Silviu Brucan
Scurtă întâlnire cu senatorul McCarthy
La Washington, erau timpuri grele pentru un diplomat provenit de după Cortina de Fier. De altfel, tot atât de grele ca şi pentru diplomaţii americani la Bucureşti.
Cum să spargi gheaţa? Asta era problema.
Chiar înainte de a mă îmbarca pe faimosul transatlantic Queen Elisabeth, i-am făcut o vizită de curtoazie trimisului american la Bucureşti, Robert Thayer, şi l-am invitat la o escapadă cu automobilul la o mănăstire din Moldova. Călugăriţele au pregătit o cină atât de bogată în specialităţi culinare româneşti, încât Mister Thayer a fost, pur şi simplu, fascinat şi, ulterior, va descrie această ocazie ca pe „momentul de vârf al şederii în România“. Intr-adevăr, pentru un american, a beneficia de un asemenea ospăţ într-o mănăstire, unde să-i toarne vin în pahar o călugăriţă, era o adevărată senzaţie.
La Washington însă, spargerea gheţii se dovedea tare anevoioasă. Refugiaţii români aflaţi acolo nu păreau prea bucuroşi de sosirea mea, semn că noua putere din ţară avea intenţii serioase de lansare a relaţiilor româno-americane, iar ei voiau să împiedice acest curs al evenimentelor. Primeam zilnic scrisori de ameninţare cu cap de mort, ceea ce trăda afilierea lor politică, iar noaptea târziu mă sunau la telefon pentru a-mi reaminti marea bogăţie a folclorului românesc, în care sfinţii şi mamele ocupă un loc privilegiat.
Am alcătuit un mic dosar cu aceste scrisori şi i-am făcut o vizită de curtoazie directorului Protocolului la Departamentul de Stat, John Simmons, un distins diplomat de carieră, cu educaţie englezească şi cu maniere de gentleman. I-am vorbit despre conţinutul scrisorilor, iniţiindu-1 în ideologia politică a „capului de mort“ şi relatându-i câteva dintre convorbirile telefonice cele mai picante, subliniind că singurul lucru care mă îngrijorează sunt ameninţările la adresa copiilor mei, care merg în fiecare dimineaţă la şcoală. In sfârşit, l-am întrebat dacă această primire făcută unui tânăr diplomat intră cumva în tradiţia ospitalităţii americane.
Mister Simmons, vădit încurcat, m-a asigurat că Departamentul condamnă energic asemenea manifestări şi că nu are nici o legătură cu ele. I-am răspuns că sunt convins de aceasta în ceea ce priveşte Direcţia Protocolului, dar poate că diplomaţii de la Romanian Desk au vreo idee despre autorii acestor scrisori şi ar putea face ceva pentru a le stopa. I-am lăsat dosarul şi am plecat.
După două zile, n-am mai primit nici scrisori cu cap de mort, nici telefoane nocturne. Aşa încât, i-am făcut o nouă vizită lui Mister Simmons pentru a-i mulţumi şi a remarca eficienţa Departamentului de Stat „chiar şi atunci când este vorba de refugiaţii români“. Mister Simmons a înghiţit găluşca cu o eleganţă care trăda şcoala englezească. Curând aveam să cooperăm din nou.
Secretar al Departamentului de Stat era John Foster Dulles. Mister Simmons mi-a comunicat la telefon că Secretarul fiind extrem de ocupat în acea perioadă şi având toate orele de primire date, propune să-i prezint scrisorile de acreditare Subsecretarului Murphy.
"Dar de ce?“ i-am răspuns. „Eu nu mă grăbesc. Pot să aştept şi o lună, chiar două, până când se va elibera Secretarul de stat.“
Această metodă chinezească s-a dovedit eficientă. Peste puţin timp, Mister Simmons m-a anunţat ca Secretând mă va primi luni dimineaţa la ora zece.
Intâlnirea cu John Foster Dulles a fost o adevărată experienţă. Figura sa uscăţivă şi cadaverică îmi dădea o stare nervoasă. Am început prin a-i spune ca războiul a trecut, iar România era dornică să stabilească relaţii normale cu Statele Unite, să iniţieze relaţii economice şi culturale, şi în acest scop să ia în considerare pretenţiile la despăgubire ale cetăţenilor americani, ale căror proprietăţi din România fuseseră naţionalizate. Secretarul m-a întrerupt, făcând o grimasă, şi a zis: „Domnule ambasador, trebuie să vă spun că nu sunt pregătit pentru o discuţie de substanţă cu Dvs.“
M-am simţit ofensat şi am remarcat, într-o manieră cam provocatoare: „Probabil, domnule Secretar, nu vă aflaţi pentru prima dată într-o asemenea postură!“
El m-a privit vizibil şocat şi a replicat: „Ştiţi, sunteţi primul trimis străin care îndrăzneşte să facă o remarcă atât de impertinentă"
Spre marea mea surpriză, transformată imediat în uimire, el s-a ridicat în picioare şi mi-a întins mâna, zicându-mi: „Domnule ambasador, oricând veţi avea o problemă serioasă, nu ezitaţi să faceţi apel la mine.“
Chiar aşa am şi procedat atunci când am primit de la minister instrucţiuni să invit o delegaţie americană la Bucureşti, pentru a discuta problema compensaţiilor datorate cetăţenilor americani în schimbul proprietăţilor naţionalizate. Departamentul de Stat a anunţat imediat că este dispus să înceapă negocierile.
Primirea la Casa Albă, la preşedintele Eisenhower, a mers mult mai uşor. Directorul Protocolului m-a sfătuit să nu ridic probleme serioase. Aflând însă că Eisenhower manifesta o curiozitate specială pentru limbi străine, i-am citat o serie de cuvinte româneşti, care sunau ca şi cele englezeşti, ceea ce l-a lăsat paf: comandant (commander), ordin (order), a executa (to execute), bătălie (battle), disciplină (discipline) etc. Chestia l-a interesat enorm şi vizita s-a prelungit un sfert de oră, spre mirarea lui Simmons.
In Washington, unde se aflau circa o sută de ambasade, viaţa socială era foarte intensă şi vie. Intr-o seară, Ia Ambasada Braziliei, la recepţia oferită cu ocazia zilei naţionale, sporovăiam împreună cu doi diplomaţi, când a apărut senatorul McCarthy şi s-a alăturat grupului nostru. Era cunoscut ca un mare consumator de băuturi alcoolice şi, la ora aceea, era deja „făcut“. Senatorul de Wisconsin devenise o temută figură politică în Washington, in urma campaniei iniţiate de el împotriva subversiunii comuniste - atât în Departamentul de Stat, cât şi la Hollywood şi pretutindeni. Iîntâmplător, cei doi diplomaţi au părăsit grupul nostru, şi m-am trezit faţă în faţă, singur, cu senatorul McCarthy. Ca diplomat tânăr şi combativ, nou-venit în înalta societate a Washingtonului, mă amuza grozav acest prilej şi, întrucât tocmai mă întorceam de la Coon Rapids, Iowa, am început să vorbesc despre problemele agriculturii americane cu un autentic accent de Middle West. Chelnerul ne-a umplut din nou paharele, şi amândoi ne-am angajat într-o discuţie animată, în timp ce lumea se strângea treptat în jurul nostru, curioasă să afle ce putea discuta atât de aprins ambasadorul român cu acest vânător de „Roşii“. Ambasadorul sovietic, Zarubin, s-a înghesuit aşa de tare, încât m-a călcat pe picior. Am socotit că sosise momentul confruntării şi i-am spus: „Domnule senator, ştiţi cu cine staţi de vorbă?“ El a bolborosit ceva, în genul: „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă“, la care eu am replicat imediat: „Ba o să vă pese când o să aflaţi!“ Apoi am strigat ceva mai tare: „Eu sunt ambasadorul României, un diplomat roşu.“ „Nu cred - a spus el -, aşa ceva e imposibil. Te ţii de glume.“ Triumfător, i-am dat lovitura de graţie: „Cred că semnătura Secretarului Dulles vă va convinge. Iată cartea mea de identitate diplomatică." Şi i-am pus-o în faţă. Nici măcar nu s-a uitat la ea, ci a şters-o imediat din ambasadă, în timp ce toţi mă asaltau să le relatez ce-am discutat. „Am vorbit despre porumb", le-am zis, dar nici unul nu a vrut să creadă că am discutat un sfert de oră acest subiect. De ce oare? Bob Garst era în stare să vorbească un ceas despre porumb, şi toată lumea îl asculta fascinată!
Catalizatorul de platină prin curier diplomatic
Nevasta mea are filiaţie engleză. Mama sa venea din Devonshire, aşa încât accentul ei făcea furori în crema societăţii americane. Neobişnuit era şi faptul ca avea diplomă de inginer petrolist şi, curând, studiind revistele americane de specialitate, s-a pus la curent cu noile tehnologii din industria petrochimică. Când ne-au vizitat la ambasadă cei din conducerea marelui trust texan Dresser Industries, Saşa i-a angajat într-o discuţie atât de substanţială, încât preşedintele companiei mi-a spus: „în cazul în care guvernul român vă concediază, să ştiţi că doamna Brucan va găsi oricând în compania noastră un post executiv sigur."
Dar omul vizat de noi era inginerul Percival Keith, vicepreşedintele executiv al companiei Hydrocarbon Research, din New York, specializată în construcţia de uzine petrochimice. El lucrase cândva la Constanţa, unde s-a născut soţia mea, şi acolo îi cunoscuse pe părinţii ei, rămânând cu amintiri plăcute despre experienţa lui constănţeană. L-am vizitat deseori la New York, stabilind relaţii prieteneşti. Soţia lui administra o fermă în statul Pennsylvania, şi el obişnuia să glumească: „Ce câştig eu în industrie, pierde soţia mea în agricultură." Aşa încât, ne-a invitat la fermă, să vedem cum operează ea.
Pe vremea aceea, eram obligat să anunţ Departamentul de Stat, printr-o notă scrisă cu douăzeci şi patru de ore înainte, despre orice deplasare în afara oraşului. De regulă, o maşină a FBI urmărea Cadillacul nostru la o distanţă oarecare, spre deosebire de oraş, unde ne urmărea la bară. S-a întâmplat însă ca, în viteza maşinii, şoferul să scape ieşirea exactă de pe autostradă, iar în America întoarcerea în formă de U este o chestie teribilă, fiind cea mai gravă violare a regulilor de trafic. I-am spus şoferului să oprească şi m-am dus direct la maşina FBI, care oprise şi ea. M-am adresat celor doi agenţi: „Domnilor, ştiţi foarte bine încotro ne îndreptăm şi aţi văzut că am greşit drumul. De ce nu ne-aţi semnalat? Acum, nu mai ştim pe unde s-o luăm, aşa că trebuie să ne daţi o mână de ajutor. Mergeţi voi înainte, şi maşina noastră o să vă urmeze!"
S-au uitat unul la altul, uimiţi, apoi, amuzaţi, şi au făcut exact ceea ce am propus. Desigur, ei nu ştiau că în portbagaj se aflau tot felul de bucate alese, preparate cu griji de Mititelu’ - un bucătar extraordinar, travestit în şofer. In momentul în care ajungeam la gazdă, Mititelu’ avea să preia comanda bucătăriei şi să servească o cină cu mâncăruri şi vinuri româneşti, spre deliciul amfitrionului şi al vecinilor invitaţi la ospăţ.
Motivul expediţiei era o nouă tehnologie revoluţionară în petrochimie, Rexforming, al cărei know-how la acea dată îl deţineau numai companiile americane şi britanice. Am spart acest monopol la Brazi, unde a fost construită cea mai modernă rafinărie proiectată de inginerul Keith, în faimosul palat al reginei de pe Şoseaua Kisseleff, în care a lucrat şi a locuit timp de trei luni, într-un secret desăvârşit.
In anii ’50, o asemenea afacere trebuia să aibă aprobarea Sfintei Treimi - Pentagonul, Departamental de Stat şi cel al Comerţului sub forma licenţei de export. Imi dădeam seama perfect că aprobarea ei era de domeniul imposibilului, lucru pe care îl ştia şi Keith. De aceea, contractul de 20 milioane de dolari s-a semnat la Ambasada noastră din Paris, iar principalele utilaje au fost furnizate de firme subsidiare ale companiei Hydrocarbon Research din Italia şi RFG. Piesa-cheie, un catalizator de platină, am trimis-o la Bucureşti printr-un curier diplomatic al MAE. Sunt conştient de faptul că dezvăluirea acestei afaceri ar putea „să mă incrimineze" - aşa cum sună Constituţia Americană - dar, după atâţia ani, crimele de acest gen au fost cu siguranţă prescrise. In ceea ce-1 priveşte pe Keith, el a fost investigat prin anii 1965-1966 pentru abatere de la legile americane, după ce s-a descoperit existenţa la Brazi a Rexforming-ului, şi condamnat la zece ani interdicţie de a mai construi uzine în ţări străine.
Merită să amintim aici şedinţa Biroului Politic în care eu am făcut un raport detaliat despre „afacerea Brazi“. Imediat după ce am terminat, Alexandru Drăghici, pe atunci ministru de interne, a spus: „Dar tovarăşul Brucan nu a pomenit aici despre relaţiile intime pe care le-a întreţinut cu oameni de afaceri americani, despre petrecerile vesele pe care le organizează pentru aceştia, cu caviar şi vinuri româneşti, cu sarmale şi mititei româneşti, şi cu multe alte băuturi scumpe, rodul muncii poporului român.“ Apoi mi s-a adresat mie: „De ce, tovarăşe Brucan, păstrezi în secret relaţiile prieteneşti cu capitaliştii americani?"
Gheorghiu-Dej, care prezida, l-a întrebat: „Ascultă, Sandule, de unde ai vrea tu să obţină Brucan tehnologie modernă, de la proletarii americani? Aşa vezi tu lucrurile?" Şi, după o scurtă pauză, a schimbat tonul, dându-i o turnură aspră: „Ia te rog să dai ordin agenţilor tăi din ambasadă să nu se mai ţină după Brucan, să-l lase în pace să-şi facă treaba încredinţată de noi. Ai auzit? Vreau să văd şi eu telegrama cifrată pe care o trimiţi la Washington în acest sens. E ordin!"
Cu toate acestea, când am reuşit, recent, să pun mâna pe dosarele mele la Securitate, am găsit acolo numeroase rapoarte ale agenţilor lui Drăghici, care descriau mesele regulate din incinta Ambasadei cu James Reston de la The New York Times, discuţiile de la cină cu Walter Lippmann şi soţia, precum şi relaţiile foarte strânse cu Drew Pearson. Pe acesta l-am vizitat la Ambasadă şi la vila lui, de pe malul Potomacului, convingându-1 să participe, în 1958, la Congresul Ziariştilor Români, de la Bucureşti. Drew Pearson reprezenta un adevărat pericol, deoarece rubrica lui Merry-go-round din Washington Post era celebră, prin informaţiile senzaţionale din culisele politice, diplomatice şi din cercurile de afaceri, pe care le publica de trei ori pe săptămână. Era ceea ce se numeşte un syndicated columnist, articolele lui fiind comunicate prin telex celor trei sute de ziare din SUA, America Latină şi Canada, care apăreau peste tot în aceeaşi zi. Dispunea de o arhivă cu fişele personale ale tuturor oamenilor politici, bancherilor şi oamenilor de afaceri, şi avea doi funcţionari angajaţi să le ţină la zi. Spuneam că era periculos, pentru că nu avea scrupule atunci când era vorba de o informaţie sau un zvon, ori de o scenă picantă, cu care îşi alimenta cititorii.
Odată, am mers împreună la un derby, în statul Maryland, invitat de ambasadorul sovietic Mencikov. Era prima dată când participau la curse în America jockeii sovietici şi caii lor. Iată ce a apărut, a doua zi, în faimoasa rubrică a lui Drew Pearson:
" - Unde se află ambasadorul Mencikov? l-a întrebat cineva pe Brucan.
- S-a dus jos, la grajduri, să îndoctrineze caii înainte de cursă, i-a răspuns ambasadorul român."
Din fericire, Mencikov avea simţul umorului şi nu s-a supărat. Fusese supranumit smiling Mike. Dar pe mine m-au trecut răcorile când am citit ziarul.
Soţia mea obişnuia să spună că, având o asemenea gură-spartă şi asemenea table-manners (maniere la masă) nu puteam fi ambasador decât la Washington.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu