duminică, 10 iulie 2016

Picnic la marginea drumului (17)


Arkadi şi Boris Strugaţki 









După ce ascultă tot ce povestea ea, mai mergea şi pe la vecini, încercând să vor­bească cu ei şi să le explice situaţia, după care, pierzân­du-şi răbdarea, ameninţa: "O să se întoarcă Roşcovanul şi o să vă rupă el oasele". Însă nu rezolva nimic.
― Ce-ţi mai face prietena? întrebă Guta.
― Care?
― Cea cu care ai venit atunci. Blonda aia ...
― Păi, ce era prietena mea? Era stenografa. S-a mă­ritat şi şi-a dat demisia.
― Trebuie să te-nsori, Dick,  îl  sfătui  Guta.  Vrei să-ţi găsesc o fată?
Nunan vru să răspundă ca de obicei: "O să crească Maimuţica ..." Dar se opri la timp. Acum asta suna cu to­tul altfel.
― Stenografă îmi trebuie, nu nevastă, mormăi el. La­să-l pe diavolul tău roşcovan şi vino la mine ca steno­grafă. Doar ai fost o stenografă minunată. Bătrânul    Har­ris    chiar   şi-acum  îşi  mai  aduce aminte ...
Pe neauzite, intră Maimuţica, privi cratiţele şi se uită la Richard, pe urmă se apropie de maică-sa şi se lipi de ea, întorcându-şi faţa.
― Hei, Maimuţico, zise Richard Nunan, vesel, vrei o ciocolată?
Băgă mâna în buzunar, scoase un automobil de cioco­lată, protejat de un înveliş transparent, şi îl întinse fe­tiţei. Ea nu se mişcă.  Guta  luă  ciocolata şi-o puse pe masă. Dintr-o dată, i se albiră buzele ...
― Da, Guta, zise la fel de vesel Nunan. Ştii, vreau să mă mut. M-am săturat să stau mereu la hotel. În pri­mul rând e prea departe de Institut ...
― Deja nu mai înţelege aproape nimic, şopti Guta, şi el amuţi brusc, luă paharul cu ambele mâini şi începu să-l învârtă între degete fără rost.
― Nu ne întrebi cum stăm, continuă ea, şi foarte bine faci. Doar eşti prietenul nostru    vechi,    Dick,    şi   n-avem ce să-ţi ascundem. De altfel, nici nu se poate.
― Aţi fost la doctor? întrebă Nunan, fără să ridice privirea.
― Da. Nici unul nu poate face nimic, iar unul dintre ei a spus ... 
Guta tăcu.
Tăcu şi el. Nu avea ce să mai spună şi nici n-ar fi vrut să se gândească la asta, dar îl înfioră un gând si­nistru: "Este   o   invazie.   Nu   este  un picnic la marginea dru­mului şi nici o chemare de contact. Este o invazie. Nu ne pot schimba, dar vor pătrunde în corpurile copiilor noştri, transformându-i după chipul şi asemănarea lor". Brusc i se făcu frig, dar îşi aminti că citise  ceva  asemă­nător  într-un pocket-book cu coperte stridente, lucioase, şi la gândul ăsta parcă se mai linişti. Poţi născoci tot ce-ţi trece prin cap, dar în realitate nu e niciodată aşa cum născoceşti.
― Iar unul dintre ei a spus că deja nu mai este om, continuă Guta.
― Prostii, zise Nunan cu voce joasă. Mergeţi la un specialist adevărat. De exemplu, la James Cutterfield. Vreţi să vorbesc cu  el?  Vă  aranjez  eu intrarea ...
― La Măcelar? râse ea nervos. Nu-i nevoie, Dick. Mulţumesc. Chiar el a zis asta. Probabil că asta ne e soarta.
Când  Nunan  îndrăzni  să-şi ridice din nou privirea, Maimuţica deja plecase, iar Guta stătea nemişcată, cu gura întredeschisă şi privirile în gol; ţigara pe care o ţinea între degete se transformase într-un beţişor lung şi strâmb de scrum cenuşiu. Atunci împinse paharul spre ea şi zise:
― Mai fă-mi unul, baby ... Şi pentru tine unul. Şi să bem.
Scrumul căzu, ea căută un loc unde să arunce mucul, apoi îl azvârli în chiuvetă.
― Pentru ce? întrebă ea. Nu înţeleg. Ce-am făcut noi? Totuşi nu suntem cei mai răi din oraşul ăsta.
Nunan se aşteptă ca ea să izbucnească în plâns, dar se înşelă. Guta deschise frigiderul, scoase vodca, sucul şi luă de pe poliţă al doilea pahar.
― Totuşi, nu te pierde cu firea, o încurajă Nunan. Nimic nu există pe lume care să nu se repare. Şi să mă crezi, Guta, am legături foarte mari ... Şi am să fac tot ce-mi va sta în putinţă ...
Acum chiar credea tot ce vorbea, începuseră deja să-i treacă prin minte nume de persoane, legături, oraşe şi i se părea că mai auzise undeva ceva asemănător acestor cazuri. Şi parcă acolo totul se terminase cu bine şi tre­buia doar să-şi mai aducă aminte unde se întâmplase şi cine făcea tratamentul. Îşi aminti brusc pentru ce venise aici, îşi aminti de domnul Lemhen şi de ce se împriete­nise cu Guta şi refuză să se mai gândească la ceva. Îşi alungă toate gândurile despre aranjamentele lui, se aşeză mai comod, se destinse şi începu să aştepte băutura.
În acest timp, din hol se auziră nişte paşi târşiţi, nişte bocănituri, precum şi vocea fonfăită, dezgustătoare, mai ales acum, a lui Sterviatnik Barbridge. "Hei, Roşcovanule! Pe la muierea ta se vede treaba că a trecut unul, măi papă-lapte. Să fi fost în locul tău n-aş fi lăsat aşa ..."
Şi vocea lui Redrick: "Mai bine ai grijă de proteze, Sterviatnik. Muşcă-ţi limba. Uşa-i acolo şi ai grijă să nu uiţi să pleci, iar pentru mine a venit timpul să mai şi mănânc".
Iar Barbridge: "Ptiu, drace! Nici să glumesc n-am voie!"
Şi Redrick: "Între noi nu mai e loc de glume. Şi cu asta, basta. Hai şterge-o. Şi fă-o mai repede!".
Se auzi pocnetul yalei, vocile se estompară, probabil că amândoi ieşiseră pe scară. Barbridge şopti ceva şi Re­drick răspunse: "Gata, gata. Doar ne-am înţeles!" Din nou bolboroseala lui Barbridge şi vocea tăioasă a lui Red­rick: "Am zis gata!" Se trânti uşa, răsunară paşi repezi în hol şi-n pragul bucătăriei apăru Redrick Schuhart. Nunan se ridică în întâmpinare, şi atunci îşi strânseră mâinile tare, bărbăteşte.
― Am ştiut că tu eşti, zise Redrick, privindu-l cu ochii verzi, vioi, pe Nunan. Ohh! Da' te-ai cam umflat, măi grăsanule! Îţi îngroşi ceafa prin baruri. Ehe! Da' văd că petreceţi aici, nu glumă! Guta, bătrânico, fă-mi şi mie unul, că doar trebuie să vă ajung din urmă ...
― Dar nici n-am început încă. Am vrut doar. Pot să scap eu de tine?
Redrick râse strident şi trânti un pumn în umărul lui Nunan.
― Vedem noi acum, cine pe cine ajunge şi care pe care întrece! Io, frate, doi ani am postit. Ca să te ajung din urmă, ar trebui să beau o cisternă ... Hai să mergem, să mergem. Ce stăm aici în bucătărie? Hai, Guta, adu cina ...
Se "cufundă" în frigider şi apăru din nou, ţinând în fiecare mână câte două sticle cu diferite etichete.
― O să chefuim, în cinstea celui mai bun prieten, Richard Nunan, care nu-şi lasă prietenii la necaz! Deşi nu are nici un câştig din asta. Ce păcat că nu-l avem şi pe Cremă-de-ghete ...
― Dă-i un telefon, propuse Nunan.
Redrick Roşcatu' clătină din cap.
― Acolo unde este încă nu i-au pus telefon. Hai să mergem, să mergem.
Intră primul în sufragerie şi trânti sticlele pe masă.
― O să chefuim, tăticule! se adresă bătrânului ne­mişcat. Asta e Richard Nunan, prietenul nostru Dick, ăsta este tăticul meu, Schuhart senior ...
Richard Nunan se încordă, se ghemui ca un arici, căscă, gura până la urechi şi, fluturând cu palma prin aer, spuse:
― Încântat, domnule Schuhart. Ce mai faceţi? ... Noi ne cunoaştem, Red, îl informă el pe Schuhart junior, care co­trobăia prin bar.  Ne-am  văzut  o  dată,  e-adevărat  numai  în  treacăt ...
― Stai jos, îi zise Redrick, arătându-i un scaun aflat lângă bătrân. Dacă vrei să-i vorbeşti,   s-o   faci  mai  tare: n-aude nici pe dracu'.
Puse paharele, deschise repede sticlele şi îl îndemnă pe Nunan:
― Toarnă. Nu prea mult, lu'  tăticu   numai   un  piculeţ acolo, pe fundul paharului ...
Nunan începu să toarne fără grabă. Bătrânul, stând în aceeaşi poziţie, privea peretele. Nu reacţionă deloc când Nunan îi întinse paharul. Iar Nunan se obişnuise deja cu noua situaţie. Era un joc sinistru şi jalnic, dirijat de Redrick, şi intrase în acest joc aşa cum toată viaţa intrase în jocurile altora ... şi sinistre, şi jalnice, şi ruşinoase, şi sălbatice, şi chiar mai periculoase decât acestea. Redrick, ridicându-şi paharul, rosti: "Ce ziceţi, îi dăm drumu'?", iar Nunan, complet natural, se uită întrebător la bătrân. Red ciocni însă nerăbdător paharul lui Nunan: "Hai mai repede. Hai să-i dăm drumul odată. Nu-i purta de grijă, că nu scapă ocazia ..." Atunci Nunan, tot atât de natural, dădu din cap şi băură.
Redrick gemu şi, în timp ce ochii îi luceau, începu să vorbească pe un ton puţin nenatural şi febril:
― Gata, prietene! Nu mă mai vede închisoarea. Dacă ai şti, dragul meu, cât de bine e acasă ... Bani am şi mi-am pus în plan o vilişoară frumuşică, cu grădină. N-o să fie mai rău decât la Sterviatnik ... Tu nu ştii, dar am vrut să plec, şi încă din închisoare mă hotărâsem: "Pentru ce, mă gândeam să mai stau în orăşelul ăsta? Să se aleagă praful, mă gândeam, de toate   astea!"    Şi    când   mă-ntorc de-acolo, poftim! Nu mai avem voie să plecăm! Păi, ce, am devenit ciumaţi în ăştia doi ani?
Vorbea şi vorbea, iar Nunan aproba dând din cap, sorbea din whisky, strecura înjurături de compasiune şi întrebări retorice, iar pe urmă începu să-l întrebe despre vilă: ce fel de vilă, unde, ce preţ? Şi de aici au început să se certe. Nunan demonstra că vila este scumpă şi că se află într-un loc nepotrivit, îşi scoase carneţelul, începu să-l răsfoiască şi să citească adresele vilelor părăsite care puteau fi vândute pe un preţ de nimic; reparaţia o să coste o nimica toată dacă mai depui şi o cerere pentru plecarea din oraş, iar dacă autorităţile refuză, poţi să mai ceri şi despăgubiri.
― Văd că te ocupi deja şi de bunuri imobiliare, zise Redrick.
― Păi, mă cam ocup de toate câte un pic, răspunse Nunan, şi îi făcu cu ochiul.
― Ştiu, ştiu. Am auzit de business-urile tale.
Nunan holbă ochii, duse degetul la buze şi făcu din cap spre bucătărie.
― Hai, lasă că ştie toată lumea,  zise  Redrick.  Banii  n-au miros. Acum am înţeles asta perfect ... Dar că ţi l-ai luat ca administrator pe Ciolanu' ... m-a durut burta de atâta râs! Înţelegi? Ai dat drumul la ţap în grădina cu varză ... Păi ăla-i psihopat, îl cunosc încă din copilărie!
În acest moment, bătrânul, cu o mişcare rigidă ca a unei păpuşi imense, îşi ridică încet mâna de pe genunchi şi o izbi de masă, cu un sunet sec, alături de paharul lui. Mâna era întunecată, cu reflexele albăstrui, cu degetele încovoiate, asemănătoare ghearelor de găină. Redrick tă­cu şi se uită la el. Nunan observă cu uimire cum pe faţa lui Redrick tresări ceva şi fizionomia pistruiată şi prădalnică luă expresia unei dragoste adevărate şi a unei tan­dreţi sincere.
― Bea tăticule, bea, zise duios Redrick. Ai voie un pic. Să fii sănătos ... Nu-i nimic, îi spuse lui Nunan cu jumătate de glas şi îi făcu cu ochiul conspirativ. Nu scapă el  păhărelul  ăsta,  fii  liniştit ...
Privindu-l, Nunan îşi aduse aminte cum a fost cu la­boranţii de la Boyd atunci când au venit aici după acest cadavru. Erau doi, amândoi băieţi puternici, sportivi, plus un doctor de la spitalul orăşenesc cu doi sanitari: oameni, zdraveni şi brutali, obişnuiţi să care targa şi să liniştească nebunii violenţi. Mai târziu, unul din laboranţi a povestit cum acest "Roşcovan" mai întâi parcă n-a înţeles despre ce este vorba, le-a dat drumul în apartament, i-a lăsat să-l examineze pe taică-su şi probabil că,  până la  urmă,  l-ar  fi  luat  pe bătrân, Redrick închipuindu-şi că o să-l ducă la spital pentru un tratament profilactic. Dar aceşti sanitari tâmpiţi, care în cursul discuţiilor au stat în hol şi s-au uitat după Guta cum spală în bucătărie, când au fost chemaţi, l-au înşfăcat pe bătrân ca pe-un butuc, l-au smucit şi l-au scăpat pe jos. Redrick turbase de mânie şi, colac peste pupăză, boul de doctor începuse să-i explice amănunţit ce, unde şi pentru ce. Redrick îl ascultase un minut sau două, iar pe urmă, fără să-l prevină, explo­dase ca o bombă cu hidrogen. Laborantul care povestise toate astea nici nu-şi mai aducea aminte cum ieşise din apartament. Diavolul roşcovan îi aruncase pe scări pe toţi şi nici unuia nu-i dăduse voie să plece pe propriile picioare. Toţi, după cum spunea laborantul, au zburat din uşa blocului, precum ghiulelele din tun. Doi au rămas în stradă leşinaţi, iar pe restul îi fugărise Redrick pe străzi, prin vreo patru cartiere, apoi se întorsese la maşina lor şi le spărsese toate geamurile. Şoferul nici nu mai era acolo, dispăruse în direcţia opusă ...
― Aici, într-un bar, mi-au preparat un cocktail nou, spuse Redrick, turnându-şi whisky. Se numeşte "piftia vră­jitorului". Am să ţi-l fac pe urmă, după ce vom mânca. Frăţioare, asta-i o băutură mortală pe stomacul gol. Nu­mai de la o doză îţi amorţesc şi picioarele, şi mâinile. Vrei, nu vrei, dar astăzi te-mbăt. Şi pe tine, şi pe mine. O să ne-aducem aminte de vremurile de altădată. De cele vechi şi bune, de "Borj". Săracu' Ernie, şi-acum mai e acolo, ştii? Băut, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi întrebă nepăsător: 
― Şi ce mai e pe-acolo, prin Institut? N-au apucat încă să studieze «piftia vrăjitorului»? Ştii, am cam rămas puţin în urmă cu ştiinţa ...
Nunan înţelese imediat de ce Redrick începuse discu­ţia pe tema asta. Gesticulă şi zise:
― Vai de mine, prietene! Ştii ce s-a-ntâmplat cu această "piftie"? Ai auzit cumva de laboratoarele Kerrygan? ... Ei, un fel de prăvălioară particulară ... deci aşa ... Şi-au făcut rost de o porţie din "piftie" şi ...
A povestit despre catastrofă, despre scandal, că nici până acum nu i-au găsit pe cei care au adus "piftia" şi că nu s-au găsit explicaţii. Redrick asculta parcă neatent: dădea din cap, ţâţâia aprobator sau dezaprobator, iar pe urmă turnă cu hotărâre whisky în pahare.
― Aşa le trebuie. Paraziţii! Să crape ...
Băură. Redrick se uită la "tăticu" şi din nou tresări ceva pe faţa lui, întinse mâna şi mută paharul mai aproa­pe de degetele încovoiate şi, dintr-o dată, degetele se des­făcură şi iar se încleştară prinzând paharul.
― Uite-aşa treaba o să meargă mai repede, explică Redrick. Guta! ţipă el. Mult ne mai ţii înfometaţi? ... Pen­tru tine se străduieşte, îi explică lui Nunan. Pregăteşte salata ta preferată de moluşte. A făcut rost de ele mai de­mult, am văzut eu ... Dar, în general, cum mai merg tre­burile la voi în Institut? Aţi găsit ceva nou? Se zice că la voi lucrează acum întruna automatele, dar obţin cam puţin.
Nunan începu să povestească de treburile din Institut, şi, în timp ce vorbea, lângă masă, alături de bătrân, apăru pe neauzite Maimuţica, stătu puţin, punându-şi pe masă lăbuţele păroase, şi dintr-o dată, printr-o mişcare complet copilărească, se lipi de cadavru şi îşi puse capul pe umă­rul lui. Nunan, continuând să pălăvrăgească, se gândea, uitându-se la aceste două plăsmuiri groaznice ale Zonei: "Dumnezeule, ce mai poate fi? Ce trebuie să mai facem ca omenirea să înţeleagă în sfârşit? Oare numai astea do­uă nu sunt de-ajuns?" Ştia că este puţin. Ştia că mili­arde şi miliarde nu ştiu nimic şi nici nu vor să ştie, iar dacă vor afla se vor văita vreo zece minute şi iar se vor întoarce la ale lor. "Mă îmbăt, se înfurie. La dracu' şi cu Barbridge, dă-l dracului şi pe Lemhen ... familia asta bles­temată de Dumnezeu, la dracu' şi cu ea. Mă îmbăt".
― Ce te holbezi aşa la ei? întrebă Redrick încet. Nu-i purta de grijă, asta nu-i dăunează. Ba chiar invers. Se zice că din el izvorăşte sănătatea.
― Da, ştiu asta, zise Nunan şi goli paharul.
Intră Guta, îi ordonă lui Redrick să aşeze farfuriile şi puse pe masă un platou mare de argint cu salata pre­ferată a lui Nunan. Şi aici, bătrânul, de parcă cineva l-ar fi trezit şi l-ar fi tras de nişte sforicele, ridică paharul dintr-o mişcare spre gura care se deschise.
― Măi băieţi, se bucură Redrick, acum o să tragem un chef pe cinste.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu