sâmbătă, 30 iulie 2016

Ei sunt aici (28)


Timothy Good









Unul dintre lucrurile cele mai surprinzătoare a fost descoperirea modului de interconectare a componentelor navei. Obiectul era desfăcut bucăţi şi se pare că după ce era asamblat arăta ca una din acele cutii orientale: nu putea fi deschisă dacă nu cunoşteai exact locul unde să apeşi... pentru a dezmembra obiectul trebuie parcursă o secvenţă precisă. Asamblarea părţii componente este o procedură complicată, dar dacă o cunoşti devine relativ simplă.“

În cartea sa Behind the Flying Saucers, apărută în 1950, Frank Scully relata că o navă recuperată s-a dovedit a fi asamblată din segmente, care erau potrivite în nişte caneluri şi erau nituite apoi în jurul platformei de bază. Nava era ingenios îmbinată, scria el, şi dezmembrarea ei s-a făcut cu mare atenţie. În 1958, dr. Olavo Fontes a fost înştiinţat de oficialităţi din serviciul de informaţii al marinei braziliene că, în momentul respectiv, în lume fuseseră recuperate şasb discuri zburătoare: 3 în Statele Unite, iar celelalte în deşertul Sahara, Insulele britanice şi Scandinavia. „Toate sunt construite dintr-un metal foarte uşor, asamblate din segmente care se îmbină în nişte şanţuri adânci şi sunt fixate prin nituri, în jurul bazei“, dezvăluia el într-o scrisoare particulară a cărei copie mi-am procurat-o. „Pe suprafaţa exterioară a navelor nu se vede nici o urmă a acestor îmbinări."

L-am întrebat pe Bob dacă a aflat ceva de la Surrinar Shapiro în legătură cu zborurile de încercare făcute cu aceste nave.

„Nu cred să fi menţionat vreodată ceva despre zboruri de încercare, sau altceva asemănător", mi-a răspuns el. „Ştii, mi s-a părut că întinsesem prea mult coarda şi oricum consideram puţin prematur să discut, despre dinamica operaţională, aspecte de navigaţie sau alte lucruri de acest gen! Chiar că n-am discutat nimic despre navă ca întreg sau despre caracteristicile funcţionale, nimic altceva în afara caracteristicilor operaţionale ale componente lor. “

Deşi la prima întâlnire (într-un restaurant din Virginia, spre sfârşitul anului 1989) Shapiro se arătase cordial, la a doua a fost mult mai rece. Discuţia a avut loc la amiral acasă, în Virginia, în ziua de 21 iunie 1990 şi s-a încheiat destul de brusc. „Prima oară fusese parcă mai descătuşat, nu părea să-şi facă probleme de conştiinţă", îmi spunea Bob. „La a doua întâlnire a adoptat o atitudine mult mai protocolară, probabil fiindcă mă suspecta că motivul declarat al prezenţei mele acolo era doar un pretext."



PROIECTUL COSMIC JOURNEY


La începutul lui septembrie 1989 am primit o scrisoare de la directorul unui grup, Special Development Group, asociat cu Ringling Brothers şi cu Barnum and Bailey International, o uriaşă corporaţie de divertisment patronată de Kenneth Feld Productions, care este cunoscută mai ales pentru circurile sale. Directorul a menţionat că unul dintre colegii săi asistase la prelegerea ţinută de mine în cadrul sesiunii MUFON de la Las Vegas, din luna iulie a accluiaşi an. „Corporaţia noastră desfăşoară o activitate extensivă dc cercetare pe această temă“, scria el, „deoarece ne pregătim pentru un turneu internaţional, care pe lângă distracţie va include şi o prezentare de informaţii exacte. Am fi foarte bucuroşi să ne putem întâlni cu dv. cât mai curând cu putinţă, pentru a discuta despre fenomenul de muşamalizare a aspectelor OZN.“

I-am răspuns, exprimându-mi rezervele cu privire la asocierea subiectului OZN cu o companie de circ, şi am acceptat întâlnirea. Răspunsul lor a sosit cu următoarea poştă:
Organizaţii precum NASA, United State Government, Rockwell International au fost de acord să colaboreze la realizarea secţiunii principale a spectacolului nostru, viitorul spaţiului şi cuceririlor ştiinţifice prezise pentru următorii 100 de ani. Iniţial au avut reţineri, nu datorită faptului că deţineam circuri, ci pentru modul decent de abordare a subiectului OZN. Am reuşit să le alungăm temerile..

În urma unor conversaţii telefonice am fost invitat să devin „consultantul oficial în cercetarea OZN“ al Special Development Group. Pentru aceasta trebuie să fac mai întâi o vizită în Orlando, Florida, spunea directorul. Cum urma să vizitez Golful Breeze în octombrie, am aranjat să zbor cu această ocazie şi la Orlando. Din păcate, au apărut probleme în programarea curselor aeriene, făcându-mi imposibilă călătoria şi am fost obligat să amân întrevederea.

Când am ajuns înapoi în Anglia, directorul m-a anunţat prin telefon că pregătirea spectacolului a ajuns într-un punct critic. „Căutam o modalitate şi o formă de a construi secţiunea noastră despre OZN în cadrul acestei reprezentâţii deosebite", explica el, „şi încercam să decidem care este cea mai bună metodă de a continua spectacolul cu o expoziţie despre OZN-uri, organizată pe o suprafaţă de 5.000-6.000 m2. Am vrea să fim siguri că, dacă discuţiile noastre au fost fructuoase, putem conta pe sprijinul dv. sau, eventual, poate ne indicaţi un nume sau ne puneţi în legătură cu cineva care ne-ar putea ajuta în aducerea la îndeplinire a acestui proiect."

Am menţionat că prietenul meu Bob Oechsler era singurul calificat să le dea o mână de ajutor, nu numai datorită competenţei sale ca cercetător OZN ci şi pentru pregătirea sa ca specialist al misiunilor NASA şi ca inginer proiectant. (Mai târziu am aflat că Jun-Ichi Yaoi, binecunoscut director de televiziune şi cercetător OZN, care a fost solicitat să colaboreze pentru expoziţia din Japonia, l-a recomandat de asemenea pe Bob. Directorul mi-a mulţumit pentru recomandare, iar Bob a luat legătura cu el mai târziu. N-am mai avut de atunci veşti de la Special Development Group.

După cum am aflat, Bob era mai potrivit decât mine pentru postul respectiv, în parte datorită trecutului său la NASA, care l-a ajutat să se facă iute îndrăgit de echipa NASA care colabora la acest proiect. Poate şi activitatea sa anterioară din cadrul Air Force a fost un alt factor care a contribuit la decizia angajării sale, precum şi contactele pe care le avea în Intelligence Community.

Împreună cu Bob am discutat adesea despre diferite tentative oficiale de îndoctrinare a opiniei publice cu privire la fenomenul OZN, tentative abandonate invariabil, dintr-un motiv sau altul. Astfel de încercări s-au făcut cu Bob Emenegger, Linda Howe, Bill Moore. Ne-am gândit că poate şi reprezentaţia respectivă era o altă tentativă de acest fel. După cum s-a dovedit ulterior, am avut dreptate.

Bob s-a întâlnit cu Special Development Group în Orlando, în noaptea de 1/2 noiembrie 1989 şi, după semnarea unui angajament de păstrare a secretului, i s-a făcut o prezentare succintă a proiectului, cunoscut sub numele de „Cosmic Journey“ (călătorie cosmică). Reprezentaţia se voia o perspectivă istorică internaţională asupra programelor spaţiale americane şi sovietice. Printre participanţi se aflau foştii astronauţi Alan Bean, Charles „Pete“ Conrad, Gene Cernan şi Alexei Leonov. Proiectul avea aprobarea preşedintelui George Bush, a vicepreşedintelui Dan Quayle şi a National Space Council (o organizaţie cu sediul la Casa Albă şi aflată sub protecţia Executive Order.)

Beneficiind dc sprijinul oferit de NASA şi de Rockwell International, expoziţia urma să prezinte o machetă în mărime naturală a metroului american, purtând numele Ambassador. Suprafaţa pe care se întindea expoziţia acoperea 134.000 m2, din care 15.000 m2 reprezentau „tabăra spaţială". Aproape o treime din expoziţie urma să înfăţişeze OZN-uri şi extraterestri. O sală de 600 de locuri fusese transformată în nava spaţială Bao-Tech, iar în afara spectacolului fusese amenajată o zonă plină de chioşcuri unde se vindeau publicaţii şi alte materiale referitoare la OZN-uri. Pe lângă toate acestea, proiectul trebuia să pună un program educaţional tridimensional care s-ar fi publicat în 25.000 de şcoli din Statele Unite, cu începere de la 1 ianuarie 1990. Organizarea acestui spectacol itinerant trebuie să fie încheiată iniţial până în 1 septembrie 1990.

„Interesul lor faţă de mine avea mai multe aspecte", îmi spunea Bob, „concentrându-se asupra legăturilor mele în cadrul Intelligence Community referitoare la OZN-uri, a activităţii mele anterioare la NASA. Un interes deosebit l-au manifestat pentru colaborarea mea limitată la proiectul unei firme canadiene care a montat un braţ pneumatic şi de asemenea pentru experienţa mea în robotică în domeniul dispozitivelor sofisticate de telecomandă pentru roboţii specializaţi, pe care ei voiau să-i folosească drept ghizi în cadrul expoziţiei itinerante."



ÎNTÂLNIREA DE LA PENTAGON


La 13 noiembrie 1989 Bob s-a prezentat la Pentagon în Washington, DC, pentru a se întâlni cu un general care era legătura pentru proiectul Cosmic Journey în cadrul Intelligence Community. Controlul de securitate a inclus şi trecerea printr-un tip neobişnuit de ecran electronic, din câte mi-a spus Bob.

„Semăna cu un detector de metale din cadrul securităţii aeroporturilor, dar am avut o senzaţie ciudată de parcă aş fi trecut printr-un fel de sită, ca atunci când păşeşti printr-o uşă sau fereastră pentru protecţie împotriva ţânţarilor, dacă poate face cineva vreodată acest lucru. Mi-a lăsat senzaţia unor furnicături în regiunea corticală a creierului," se pare că mi-a afectat întreaga suprafaţă cerebrală: ambele emisfere cerebrale fuseseră atinse.

Oarecum ameţit, dar păstrându-mi totuşi echilibrul destul de bine, am ajuns la biroul generalului însoţit de un om de pază. Acesta a ciocănit la uşă o singură dată şi fară să mai aştepte răspuns a deschis-o şi m-a introdus înăuntru. L-a salutat scurt pe general şi a închis uşa în urma mea. Generalul, care se pregătea să încheie o convorbire telefonică, m-a salutat cu un surâs larg şi mi-a oferit un scaun în apropierea costisitorului său birou din lemn de cireş. L-am recunoscut imediat din fotografiile pe care mi le arătaseră cei din echipa spectacolului la întrunirea din Orlando, când mi-a fost prezentat Cosmic Journey.

Prima mea observaţie s-a referit la felul în care m-a afectat trecerea prin maşinăria de securitatc de la intrare. „Ce reprezintă?" am întrebat eu. A râs, evitând să-mi răspundă la întrebare, spunându-mi. „Blestemăţia aia mi-a dat dureri de cap în primele două săptămâni când am ajuns aici!“

A trecut imediat la discuţia despre expoziţia organizată de Cosmic Journey. Dorea să ştie de unde intenţionam să obţin materialele pentru chioşcuri, pentru a prezenta fotografii şi rapoarte despre evenimente OZN şi întâlniri, din ce arhive militare şi aşa mai departe. I-am arătat că nu ajunsesem atât de departe cu planificarea şi că speram în îndrumarea pe carc mi-o putea oferi el în această problemă precum şi în altele. Mi-a indicat că NASA şi NPIC (National Photographic Interpretation Center) ar fi un bun punct de plecare.

NPIC, înfiinţată de CIA în 1961 şi dotajă cu specialişti în analiză angajaţi dc CIA şi DIA, este localizată într-o clădire cu şase etaje, Federal Building 213, aflată la intersecţia străzii M cu First Street, la opt blocuri depărtare de Capitoliu, pe Jersey Avenue, în Washington, DC, şi arăta ca un depozit din cărămidă. Mare parte din activitatea desfăşurată aici este dedicată analizei fotografiilor luate din avioanele spion şi din sateliţi."

„Unul dintre cele mai şocante elemente ale discuţiei a fost referirea la prezentarea în cadrul expoziţiei a unui cadavru dc extraterestru conservat într-un recipient criogenic“, a continuat Bob. „Generalul a descris recipientul ca un sicriu provenit dintr-o viitoare eră spaţială, cu o lampă strălucind albastru sub un capac transparent de lexan, fixat uşor înclinat astfel încât să nu arate chiar ca un coşciug. Se pare că generalul era preocupat de folosirea obiectului autentic în locul machetei şi s-a interesat despre cum credeam eu că va reacţiona opinia publică. M-a întrebat dacă publicul va crede sau nu în realitatea acestei expoziţii şi cum ar putea fi autentificată aceasta printr-un fel de plachetă oficială. Am sugerat că obiectul putea fi însoţit de un raport de autopsiere şi fotografii color, ceea ce ar acorda un plus de credibilitate."

Bob insistă asupra faptului că ideea de a prezenta un cadavru extraterestru i s-a părut că este luată foarte în serios. „De fapt, am rămas cu impresia că au o mulţime de cadavre din care ar putea alege!“ mi-a spus el.

„Generalul avusese de asemenea aceleaşi griji şi în privinţa expunerii unei nave reale în loc de machetă şi avea îndoieli despre fezabilitatea prezentării unui vehicul autentic într-un decor adecvat. Am sugerat că în cazul obiectului real ar fi de preferat dacă s-ar permite accesul publicului la bord. Obiectivul proiectului era să înlăture monopolul asupra acestor experienţe şi să fie interactiv.

Un alt subiect abordat în cadrul discuţiei a fost implicarea mea în expertizele în robotică şi rolul minor pe care l-am avut în realizarea braţului pneumatic, a cărui destinaţie iniţială era să furnizeze un ajutor vital astronauţilor şi, în acelaşi timp, folosea drept instrument pentru repararea sateliţilor aflaţi pe orbită.

Expertiza mea asupra roboţilor specializaţi l-a convins de posibilităţile inovatoare în privinţa sistemelor de comandă - mai ales proiectarea reconfigurată a prototipului. În urma discuţiei am făcut o călătorie de specializare la Houston şi ulterior am colaborat la reconfigurarea braţului pneumatic din forma sa adaptată mediului de imponderabilitate la o formă funcţională în mediul gravitaţional. Acesta urma să fie exponatul central în cadrul proiectului Cosmic Journey.

Am discutat şi despre organizarea manifestării pe tema OZN dinaintea spectacolului şi despre concepţia artistică a acestuia din urmă. Mi-am exprimat obiecţiile în legătură cu nava spaţială Bio-Tech şi cu conceptul în ansamblu de agresiune de tip militar. După părerea mea, acest concept nu se încadra în obiectivele proiectului bazate pe fapte reale. Poate că părerea mea era cea nerealistă...

Nu am nici o îndoială că generalul ştia mult mai mult decât mine despre acest subiect. Era evident că încerca să obţină opinia mea în anumite privinţe, iar eu mi-am exprimat-o deschis. Unica surpriză a constituit-o conştientizarea nivelului de informaţii pe care le vehiculam. Nu-mi trecuse prin minte că generalul ar fi putut avea vreo legătură cu organizaţia care-mi supraveghea orice mişcare şi conversaţie. Am fost foarte surprins când acestuia i-a scăpat că dacă tot mă duc la Dallas la sfârşit de săptămână, va aranja ca cineva de la Carswell AFB să ia legătura cu mine. Nu ştiu dacă mi s-a spus clar că voi fi întâmpinat la aeroport sau mă va căuta mai târziu, în timpul şederii mele acolo, dar sunt absolut convins că nu menţionasem nimănui planurile mele de călătorie.

Întâlnirea s-a încheiat şi a părut fructuoasă pentru ambele părţi. Am fost condus către ieşire pe un alt drum decât cel pe care venisem.

Deşi am aşteptat un semn de viaţă din partea generalului, nu l-am mai văzut şi nici nu am primit vreun telefon de la el. Fără îndoială că în momentul în care a fost întreruptă subvenţionarea proiectului, generalul a abandonat această preocupare. De fapt singura dată când am auzit pomenindu-i-se numele a fost la sosirea mea la baza aeriană NASA, Ellington, unde mi-au fost verificate actele de către ofiţerul de serviciu. De la întâlnirea la Pentagon nu l-am mai revăzut."

Nu încape îndoială, în opinia mea, că relaţiile lui Bob din cadrul Intelligence Community, precum şl implicarea sa în proiectul Cosmic Journey, au făcut din el o ţintă pentru supraveghere. Deşi comentariul generalului îl pusese pe gânduri, evoluţia ulterioară a evenimentelor l-a surprins total nepregătit. La Dallas n-a fost contactat de nimeni de la Carswell AFB, dar cele care s-au petrecut în prima seară acolo au fost atât de bizare încât l-au făcut pe Bob să se îndoiască de sănătatea sa mintală.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu