vineri, 29 iulie 2016

13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (19)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche









- Pe de altă parte, agitatorii de profesie, înarmaţi, prezenţi la locul faptelor şi al căror mod de a acţiona a constituit dovada însăşi asupra naturii „legionare" a rebeliunii. Trebuia, în mod logic, să fie descoperiţi câţiva dintre aceştia printre suspecţii reţinuţi în cursul serii şi al nopţii, care fac obiectul unei „trieri", potrivii expresiei care revine în comunicatele oficiale. Nu a fost avansată nici o cifră precisă asupra numărului acestora din urmă, iar afirmaţiile oficiale se contrazic una pe alta în mod permanent:
dacă este să dăm crezare Guvernului, în data de 16 iunie — deci, având în vedere şi arestările efectuate în timpul „şederii" minerilor — numărul celor anchetaţi se ridica la 1 021 (915 bărbaţi şi 106 femei). Dintre aceştia, 34 sunt în detenţie preventivă. Alte 83 de persoane fac obiectul unui dosar penal pentru trimiterea în judecată. 153 de persoane au primii sancţiuni penale contravenţionale, constând în amenzi şi întemniţări. Au fost, de asemenea, anchetaţi 51 de minori, dintre care 18 au fost trimişi la şcoli speciale, iar 33 au fost încredinţaţi familiilor.

Ministerul de Interne, în nota din 16 iunie, ajunge şi el, în chip curios, la aceeaşi cifra de 1021 de persoane arestate, însă numai în seara zilei de 13 şi dimineaţa zilei de 14 iunie, împărţirea fiind cu totul alta: „în seara zilei de 13 şi dimineaţa zilei de 14 iunie, au fost identificate la locul faptelor 1 021 de persoane, din care 915 bărbaţi şi 106 femei. După ce aceştia au fost triaţi au fost luate următoarele măsuri:

- 68 de persoane au fost arestate întrucât au comis inracţiuni;

-182 au fost reţinute pentru comiterea de contravenţii;

- 83 au făcut obiectul unor urmăriri penale, fără a fi fost reţinuţi;

- 103 minori au fost identificaţi; dintre aceştia, 72 au fost înapoiaţi familiilor şi 31 au fost internaţi în centre specializate.

Acţiunea de triere continuă în colaborare cu unităţile Procuraturii."

Oricum, reiese implicit, fie dintr-o versiune, fie din cealaltă, că această primă selecţie nu a reuşit încă să găsească „extremişti" de profesie. Aceşti „provocatori" sunt de negăsit, ceea ce-i face pe unii să se gândească la misterioşii „terorişti" din decembrie.

Fantoma unei Securităţi incontrolabile, redusă la starea de şomaj după revoluţie şi înfeudată acum organizatorilor unui complot „legionar", este acum readusă în atenţia publicului, prima dată de către Răzvan Theodorescu (preşedintele Televiziunii Române), maestru în arta insinuării şi a propagandei. „Am recunoscut printre cei care au asediat Televiziunea foşti activişti de partid din Televiziune care îşi pierduseră slujba din decembrie 1989", afirmă acesta într-un interviu difuzat de Radio Europa Liberă în 19 iunie.

Ideea va fi reluată şi amplificată de Petre Roman în faţa ziariştilor spanioli, la 21 iunie, la Madrid: „Şefii acestora sunt foşti terorişti, foşti membri ai Securităţii." Aceeaşi idee se va regăsi şi în unele discursuri adresate străinilor şi va fi strecurată şi în presa de uz intern. Ziarul Azi din 16 iunie scrie, de exemplu, în articolul: „Opriţi, extrema dreaptă!" că „elemente recuperate din vechea miliţie şi din Securitate s-au implementat printre mercenari /.../, ţigani din pleava societăţii şi scursori de la periferia civilizaţiei contemporane". In fapt, se vădeşte repede că teoria loviturii de stat nu poate fi susţinută decât dacă se poate dovedi că bandele venite de la marginea societăţii au fost încadrate şi conduse de „specialişti". Cine putea să joace mai bine acest rol dacă nu fantomele „teroriştilor" din decembrie? Dacă la şase luni de la revoluţie, după atâtea investigaţii, autorităţile nu au reuşit să pună mâna pe aceşti terorişti, cum or fi putut să o facă acum atât de repede?
Nu este deloc uimitor, în aceste circumstanţe, că „agresorii violenţi" pe care Televiziunea îi oferă răzbunării populare se arată a fi înainte de toate simpli vandali. Curios, de altfel ei nu vor fi urmăriţi, fie pentru că nu li s-a putut găsi vreo vină, fie pentru că urmărirea nu a fost considerată oportună...



Oamenii Securităţii


Totuşi, întrebările privind adevărata identitate a „provocatorilor" şi mai ales rolul lor în desfăşurarea evenimentelor îşi vor găsi în scurt timp locul, cu precădere în paginile presei independente. Prea mulţi martori au remarcat, îndeosebi la Televiziune, cât de suspecte erau actele de violenţă protejate şi chiar încurajate de forţele de ordine şi de către „civilii" susţinători ai FSN, care păreau că îi conduc pe aceştia din urmă; acte de agresiune comise de alţi „civili" ciudat de asemănători cu primii. Acest lucru este scos în evidenţă de mulţi martori.

Să cităm în acest sens mărturia unuia dintre „arestaţii" din timpul nopţii, Victor Cojocaru, care va declara în România liberă din 6 octombrie: „M-au arestat pe 14 dimineaţa, la ora 2, de pe strada de lângă Televiziune, în timp ce fugeam datorită spaimei create de focurile trase de militarii din garda Televiziunii. Am fost dus la Palatul Victoriei, bătut bestial şi aruncat într-o cameră unde zăceau mai multe persoane. Mi s-a spus: «lasă că n-o să scăpaţi nici unul». Spre ziuă am observat că în acea cameră intrau diverşi civili, care spuneau, cu privirea aţintită asupra unuia din grămadă: «Măi Mitică, cum ai ajuns în situaţia asta?» Aceşti «Mitică» părăseau încăperea cu acei civili.
Au fost circa 8-10 cazuri. La trei dintre aceştia, după un control prealabil, se depistase că miroseau a benzină, unul dintre ei având chiar şi un cuţit."

Această mărturie aruncă o cu totul altă lumină asupra operaţiei de „triere" care se efectua în timpul nopţii.

Alte mărturii — precum cea a lui Dumitru Iuga sau a lui Constantin Martiniuc, ambii prezenţi la Televiziune în calitate de salariaţi ai ei — conduc la aceleaşi concluzii:
Iuga surprinde în holul Studioului 4 conversaţia dintre „civilii" îmbrăcaţi în salopete suspecte şi înarmaţi cu ciomege şi răngi. Unul dintre ei povesteşte celuilalt: „L-am bătut pe unul pe stradă, de l-am cocoşat, ca să văd că era unul de-al nostru, îmbrăcat civil." El surprinde în aceleaşi locuri şi alţi „civili" bine îmbrăcaţi, dându-se drept „căpitani sau colonei în rezervă", dirijând forţele de ordine şi... civili în salopetă (revista 22, nr. 37 din 28 septembrie 1990). Cine ar putea fi aceştia, dacă nu membri ai Securităţii care, „foşti" sau „actuali", în „rezervă" sau „activi", au aerul că sunt în misiune chiar în momentul respectiv.
„Civilii" — îmbrăcaţi corect sau nu — sunt în legătură cu persoane precum Bebe Ivanovici, dar şi cu unele de rang mult mai înalt: Gelu Voican, viceprim-ministru pe atunci şi senator, N.S. Dumitru, vicepreşedinte al FSN.
Acestea sunt fapte care se regăsesc în mărturiile lui Constantin Martiniuc, ameninţat cu moartea în mai multe rânduri, ca şi Dumitru Iuga şi mulţi alţii de atunci încoace (România liberă din 14 august 1990).

Faptele vorbesc de la sine şi concordă unele cu altele în aşa măsură, încât Ion Iliescu se va simţi dator să declare, începând din 14 iunie: „Faţă de această situaţie /rebeliunea legionară/, mai sunt încă oameni care — Dumnezeu ştie cu ce intenţie — caută să-i facă pe agresori să treacă drept victime, aruncând răspunderea asupra forţelor de ordine." Asemenea afirmaţii vor fi ulterior întotdeauna respinse, fără măcar a li se da vreo atenţie, ele fiind pur şi simplu „totalmente ridicole" şi „stupide" (discurs ţinut de preşedinte, în faţa membrilor Corpului Diplomatic, relatat în Expres din 29 iunie).

In orice caz, în luna septembrie, când se vor judeca primele procese, după atâtea şi atâtea arestări urmate de „trieri", de anchete „civice" sau judiciare, după atâtea delaţiuni solicitate de către autorităţi (cum se va vedea), după atâtea inculpări ramase fără urmări luni întregi, nu se va găsi niciun acuzat care să poată fi adus în sprijinul tezei că în seara zilei de 13 iunie s-a încercat o lovitură de stat foarte periculoasă, premeditată şi foarte bine organizată.

Intr-adevăr, din cele 185 de persoane anchetate în cursul lunii iunie şi ţinute în stare de arest cel puţin două luni, numai cinci au compărut în faţa Tribunalului Militar în septembrie, şi aceasta pentru că infracţiunile comise „au drept obiectiv bunuri aparţinând Poliţiei Capitalei şi Ministerului de Interne" (în termenii comunicatului cabinetului Procurorului general din 14 iunie 1990):

- doi indivizi asupra cărora s-au găsit pistoale şi cartuşe furate de la Prefectura Poliţiei: Valentin Stoican, 15 ani, „fără ocupaţie", şi Vasilică Lixandru, 23 de ani, şi el tot „fără ocupaţie";

- un individ care a aruncat pietre şi sticle incendiare în clădirea Ministerului de Interne, pe nume Nicolae Bugeanu, 48 de ani, „pensionar";

- o persoană acuzată de a fi furat documente de la Inspectoratul Poliţiei şi o alta inculpată pentru că ar fi furat o baterie de acumulator şi un difuzor dintr-un vehicul incendiat al poliţiei (Comunicatul Procurorului general şi al Ministerului de Interne, publicat în România liberă din 26 septembrie)

Cât despre alţi 29 de „agresori", al căror proces a început la 24 septembrie, delictele pentru care sunt aduşi în faţa justiţiei se află sub incidenţa codului penal, cu alte cuvinte, nu sunt considerate ca având legătură cu o tentativă de lovitură de stat. Ei au apărut în faţa tribunalului pentru delicte precum ultraj la bunele moravuri, tulburarea ordinii publice (art. 321, de la şase luni la cinci ani închisoare), distrugerea de bunuri publice cu consecinţe foarte grave (art. 231, de la 10 la 15 ani închisoare), pentru a fi pătruns fără a avea dreptul în sediul unor instituţii publice. Dintre aceştia, 9 erau „fără ocupaţie", 4 minori, 9 muncitori, 1 student, 2 ingineri, 1 decorator, 1 vânzător, 1 tehnician şi 1 arhitect.

După cum se vede, „agresorii" au fost selecţionaţi cu atenţie. între ei, nici urmă de cei ale căror feţe au putut fi văzute pe micile ecrane de către întregul popor în seara zilei de 13 iunie şi a doua zi, prinşi în flagrant delict de vandalism şi violenţă.

„Bandele extremiste organizate" au rămas nedepistate, la fel ca „teroriştii" sau foştii „securişti" la care face aluzie Petre Roman. La sfârşitul anului 1990 nu se excludea posibilitatea de a fi descoperiţi câţiva printre cele 51 de persoane cercetate în stare de arest încă din iunie, a căror anchetare nu a dat încă rezultate...

In ceea ce-i priveşte pe „capii" complotului, căutarea lor e o altă poveste, una pregătită, aşa cum am văzut, încă de la întreruperea emisiunii TV, prin proferarea la telefon de acuzaţii, ameninţări şi injurii; ea se va desfăşura în văzul tuturor, începând din dimineaţa zilei de 14 iunie.



VIOLENŢA MINERILOR



Zorii zilei de 14 iunie: „Moarte golanilor!"


La ora 5 dimineaţa, Piaţa Universităţii era pustie. Ultimii demonstranţi fuseseră împrăştiaţi încă de la ora 3. Poliţia şi trupele USLA se retrăseseră de mai bine de jumătate de oră.
Iată însă că dintr-odată...


Atacul

„Aproape de ora 5, povesteşte Silvia Mustăciosu, cei câţiva colegi care rămăseseră să vegheze în Piaţa Universităţii s-au întors într-o stare de mare agitaţie: veniseră minerii... Toţi cei care eram acolo ne-am repezit la etajul trei al Facultăţii de Geografie ca să-i vedem.

Vreme de cinci minute, Piaţa Universităţii ni s-a părut pustie. Apoi, deodată, am zărit bandele de mineri lângă Intercontinental. înaintau în pas alergător cu lămpaşele aprinse şi cozile de târnăcop ridicate ameninţător. Zeci, sute, o mie de mineri mânioşi şi sălbatici urlând «Moarte golanilor!» I-am văzut năpustindu-se spre balconul Facultăţii de Geografie.

In câteva secunde au spart uşa cu topoarele. Am început să fugim în toate părţile. Nu cunoşteam planul clădirii, iar pe culoare era întuneric. Ne-am regrupat în podul clădirii. Nu a trecut nici un minut şi ne-au descoperit. De altfel, rămăsesem în picioare chiar lângă intrarea din pod.
Au pus mâna pe noi şi ne-au obligat să coborâm."

De fapt, minerii, sau mai degrabă „conducătorii" lor, par să fie la curent cu planul clădirii şi chiar cu numărul celor care se găsesc în Universitate. Marian Munteanu, fratele lui, Bogdan, elev de liceu încă, Drăgan şi alţii, aproximativ douăzeci de persoane, se refugiaseră la subsolul Universităţii. Minerii au invadat încăperea urlând: „Unde sunt ceilalţi?"

„Au intrat mai mult de o sută de mineri, îşi aminteşte M.B., studentă în anul III la Filologie; erau înarmaţi cu bâte, răngi de fier şi topoare. Topoare de tăiat lemne. Se înghesuiau care mai de care să lovească. Erau însoţiţi de indivizi în civil care îi călăuzeau.

Eram înconjurată de o mulţime de mineri, care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi cu picioarele unde nimereau. Ne-au scos de acolo sub o ploaie continuă de lovituri, traşi de păr pe scări, pe trotuarele pline de geamuri sparte şi de asfalt ars. Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa. Nu doream decât să ajung cât mai repede la duba poliţiei. La un moment dat, unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, încurajaţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Se formaseră două şiruri, aşa cum obişnuiesc poliţiştii, după cum am auzit; toţi aveau cozi de târnăcop. Am fost împinşi cu brutalitate între cele două şiruri. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat, dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva, nu ştiu de cine anume, de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine."

Doamna Maria Munteanu, mama lui Marian şi a lui Bogdan, povesteşte la rândul ei: „Bogdan, fratele lui Marian, a fost cel mai rău bătut. Este singurul care are leziuni interne. I-a fost afectat un plămân. Pe Marian l-au târât pe scări, până în dreptul havuzului unde l-au bătut din nou. Strigau la el: «Unde sunt dolarii? Ţi-a dat Raţiu adidaşi?» I-au luat ceasul, i-au scos adidaşii pe care îi purta, hainele lui sunt o mărturie cutremurătoare. Cele ale lui Bogdan, nici nu există, au fost pur şi simplu sfâşiate. Ultima imagine a lui Bogdan a fost un bocanc care l-a izbit în faţă şi i-a provocat trei fracturi la nas şi deplasarea maxilarului. S-a trezit într-o maşină unde erau mai multe trupuri inerte."


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu