Maitreyi (13)

Mircea Eliade

Pe Maitreyi am întîlnit-o a doua zi după-amiază, îna­inte de ceai, în pragul bibliotecii, aşteptîndu-mă.

― Vino să-ţi arăt ce-am făcut, mă chemă ea.

Adusese vreo cincizeci de volume pe o masă şi le aşe­zase cu cotoarele în sus, în aşa fel încît să poată fi cetite unul după altul.

― D-ta începi din capul ăsta al mesei, iar eu de dincolo. Să vedem la ce volum ne întîlnim, vrei?

Părea foarte emoţionată, îi tremura buza şi mă privea clipind des din pleoape, ca şi cum s-ar fi silit să uite ceva, să destrame o imagine din faţa ochilor.

M-am aşezat la scris cu o presimţire ciudată că se va întîmpla ceva nou şi mă întrebam dacă nu cumva aştept dragostea Maitreyiei, dacă surpriza pe care o presimţeam nu era o eventuală împărtăşire, o luminare a ascunzişurilor sufletului ei. Dar mă trezeam prea puţin clătinat de întîmplările acestea eventuale. Scriind, mă întrebam: o mai iubesc? Nu; mi se părea că o iubesc, numai atît. Înţelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraţionalul ei, virginitatea ei barbară şi, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta; că eram vrăjit, nu îndrăgostit. Şi, ciudat, înţelegeam nu în ceasurile mele de luciditate, ― multe-puţine cîte mai aveam ―, ci în clipele din pragul experienţelor decisive, în clipele reale, cînd începeam să trăiesc. Reflecţia nu mi-a relevat niciodată nimic.

Pusei mîna pe un volum şi întîlnii mîna Maitreyiei.

Tresării.

― La ce volum ai ajuns? mă întrebă.

I-l arătai. Era acelaşi la care ajunsese şl ea: Tales of the un expected de Wells. Roşi deodată, de bucurie, de încîntare, nu ştiu, dar îmi spuse cu un glas stins:

― Ai văzut ce "neaşteptat" avem înaintea noastră?

Zîmbii sugestionat şi eu puţin de coincidenţa aceasta, deşi majoritatea volumelor de pe masă aveau titluri carac­teristice: Visul, Ia-mă cu tine, Ajutor!, Nimic nou? şi altele. Căutam un răspuns cu mai multe înţelesuri, dar veni Chabù să ne cheme la ceai, şi ne-am ridicat de la masă foarte fericiţi amîndoi, continuînd să ne privim. În timpul ceaiului, eu am vorbit cu multă exuberanţă despre ulti­mele mele lecturi, toate relative la Khrishna şi la cultul vaishnav, şi povesteam cu atîta entuziasm şi sinceritate scene din viaţa lui Chaitanya, încît d-na Sen nu putu să se mai stăpînească şi se apropie de mine cu două lacrimi mari în ochi, spunînd:

― Parcă ai fi un vaishnav...

Eram fericit că-mi vorbise aşa. Mărturisii că socotesc vaishnavismul una din cele mai elevate religii, şi de aici porni o discuţie asupra religiilor, susţinută mai ales de Mantii şi de mine, pe care Maitreyi o asculta cu ochii în gol, fără să spună un cuvînt.

― Ce ştiţi voi despre religie? izbucni ea deodată, roşind, apoi pălind, gata să plîngă.

Rămăsei surprins, neştiind dacă trebuie să mă scuz sau să mă explic. Mantu voi s-o mîngîie, dar ea se smulse şi fugi în bibliotecă. Îmi sfîrşii ceaşca de ceai, intimidat. Nu mai vorbea nimeni. M-am retras în odaia mea, ca să răs­pund scrisorilor, cu o nelinişte şi nerăbdare necunoscute pînă atunci. Dar, pe cînd scriam, am simţit deodată nevoia de a vedea pe Maitreyi şi m-am dus.

Ziua aceea îşi are o mare însemnătate în povestirea de faţă. Transcriu din jurnal. "Am găsit-o abătută, aproape plîngînd. I-am spus că am venit, pentru că m-a chemat, şi aceasta a surprins-o. Ne-am despărţit, apoi, pentru cinci minute, ca să sfîrşesc scrisoarea. Cînd m-am întors, dor­mea pe canapeaua din faţa mesei.

Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc ţintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebîndu-mă la răstimpuri, şoptit: «Ce?» Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecaţi, stăpîniţi de ace­laşi fluid suprafiresc de dulce, incapabil să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deşteptîndu-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o bea­titudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susţinea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mîihile, fără a ne despărţi totuşi ochii. Strîngeri barbare, mîngîieri de devot. (Notă. Cetisem recent despre dragostea mistică a lui Chaitanya şi de aceea îmi exprimam experimentările mele în termeni mistici.) Au urmat, firesc, sărutările pe mîini. Era atît de pierdută, îşi muşca atît de pătimaş (şi totuşi cast) buzele, încît aş fi putut-o săruta pe buze, aş fi putut face tot. M-am reţinut cu multă greutate. Situaţia era de-a dreptul riscantă. Pu­team fi văzuţi de oricine scobora scările. Ea este de o emo­tivitate mistică. (Notă. In jurnalul meu de atunci, influen­ţat de anumite lecturi vaishnave, întrebuinţam foarte des termenul de "mistic". De altfel, comentariul acestei în-tîmplări, aşa cum îl găsesc într-un caiet rătăcit, este stră­bătut de la un capăt la altul de "experienţa mistică". Eram ridicul.) Am întrebat-o, încă o dată, de ce nu putem fi, noi doi, uniţi. S-a cutremurat. Ca s-o încerc, i-am cerut să recite de două ori acea mantra pe care a învăţat-o Tagore, ca să se apere de primejdiile contra purităţii. Totuşi, după ce le-a repetat, farmecul stăruia. Cu aceasta i-am dovedit, căci credeam şi eu, că experienţa noastră nu-şi are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deşi manifestată în sincerităţi car­nale. Am simţit şi verificat această minune umană: con­tactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experienţa a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de cîte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt."

Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintîi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem pînă atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni n-ar putea minţi atît de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci, fără îndoială, nici un trup omenesc nu se înălţase atît de departe în carnea ei. În acele două ceasuri de îmbrăţişare (erau oare altceva mîngîierile gleznelor şi pulpelor noas­tre?) ― pe care jurnalul le schiţează atît de sumar, atît de şters, încît multă vreme după aceea m-am întrebat dacă mai trebuie să continuu însemnarea etapelor noastre ― am trăit mai mult şi am înţeles mai adînc fiinţa Maitreyiei decît izbutisem în şase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am ştiut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.

Nu îi spusesem încă răspicat că o iubesc. Amîndoi ghi­ciserăm asta; aşa mi se păruse mie. Şi eu tîlcuisem, multă vreme, orice gest al ei ca pe un semn de simpatie sau dragoste. Nu mă îndoiam o clipă că mă iubeşte şi nu mă îndoiam că ea ştie tot atît de bine aceasta despre mine. De aceea mă mîhneau şi mă nelinişteau răzvrătirile ei (muţenia aceea speriată, ochii aceia de panică, mîinile cu care îşi acoperea faţa) de cîte ori îi vorbisem pînă acum de o unire a noastră. Nu înţelegeam; căci mi se părea că şi ea, Şi părinţii favorizează necontenit aceasta.

Îi spusei atunci că o iubesc. Nu ştiu cum au răsunat cuvintele mele, căci ea îşi acoperi ochii şi nu răspunse. Mă apropiai şi repetai mai cald, mai sincer, acele cîteva cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali. Voi să se ridice.

― Lasă-mă, îmi spuse cu un glas depărtat, strein. Văd că n-ai înţeles iubirea mea. Te iubesc ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...

― Dar aceasta nu e prietenie, e dragoste, îi răspunsei eu, recăpătîndu-mi pe neaşteptate şi humorul, şi luci­ditatea.

― Cîte feluri de dragoste nu cunoaşte sufletul? adăogă ea privindu-mă.

― Dar pe mine mă iubeşti, e inutil să te ascunzi, stăruii. Nu mai putem unul fără altul, ne-am chinuit de ajuns pînă acum ascunzîndu-ne. Mi-eşti dragă, Maitreyi, mi-eşti dragă...

Îi vorbeam, amestecînd cuvintele, o frază în bengali şi cinci în englezeşte.

― Spune-mi asta şi pe limba ta, mă rugă. I-am spus tot ce mi-a trecut prin minte. Se făcuse noapte, se aprin­seseră lămpile pretutindeni. Voii să aprind şi eu becul din bibliotecă.

― Lasă aşa, vorbi Maitreyi.

― Dacă vine cineva şi ne găseşte pe întunerec?

― Ce-are a face? Aici suntem fraţi...

Mă prefăcui că nu înţeleg, dar mă întorsei aproape de ea şi-i luai mîinile, mîngîiridu-le.

― De ce nu auzi anumite cuvinte? mă întrebă ea, şi ghicii după glas că e gata să rîdă.

― Pentru că vorbeşti prostii, răspunsei, foarte sigur pe mine şi pe dragostea Maitreyiei.

Se petrecu atunci un lucru neaşteptat. Maitreyi începu să plîngă şi se smulse din mîinile mele. Voia să fugă. O înlănţuii în braţe şi-mi apropiai capul de părul ei, vorbindu-i în şoapte, încercând s-o farmec, s-o rog să nu mai plîngă, să mă ierte. Dar nu mă putui împotrivi parfumului şi căldurii, şi ispitelor acelui trup neatins încă de nimeni şi o sărutai. Maitreyi se zbătu şi ţipă, ferindu-şi gura. Mi-a fost teamă să nu ne audă cineva şi-î dădui drumul. Fugi din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se ptă spre uşă, ci spre fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai. Avea o căutătură stranie, desperată şi plînsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le muşcase. Mă privea ca pe un duh sau ca pe un nebun. Îmi arătă cu degetul locul unde o sărutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apăra. Mă apropiai, o luai în braţe şi o sărutai iarăşi, înnebunit de neînţelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură şi-i întîlnii buzele umede, fragede şi parfumate, cum nicio­dată n-aş fi crezut că îmi va fi dat să sărut. În cea dintîi clipă se strînsera sub gura mea, încercînd să se apere, dar era atît de slabă, încît le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sînii, o simţeam toată, şi se abandonase atît de decisiv trupului meu, încît avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atît de repede. Nu ştiu cît a durat această primă îmbrăţişare. Am ghicit că se sufocă, se zbate, şi i-am dat drumul. S-a prăvălit deodată la picioarele mele. Am crezut că e leşinată şi m-am plecat palid, s-o ajut, dar ea îmi îmbrăţişă picioarele, plîngea şi se ruga să nu o mai ating, mă implora în numele Dum­nezeului meu, în numele mamei mele, în numele d-nei Sen. Mă cutremurai şi tăcui. O lăsai să se ridice singură. Îşi şterse lacrimile în fugă, îşi potrivi părul, mă privi, fără s-o văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, şi plecă oftînd.

M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătîndu-mă, chinuit şi de bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic pînă la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o pri­vesc în timpul mesei. Mă întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui Lilu. Nu ştiam nimic, nu credeam nimic. La masă n-a venit, dar, îndată după aceea, Lilu se apropie de mine şi-mi spuse:

― Poeta vă trimite biletul acesta.

Îl deschisei cu răsuflarea oprită. Ca să nu înţeleagă nimeni, era scris în franţuzeşte: "Vous venir matin six heures en bibliothèque".


va urma