miercuri, 13 iulie 2016

Despre Antigonele culturii române și despre părinții lor “de patrie uciși”


Doina Jela




„Uită-te  în cărțile  mele” – Anton Golopenția  (1911-1952), către Sanda Golopenția ( n.1942)



Nu știu cum ar fi arătat  cultura română, după selecția dogmatică, sângeroasă, întreprinsă de regimul  comunist, în oameni și idei, fără truda benedictină  a câtorva femei, în special fiice, cărora acest regim nu s-a mulțumit să le ucidă în închisoare părinții, ci le-au distrus sau pus sub obroc o  operă de o valoare infinit superioară celei pe care a fost în stare el însuși s-o inspire și s-o producă.




Anton Golopenția



Mă gândesc întâi la Monica Lovinescu, păstrătoare a Agendelor, corespondenței, însemnărilor ambilor ei părinți, E. Lovinescu și  Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, dar și la Maruca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu,  la  Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat,  la Nadia  Pandrea, fiica lui Petre Pandrea și la multe altele al căror nume nu-mi vine acum în minte, la fel de eroice. Ele au păstrat, sau  au scos de prin  arhive unde zăceau, confiscate, au citit, au pus cap la cap, au transcris, editat și adnotat opere fără de care  cultura noastră ar fi arătat cu siguranță altfel, fără a fi putut fi pe deplin conștienți de sărăcia ei.




Sanda Golopenția



Nu știu, dar asta s-a tot spus și îi consacru doar o paranteză, cum poți să mai fii, ca intelectual, nostalgic sau de stânga, după ce ai luat cunoștință cât de cât, fie și cu întârziere, fie și în mare, că nu se putea altfel, de proporțiile acestui prăpăd.  Pentru unii, optimiști și senini din oficiu, cultura  noastră ar fi arătat oricum bine, iar altora, ideea  de devotament, de hărnicie  spontană, răbdare, curiozitate de a scotoci prin ruine, după vestigii  ascunse, le apare ca un unghi de abordare  inadecvat  pentru un regim  ce avea de rezolvat mari inechități,decalaje și probleme sociale și colective, și pe care,  gânditorii aceștia, cu independența și cu ideile lor elitiste, nu  ar fi făcut decât să-l împiedice să le rezolve rapid și fără ezitare.

Revelația amară pe care o ai citindu-le cărțile ținute sub obroc, sau putrezind sub formă de manuscrise prin arhive scoase în ultimii  douăzeci și cinci de ani la iveală, este că în marea  lor majoritate, autorii aceștia erau animați de cel mai ardent interes față de asemenea probleme sociale și colective și de  rezolvarea lor și că viețile lor au fost de cele mai multe ori însuflețite de un patriotism și un umanism pe care  cei scăpați cu abilitate, sau prin noroc, de tăvălug, n-au fost în stare nici măcar să-l simuleze convingător. Însă nici una  dintre  aceste vieți nu mi s-a părut parcă mai tragic irosită decât viața lui Anton Golopenția, sociolog, etnolog, filosof, eseist și literat interbelic, monografist și colaborator al lui Dimitrie Gusti, funcționar de stat în primii doi ani ai regimului și răspunzând plin de bune intenții, intențiilor declarate ale acestuia, de a-și pune multa știință și competență  în slujba celor obidiți și umiliți. Era în fond, ceea ce făcuse cea mai mare parte a scurtei sale vieți, prin scris și prin activitate practică.

Mai ales despre imensa cantitate de texte de meditație,analiză, statistici,  cercetare , corespondență  rămasă  de pe urma lui n-am fi știut nimic fără efortul migălos și de lungă durată al fiicei sale de a le la iveală și de a le edita în condiții absolut exemplare. Fiindcă Sanda Golopenția nu este doar fiica lui Anton Golopenția și a Ștefaniei Cristescu Golopenția (etnolog, participantă la echipele de monografiști ale lui Dimitrie Gusti), doi  cărturari interbelici cu contribuții  de covârșitoare importanță în domeniul lor de activitate. Ea însăși profesoară universitară în Statele Unite ale Americii, specialistă antropologie, pragmatică,  etnologie, semiotica teatrului, literatură franceză,  este la rându-i autoare a unui însemnat număr de studii savante, conducătoare de doctorate, etc.. În tot ce a scris, și a scris enorm (Cartea Plecării, 1994, Vămile grave, 1999,  Intermemoria-Studii de pragmatică și antrolologie, 2001,  Chemarea mâinilor negative, 2002, Emigranții Carter, 2008, reprezintă doar câteva titluri), răzbate de asemenea un patriotism adânc, o iubire încrezătoare, calmă, sobră,  față de România,  căreia îi dedică toată munca ei devotată și bine făcută, neașteptând răsplată și recompensă.

Într-o prelegere ținută la Timișoara, în decembrie 2014, când i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest, Sanda Golopenția mărturisește cu simplitate și reținută emoție, modul firesc în care a făcut loc, în cariera și în timpul ei, acestei noi sarcini,fără ezitare asumată.

În septembrie 1952, când  tatăl ei, arestat inițial pentru a semna declarații ca martor în procesul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, moare, la nici 42 în  închisoarea Jilava, Sanda Golopenția avea  zece  ani. (Momentul arestării și tot ce a urmat după el, până la moartea părintelui, ne este relatat într-o carte răscolitoare, pe care am avut onoarea  și bucuria să o editez în colecția ACTUAL a editurii Curtea Veche, intitulată  Viața noastră cea de toate zilele, 2009). Fetița de atunci, descoperă abia 40 de ani mai târziu, în dosarul de anchetă al tatălui ei, numărând mii de pagini, scrisorile  pe care acesta, înțelegând că nu-i va mai vedea niciodată, le scrie  din arest soției, și celor doi copii ei săi: „Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărțile mele», spunea tatăl meu și, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcționa doar ca o încurajare și un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost și ne-a fost refuzat,  fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat.”

Începând din acel moment, tot ce a mai scris și înfăptuit Sanda Golopenția s-a împletit  inextricabil și  s-a impregnat  de acel  apel patern.  Mai mult decât să-și continue și ducă la bun sfârșit propria lucrare și în definitiv propriile îndatoriri profesionale, i-a răspuns fără ezitare, transformându-l în imperativ categoric.

Iar rezultatul  acestui efort colosal, care se adaugă propriei opere, constituie, fără nicio îndoială, monumentul cel mai impresionant pe care vreuna dintre fiicele invocate mai sus îl închină nu doar memoriei tatălui, asumată ca misiune, ci culturii române. El constă  din editarea  integrală a operei părinților ei, în care înseși textele ce le consemnează destinul se includ. Prima dintre aceste impresionante lucrări, întotdeauna minuțios și profesionist adnotate și comentate,  este  Ultima carte, 2001, reunind copiate de ea însăși,  filă cu filă, toate declarațiile în anchetă ale lui Anton Golopenția și însumând peste 800 de pagini format mare.  Următoarea lucrare, reunește textele științifice  ale lui Anton Golopenția, în două volume, publicate în  2002, sub titlul Opere complete,  Ștefania  Cristescu  Golopenția, Descântatul în Cornova Basarabia, reprezentând o reeditare, în 2003, Românii de la Est de Bug, însumând peste 1500 de pagini, în 2006, apoi masivul schimb de scrisori între Anton Golopenția și  soție, colaboratori, prieteni, rude,  în cele  patru volume intitulate Rapsodia epistolară,  apărute între 2004 și 2014.

Dar  lista aceasta bibliografică depășește cu mult semnificația unui devotament filial  exemplar.  Restituind lucrarea tatălui, Sanda Golopenția răspunde, cum ea însăși mărturisește cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, la Timișoara, imperativului de a scrie „despre anii care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuți în răutatea lor de neînțeles.”  Și prin această operă a ei, nu numai anvergura științifică,  profilul  moral și fervoarea de ctitor a lui Anton Golopenția, savant și funcționar al statului,  pe care patria „îl suprimase brutal, deși toată truda lui de om fără vacanțe, fără agoniseală și fără carieră fusese pusă în slujba României cu competență și autenticitate” ne sunt restituite. Destinul  tragic al lui Anton Golopenția, așa cum  se conturează  din uriașa operă  scoasă de ea la iveală, ca un vârf al unui aisberg mult mai vast, devine „prototipul suprimării intelectualilor în România comunistă” și o imagine pe care nu o va mai putea șterge nimeni, a „locurilor în care s-a suferit și s-a murit fără rost”  la mijlocul secolului XX în România, „istovindu-se din nou o putință de închegare românească”.

Ultimul,în tot cazul cel mai recent dintre rezultatele devotatei și migăloasei sale munci, îl constituie un text de numai o sută de pagini, asamblat de Sanda Golopenția din foile disparate cuprinse într-un  dosar,după unul sau mai multe  variante de plan schițate de Anton Golopenția, și intitulat, Îndreptar pentru tineret, Editura Enciclopedică, 2015.  Este o lucrare de o neverosimilă actualitate, pe care, atunci când a scris-o, Anton Golopenția se afla la studii doctorale în Germania… Prieten cu  Petru Comarnescu, polemizând prietenos și cordial cu Emil Cioran, manifestând rezerve față de naționalismul unor congeneri și chiar al lui Eminescu,văzând, în contratimp cu vremurile întoarse cu ochii spre Apus, viitorul României în ea însăși, în tinerețea și elanurile ei, admirând fără rezerve și cu fervoare personalități animate de idealul construcției, ca și el, Kogălniceanu, Cuza, dar mai ales pe Bălcescu, Anton Golopenția scrie, la 24 de ani, un text debordând de o dragoste ardentă, vizionară pentru România și pentru români, animat  de convingerea de care, multe decenii mai târziu,  este animată și fiica lui,  aceea că„e timpul să încercăm să scoatem de sub sfielile tăcerii de cultură mereu altfel dominată și mereu îndoindu-se de sine”. Sunt zeci de fraze,percutante și memorabile, ca niște aforisme, pe care îți vine să le citezi,însă reconfortanta senzație cu care închizi această carte este că ți-ai pus la ochi trei dioptrii,  fără ca înainte să te fii știut miop.

Dar poate că  beneficiul cel mai important pe care această uluitoare, ca volum – peste 10 mii de pagini!,  și calitate,  restituire  întreprinsă de Sanda Golopenția, încheiată cu succintul Îndreptar pentru tineret, este  acela că modifică și  întregește imaginea interbelicului românesc.  După  ce parcurgi, fie și parțial, opera lui Anton Golopenția și schimbul epistolar din cele patru  volume ale Rapsodiei epistolare,  relieful perioadei,  doar aparent cunoscută azi, prin vârfurile, masivele ei,  ne apare alcătuit din cel puțin trei volete majore: 1. Gruparea (sau școala) mai spectaculoasă, aventuroasă,sclipitoare și de succes din jurul lui Nae Ionescu, europeană, bovarică, arivistă, privind cu jind spre Occidentul care trebuia luat cu asalt, în jurul căreia  a curs deja o imensă cantitate de cerneală și roz și neagră, cu discipoli ajunși  notorii și dincolo de granițele țării; 2.cea de literatură  a lui E. Lovinescu,cu cenaclul lui, „Sburătorul” și revista omonimă, a tuturor ecumenismelor și toleranțelor, și în fine, 3. școala  întoarsă cu fața spre România profundă și spre chipul ei real și prezent, a monografiștilor lui Dimitrie Gusti. Iar dacă meritul pentru  cunoașterea lovinescianismului revine echipa de editori  din jurul Gabrielei Omăt, cu ale sale  șapte sau opt volume adnotate de Agende,  meritul cunoașterii acestui al treilea volet îi revine Sandei Golopenția, cu cele aproape  zece mii  de pagini scoase din Arhiva Golopenția, efort pe care care nu-l împarte decât cu  „Cooperativa Gusti” a profesorului Zoltan Rostas, de la București. Fără ele imaginea perioadei acesteia „de aur” a culturii române ar fi lacunară și deci falsă.

Ca un post-scriptum, cred necesar:  Interbelicul românesc a  fost, ca și cel european, unul tulburat de excese și chiar de erori fatale. Un comentariu sub un pseudonim  de altfel simpatic, cred  că „Soldatul Svejk”, exprima la un moment dat pe forumul acestei platforme ideea că  cea mai potrivită pedeapsă  pentru  cei care au căzut în asemenea erori fatale ar fi uitarea. Prezumțioasă și mai ales păguboasă idee.  Și ar trebui poate să adaug că nu opera lui Golopenția este în discuție aici, unde asemenea erori sunt greu de găsit.  Și cu atât mai  puțin a celorlalți,  pe care asemenea lui, „patria, așa cum s-a definit ea, în anii comunismului”, ( Sandală Golopenția), i-a pedepsit alungându-i și răzlețindu-i în lume, unde au avut șansa supraviețuirii și de unde i-am adus  înapoi cu o operă  cu care ne împăunăm și legitimăm și  azi ( Eliade, Ionesco, Vintilă Horia,  Cioran, Horia Stamatu etc). Ci direct limba și cultura  din  care facem, prin naștere, parte, noi toți vorbitorii de limbă română, de aici, sau răzlețiți în lume. Nicio cultură conștientă  de sine și matură nu-și condamnă la uitare operele valoroase. În Franța, Céline, care e un foarte mare scriitor,  nu are dreptul la nici o statuie. Nici o școală, stradă,  scuar, părculeț, instituție publică de aici nu-i poartă  numele. Dar opera lui este editată și reeditată, spre profitul literaturii și limbii franceze în care constituie o verigă în absența căreia se rupe lanțul, așa lung și solid cum este el..  Este treaba statului să pedepsescă la uitare omul, nepermițând amplasarea  de statui și monumente, dacă e cazul.  Dar  este treaba culturii înseși,care nu se află doar în grija și răspunderea statului, de a  nu lăsa  să se rupă nicio verigă și să se piardă nicio idee valoroasă din opera unor oameni care au trăit vremuri tulburi și au comis erori în confuzia aceasta. Cu atât mai mult cu cât noi nu avem o cultură ca a Franței, ca să ne lipsim nesăbuit, de vreuna dintre  operele ei valoroase.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu