genişti special antrenaţi ar fi pus la pământ Zidul Berlinului în locuri anume alese, iar prin breşele astfel formate avea să atace din vest Divizia 1 motorizată de puşcaşi şi să forţeze axa principală est-vest, prin Spandau, construită în anii 1930 de Albert Speer, pentru a încerca să ajungă la podul de la Kaiserdamm, unde axa est-vest intersectează autostrada nord-sud. Din est, în principiu dinspre Poarta Brandenburg, ar fi atacat pe aceeaşi axă, atât Brigada 6 sovietică, cât şi GKM, forţând înaintarea către vest şi sperând să se întâlnească cu ceilalţi atacatori îndreptându-se spre est de podul Kaiserdamm.

Evident, ideea principală era de a secţiona sectoarele de vest în două înainte ca cei trei Aliaţi să-şi poată concentra forţele. De partea cealaltă, din câte ştim, Aliaţii planificaseră să renunţe la porţiuni ale Berlinului de Vest şi să se concentreze în zona Kaiserdamm, cu cartierul general operaţional lângă stadionul olimpic, în sectorul britanic, dar sub comanda generală a SUA.

Britanicii ar fi avut probleme majore retrăgându-se în acea zonă, deoarece sectorul lor era divizat de râul Havel care se revarsă formând aproape un lac. Singurele poduri peste râu sunt în Spandau, acesta fiind motivul pentru care Spandau fusese o fortăreaţă încă din timpuri medievale. Cu toate acestea, infanteria britanică a fost încartiruită pe extrema sud-vestică la Kladow, pentru a proteja baza aeriană britanică din Gatow, în apropierea imediată a frontierei şi ar fi avut probleme să ajungă la podurile peste Havel înainte ca atacatorii să le cucerească. Din acest motiv, brit anicii aveau forţe considerabile de geniu, incluzând câteva bacuri de traversare a râului.

Atacul est-german complementar, de-a lungul autostrăzii AVUS ce trece de la sud-vest către nord-est, a fost proiectat să taie această posibilitate de retragere.

Berlinul de Vest avea trei aerodromuri, unul în fiecare din cele trei sectoare. Evident, aerodromul britanic de la Gatow avea să fie cucerit imediat, dar Regimentul 40 asalt aerian urma să aterizeze la Tegel şi Tempelhof, în sectoarele francez şi american, pentru a asigura imediat controlul tuturor comunicaţiilor aeriene. Simultan, forţele speciale ar fi atacat postul de ascultare american de la Teufelsberg şi instalaţia de cercetări nucleare de la Zehlendorf, care oricum era destul de aproape de frontieră.

În Berlinul de Vest, exista o grupare secretă comunistă, de dimensiuni reduse, dar pregătită eficient. Aceasta era însărcinată cu diverse misiuni de sabotaj, în special menite să împiedice mişcarea trupelor Aliate. De fapt, în timp ce Stasi a presupus întotdeauna că forţa de poliţie împotriva revoltelor din Ber linul de Vest va fi utilizată ca for ţă militară, rolul acesteia era de a asigura securitatea internă a oraşului asediat şi de a apăra elementele critice de infrastructură împotriva unor asemenea atacuri.

Câteva cuvinte despre dimensiunea structurilor de informaţii a acestei operaţii. Nu a existat nicio zi de zbor, şi nicio paradă militară în Berlinul de Vest care să nu fi fost urmărită de spionii est-germani, atât de la Ministerul Securităţii Statului (Stasi), cât şi de la structurile de informaţii militare ale Ministerului Apărării Naţionale, ambele operând de obicei independent una de cealaltă, dar Stasi colecta în final toate informaţiile. Dovezile colectate erau de obicei banale. Cazul meu favorit este o fotografie, a cărui copie din păcate nu am primit-o încă şi care prezenta un camion britanic cu remorcă, cu explicaţia „echipament militar necunoscut al ocupanţilor britanici”. O privire atentă ar releva că rulota era marcată cu cuvântul „domni” (Gentelmen).

Cu toate acestea, Stasi şi-a făcut lecţiile. Aveau liste ale cetăţenilor Berlinului de Vest care urmau să fie arestaţi imediat, incluzând adresele şi numerele de telefon. Amplasamentele militare, politice, financiare şi culturale urmau a fi securizate. O administraţie Stasi a Berlinului de Vest ur ma să fie formată din aproximativ 600 de posturi. O soartă crudă i-ar fi aşteptat pe toţi vest-berlinezii cu funcţii de conducere.

În toate documentele, situaţia care ar fi condus la o escaladare militară în Berlin şi împrejurimi era caracterizată de un atac al NATO, de obicei într-o ţară îndepărtată, cum ar fi un atac al Turciei asupra Bulgariei. Ceea ce pare sigur este că o operaţie în Berlin ar fi putut fi executată numai ca parte a unui război total în Europa, niciodată de sine stătătoare.
Nu ştim dacă sovieticii au planificat vreodată declanşarea unui asemenea război. Dacă un asemenea război ar fi implicat o bătălie pentru Berlin, sau dacă Berlinul ar fi fost lăsat deoparte – precum alte oraşe importante din Germania de Vest, după cum presupune Tom Clancy în cartea sa bine informată „Red Storm Rising”, este iarăşi neclar.
Ceea ce putem spune este că nu era prevăzută utilizarea armelor nucleare în zonele oraş. Este incert dacă aliaţii vestici au depozitat vreodată arme nucleare în oraş, dar o asemenea desfăşurare ar fi putut conduce la indezirabila dilemă între a le lăsa să cadă în mâinile inamicului, sau a le utiliza.

Din punct de vedere politic, pare interesant că sovieticii ar fi acordat controlul acestei operaţii est-germanilor exact într-un moment când aceştia semnaseră un acord pe termen lung cu cei trei parteneri de ocupaţie asupra statutului viitor al Berlinului de Vest. Includerea unei brigăzi sovietice într-un un moment critic pare să indice că sovieticii nu doreau să se retragă total din operaţie, lăsând responsabilitatea partenerilor mai mici, sau că nu doreau să-i înfrunte direct pe Aliaţii vestici ca să nu  ofere un pretext pentru o escaladare nucleară. Evident, nu aceasta era problema. Poate că au vrut să susţină suveranitatea est-germanilor într-un moment în care aceştia tocmai semnaseră un acord care atenta la integritatea teritorială a Germaniei de Est, dându-le Aliaţilor vestici drepturi şi acces la Berlinul de Vest? Nu putem şti, iar eu sunt bucuros că nu am aflat răspunsul pe calea cea dură.


Note

1.  MfNV. Stv CdS für oper ative Fragen. Plan der Durchführ ung der Truppenübung mit der 1. MSD, der Stadtkommandantur und Teilen der Grenztruppen Ber lin, 18.06.1966. BA-MA VA 01/21439.

2.  MfNV. Bef ehl Nr. 52/85 [...] über die Vorbereitung und Durchführung der Kommandostabsübung „Bordkante-85" vom 17.06.1985. BA-MA DVH 7/45656, f. 42-52.

3.  Direktiv e Nr. 1/85 des MfNV über die Führung der Nationalen Volksarmee und der Grenztruppen im Kriege. BA -MA, DVW 1/104209.

4.  Helmut, Göpel, Die Berlin-Operation, în: „NVA - Anspruch und Wirklichkeit nach ausgewählten Dokumenten, hg. von Klaus Naumann”, Berlin 1993, pp. 286-300, p. 288.

5.  LaSK. Stv Chef und Chef des Stabes: Bericht zur Auswertung der einseitigen zweistufigen Kommandostabsübung mit der 1. MSD und dem GK-Mitte „Bordkante-85" vom 01.07.-05.07.1985. BA-MA DVH 7/45656, f. 4-41.

6.  MfNV. Richtlinie Nr. R 250/8/034 für Kampfhandlungen um und in Ballungsräumen und Städten. BAMA, DVH 7/44762.

7.  Vorschlag für die Durchführung des Kriegsspieles „Bordkante-87" vom 15.09. bis 17.09.1987 vom 01.09.1987. BA-MA DVH 7/45668, f. 1-6.





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu