marți, 19 iulie 2016

„Mesajul muzical nu are conţinut, ci substanţă”


Interviu realizat de Radu Lupaşcu cu Gabriel Petric



Radu Lupaşcu: 
Îmi face o deosebită plăcere să îţi adresez întrebări în cadrul unui interviu ce va lumina... după părerea mea... multe minţi în ceea ce priveşte starea de rock prezentă şi probabil viitoare a acestei naţii şi, nu în ultimul rând, va face cunoscut un pic din istoria ta muzicala, respectiv a trupei Echinox …

Gabriel Petric: 
Mă bucur că ne întâlnim din nou şi că mai putem depăna pasiunile noastre. Cred, totuşi, că în loc de „starea de rock” ar trebui să avem în vedere şi în auz „mişcarea de rock”, pentru că iubitorii rockului – adevăraţii, nu papiţoii! – sunt tocmai cei care n-au stare. Rockul, până la urmă, nu e…”învârteală”, un termen (i)moral care bălteşte pe la noi, ci dinamică, a trupului, dar mai ales a minţii. Dacă prin „starea rockului” înţelegi „condiţia rockului”, atunci putem discuta liniştiţi, doar că termenul „naţie” mă cam sperie. 




Gabriel Petric



E plin plaiul mioritic de profeţi care ştiu ce ni se pregăteşte, cât şi ceasul la care se va decreta la români starea (aici se potriveşte!) de (ne)fericire. Or, rockerul nu vrea să fie musai fericit, pentru că, poate, şi este deja, ci vrea să fie lăsat în pace. Aşa cum nu pui „cătuşe florilor”, nu e bine să atentezi la acea dinamică a libertăţiii, la acea energie cosmică a ritmului care irumpe din chitara lui Hendrix, din tobele lui Bonham, din explozia nucleară Dream Theater, din eleganţa tumultuoasă a lui Satriani, din „filonul aurifer” Phoenix sau Sfinx, ori din straturile cuantice Kaki King…


Radu Lupaşcu: 
Care a fost prima ta legătură cu muzica rock? Cum te-a „prins”...

Gabriel Petric: 
Aici e o întreagă poveste, deşi nu cred că e mult diferită de cea a „generaţiei mele în blugi” (şi, deşi, în blugi „sunt înfipt” mai degrabă acum decât atunci)
M-am născut într-o luni – Monday, Monday! – a anului 1956, odată cu relativa destalinizare şi cu revolta anti-comunistă din Ungaria. Fireşte că, la acea vreme, nu puteam aprecia însemnătatea contextului geo-politic, dar undeva, prin celulele corpului, trebuia să vibreze Heartbreak Hotel al lui Elvis şi, mai ales, Rock Around the Clock al lui Bill Haley and His Comets, This Land is Your Land al lui Woody Guthrie sau poemul Howl al lui Allen Ginsberg. Timpul nu mai avea răbdare cu Ilie Moromete, în schimb se năşteau Primele iubiri ale lui Labiş.
Anii cei mai tenebroşi ai „obsedantului deceniu”, 1951-1953, nu i-am prins, iar pe când regimul Dej îşi întărea represiunea (1958-1959), mă aflam, mic şi fericit, departe de lumea dezlănţuită, într-un sat de pe lângă Deva, unde se auzea doar bâzâitul albinelor, foşnetul grâului şi somnul lent al cânepei puse la topit în apele Căianului.
Când am început să mai pricep câte ceva, eram deja la oraş, la Orăştie, în anul de graţie 1968, cu toate deschiderile pe care le-a adus, până la închiderea obloanelor din 1971.
Începuturile muzicale au fost…cinematografice. The Young Ones, cu Cliff Richard şi Shadows, In ginocchio da te, cu Gianni Morandi, Girl Happy (tradus la noi aiurea, O fată fericită) şi Viva Las Vegas cu Elvis Presley, Dragoste la zero grade, cu Iurie Darie. Mai era şi un film ciudat, Blow-up, pe care nu-l puteam vedea, având pe afiş inscripţia cu litere roşii:”Interzis accesul sub 16 ani!”. Stăteam minute în şir în faţa afişului, dar mai ales a celor câteva cadre din film prezentând nişte tipi cu plete şi chitare electrice atârnate de gât. Mă uitam cu fascinaţie infinită la tipii ăia rebeli din poză, pentru mine, fructul interzis, neştiind că aveam în faţă o pagină din istoria rockului: Yardbirds, cu Jimmy Page şi Jeff Beck, acesta din urmă într-un act spectaculos de smashing guitar, à la Pete Townshend.
Rumba Fort Lauderdale Chamber of Commerce, cântată de Elvis pe marginea piscinei, în Girl Happy, ca şi Viva Las Vegas au fost imboldul romantic decisiv în rugăminţile fierbinţi adresate părinţilor de a-mi cumpăra magicul instrument în formă de 8 şi cu gâtul lung: CHITARA! Iată-mă, deci, în clasa a VI-a (1968), cu o chitară bulgărească de gât, la care nu ştiam nici un acord, dar care dădea bine…în oglindă. Same ol’ story! Puteam să-l imit acum pe Elvis, doar piscina şi „fata fericită” mai lipseau din peisaj. Repertoriul se amplifica cu hiturile vremii, Nicola di Bari, Giramondo (versiune Dan Spătaru, fireşte!) sau Michel Polnareff, La poupée qui fait non.
Apoi, prin 1969-1970, s-au întâmplat nişte lucruri cu adevărat miraculoase, care au venit, aşa, în avalanşă, şi mi-au croit o imagine profundă, de neşters, privind muzica rock. Începuse Metronomul lui Cornel Chiriac, la Europa Liberă, şi nu pierdeam o emisiune. Brusc, am trecut de la În genunchi mă-ntorc la tine, la Hush, Hey,Joe, Satisfaction, All Right Now, Travelin’ Band, Fire, Speed King. Shocking rock! Pure and straight! De la romantism, am trecut la modernism şi avangardism. Era atâta energie vital-cosmică în cântecele acelea, încât aş putea zice că a fost Hiroshima pozitivă a vieţii mele. Nu conta că habar n-aveam de engleză, iar numele formaţiilor erau ortografiate, caligrafic, prin Carnetul cooperatorului: Dip Papăl sau Cridăns Chivatăr Ribabăl! Eram un „child in time” şi asta era de ajuns. Apoi a venit Atom Heart Mother, The Power and the Glory, Fragile, Thick as a Brick, adâncul acela cerebral al rockului care deschidea ritmurile fundamentale ale trupului către spirit. Good vibrations! Culmea e că, prin rock, am ajuns şi la muzica clasică, la Beethoven, Wagner, Debussy sau Eric Satie. Ajuns aici, ştiam că nimeni nu mă va mai putea păcăli în muzică: ştiam deja pe unde-i sunt rădăcinile şi vedeam clar buruienile şi florile artificiale care tulburau imaginea. Gurul mi-era Cornel Chiriac, fără de care n-aş fi ştiut mare lucru în domeniu, într-o vreme când, ani de zile, singurul LP original străin (în afara vinilurilor cu Omega sau Illés) pe care l-am ţinut în mână a fost LA Woman al Doors-ilor!
Aveam însă un mare avantaj. Tata era pasionat de tot felul de aparate electronice. Radio-uri, televizoare (Rubin 102, fireşte), pick-up-uri, magnetofoane îmi stăteau la îndemână, prieteneşte. Cred că am avut primul magnetofon în oraş, iar asta nu era puţin lucru. Umpleam benzi Orwo întregi cu emisiunile lui Cornel Chiriac. Şi acum mai păstrez benzile cu concertul Free, de adio, sau excepţionalele emisiuni dedicate lui Jimi Hendrix. Din păcate, comentariile sale le-am şters atunci când am aflat că o parte din noi, cei care ascultam Europa Liberă, eram în vizorul Securităţii.
EP-urile cu Entuziaştii, Cvintetul Mamaia, Sincron, Mondial sau Phoenix au avut şi ele un rol special în acea vreme.
Şi mai era ceva: spectacolele pe care le dădea trupa Color din Petroşani prin anii ’70. Nici acum nu pot uita emoţia pe care o resimţeam când se dădea la o parte cortina roşie de la Casa de Cultură din Orăştie, iar ei începeau să cânte Bad Moon Rising sau In-A-Gadda-Da-Vida. Idol îmi era chitaristul solo, un tânăr cârlionţat care făcea show, cânta cu chitara la spate etc., nimeni altul decât viitorul basist la Phoenix, Joshi Kappl!


Radu Lupaşcu: 
Odată cu pasiunea pentru muzica rock ai aprofundat studiul asupra chitarei electrice? Când ţi-ai cumpărat prima chitară şi când ai început să cânţi?

Gabriel Petric: 
Acasă, puneam un microfon în chitara bulgărească, iar din magnetofonul Tesla intram în televizorul Rubin 102. La “spectacole”, cântam pe chitare împrumutate de la prieteni, celebrele chitare electrice româneşti Turist (branşate la “înfumuratele” – că tot timpul ieşea fum din ele – Doina, Delta sau Sigma) sau pe chitare făcute de prieteni ingenioşi (Willy Reitz, meştere, te salut!) Prima chitară electrică adevărată, un Ibanez RS-II, am avut-o târziu de tot şi am luat-o de la Florin Ochescu.
Am început să cânt cu formaţia liceului. Se cânta Gypsy Queen, White Room, Negru Vodă, Tabacco Road, dar şi piese pe care toţi le ştiam, dar nimeni nu ştia cine le cântă sau cum se numesc. Mai târziu am dezlegat misterul: Surfaris – Wipe Out, Rollling Stones - Walking the Dog (în varianta Veniţi cu noi, veniţi cu noi, să dăm în câine c-un pietroi) sau Nancy Sinatra – These Boots Are Made for Walking.


Radu Lupaşcu: 
În perioada studiilor la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca ai cunoscut trupe rock celebre locale sau muzicieni rock? Ce amintiri păstrezi de atunci?

Gabriel Petric: 
Ca student la Litere – între 1975-1979 –, am putut să văd, în concerte, toată floarea rockului românesc. În prim-plan, Phoenix, care-şi promova Cantofabule şi Sfinx, cu Lume albă. Unul din concertele Phoenix-ului (cărora li se alăturaseră Mondial şi Catena) – ’75? ’76? – îmi este viu în minte, poate şi pentru faptul că a fost o ocazie unică să-i aud cântând piese străine. Au cântat, între altele, Doors (Crawling King Snake) şi Mountain (sau West,Bruce and Laing?), iar aportul lui Kappl era răzbătător. Apoi, au avut diverse apariţii cu Cenaclul Flacăra, până ce, prin 1977, nu mai rămăsese decât Baniciu şi Kappl, să cânte Mica ţiganiadă sau ’39 (Queen). Publicul întreba insistent „Unde e Covaci?” (acesta era plecat în Olanda), iar Kappl răspundea hâtru: „Zice că mai vine!”.
Apoi m-am răsfăţat cu Experimental Q şi Modal Q. Îmi plăceau la nebunie, mai ales că întotdeauna m-a atras latura prog a rockului. Puteau fi văzuţi des în Clujul deceniului 8, ba la Casa Univesitarilor, ba la Casa de cultură a studenţilor. Aveam şi piesele mele preferate: Feriga albastră (Experimental Q) şi Din adâncul pământului (Modal Q). Pe chitariştii celor două grupuri, Valentin Farcaş şi Cornel Moldovan, i-am cunoscut mai târziu, prin ’85-’86, şi chiar am legat prietenie.
Un concert absolut memorabil a fost cel de la Casa de cultură a studenţilor – 1976, parcă – la care au participat Experimental Q, Curtea Veche Nr.43 şi Modal Q. Crema prog-ului românesc! Pe Curtea Veche nr.43 îi vedeam prima oară, iar momentul de improvizaţie al lui Sorin Chifiriuc şi Florin Ochescu a fost la cel mai înalt nivel artistic. Dacă mai pui la socoteală că mai era şi Mircea Florian pe acolo, imaginea devine şi mai semnificativă pentru „those days”.
Aş evoca aici şi concertul Lokomotiv GT, din 1977, foarte scurt, de doar 45’, cu o Sală a Sporturilor înconjurată de trei cordoane de miliţieni, dar răsplătit prin satisfacţia de a auzi Ezúst nyár (Vară argintie), de a-i vedea pe Gábor Presser şi Tamás Barta cântând, totuşi, nu în cele mai normale condiţii…


Radu Lupaşcu: 
Între 1980 şi 2006 ai fost leaderul grupului art-rock Echinox! Cum a început povestea acestui grup şi de ce nu a fost “băgat” în seama de vreo casă de discuri? Au fost încercări, curtuazii … din partea vreunui producător, sau din partea mass-mediei?
Cine erau membrii trupei şi ce mai fac ei astăzi?
Am ascultat de curând pe YouTube câteva mostre cu trupa Echinox şi o pot încadra în “filonul” valoros, dar destul de subţire al rock-ului progresiv românesc... Cu ce alte trupe din acea vreme ai avut contact şi care te-a influenţat în conturarea acestei expresii muzicale?
Piesele cântate erau compoziţii proprii sau cântaţi şi cover-uri?

Gabriel Petric: 
Înainte de a-ţi da amănunte despre Echinox, dă-mi voie să-ţi relatez un fapt real, care poate fi luat şi ca o parabolă.
Undeva în nordul Africii se află a peşteră. Acolo, la metri sub pământ, vizitatorii au parte de un spectacol mirific-tulburător. În peşteră trăieşte o colonie de păianjeni-licurici, nişte insecte care, asemenea licuricilor, emit o lumină puternică. Ei bine, aceşti licurici stau aşezaţi cuminte pe tavanul peşterii. Până aici, nimic deosebit, dar vizitatorul care priveşte mai atent observă cu uimire că aceste insecte luminoase, care nu văd niciodată lumina zilei, nu stau pe plafonul peşterii în neorânduială, ci sunt grupate aşa cum sunt constelaţiile pe cer: colonia asta de licurici subpământeni formează o HARTĂ A BOLŢII CEREŞTI, cu Carul Mare, Carul Mic, Orion etc. Fiecare licurici al tenebrelor joacă rolul unei stele şi se rânduieşte pe tavanul peşterii asemenea constelaţiilor de pe cer!
Mă vei întreba ce are licuriciul cu…prefectura. E simplu: povestea reală de mai sus explică, după mine, ce înseamnă UNDERGROUND, adică să fii sub pământ, invizibil, dar să ştii exact ce se întâmplă OVERGROUND, la suprafaţă; să cânţi undeva într-o pivniţă, dar să te orientezi după harta cerească a valorii muzicale, estetice.
E ceea ce s-a întâmplat Echinox-ului, care n-a ajuns să fie vizibil, prin vreun CD – s-ar fi numit Avatar, zice licuriciul din peşteră – pe piaţa autohtonă, deşi am migălit mii de ore la piesele noastre, acolo, într-o pivniţă, unde, e drept, nu ne deranja nimeni. Eram departe de lumea înlănţuită, pentru că noi eram lumea dezlănţuită!
Echinox ia fiinţă în 1980, în Orăştie, la poalele Kogaionului, la iniţiativa mea (chitară, compoziţii, versuri) şi a lui Pompiliu Bota (da, actualul preşedinte al Uniunii Naţionale a Barourilor din România – aripa paralelă, pe vremea aceea mare fan Beatles, vocalist şi chitarist, catalizator al creaţiilor Echinox de atunci). Îi mai aveam alături pe Cornel Chioveanu (chitară) şi Jean Petruţa (tobe; era printre puţinii toboşari din zonă care putea bate ritmuri à la Costin Petrescu!). Mai târziu, ni s-a alăturat la chitară bas Willy Reitz. Atunci am pus la punct un soi de operă-rock, Iarba fiarelor, pe care am prezentat-o în concerte la Orăştie şi Timişoara. Era mai degrabă un folk-rock, cu puternice influenţe Phoenix şi Jethro Tull.
După ce Pompiliu Bota pleacă pe drumuri proprii, în trupă sunt cooptaţi Emil Balomiri (ch.bas, voce) şi Călin Ciama „Efendi” (clape), formulă cu care am participat la festivalul „Constelaţii rock”, Râmnicu-Vâlcea, 1985. Creaţiile din acea perioadă sunt puternic marcate de new wave (v.Învingătorul, http://www.youtube.com/watch?v=A8IsynJJMr8). Tot atunci am înregistrat un demo, cu ajutorul unui prieten chitarist ex-Echinox, Szilagyi Imre,, piesa At the Watershed (La cumpăna apelor, pe versuri de L.Blaga) creaţie pop pe care intenţionam s-o trimitem la concursul Billboard. După ce vameşii români au ascultat-o şi răsascultat-o, au decretat: piesa are 4’, iar caseta TDK are 90’. Oare nu cumva în celelalte 86’ de bandă liberă sunt ceva mesaje criptate adresate SUA? Aşa că acea casetă n-a ajuns niciodată la urechile lui Carlos Santana, membru în juriul Billboard. Funny, isn’t it?
Prin 1994, suntem în formulă fără clape, cu Rudy Plasser la chitară, Gabriel Hărăguş la tobe – o adevărată uzină ritmică! – şi, mai târziu, Mihai Butnariu, vocal. Ultima formulă creativă (deh, proggerii mai cântau şi pe la nunţi…) a fost cea din 1997, formula cea mai solidă: Gabriel Petric (ch.), Emil Balomiri (bas, voce), Florin Demea (ch.), Gabriel Hărăguş (tobe) şi Mihai Butnariu (voce). Cântam un prog-rock modal, cu inflexiuni heavy-metal. Piese reprezentative: Teach Me (http://www.youtube.com/watch?v=SAlZ5FLA1Vw), In the Mood, Salad Days, Day after Day (http://www.youtube.com/watch?v=7fAFKB_94l0), Cântec de tranziţie, Camarila (pe o temă de Richie Kotzen) (http://www.youtube.com/watch?v=8-TmV58V2Zw), Reflector.
La repetiţii încercam Men at Work, Gentle Giant (singura piesă… abordabilă: Underground!), Dixie Dregs…Cover-urile din concerte se mişcau în zona Focus, Whitesnake, Police, Aerosmith, Thunder, Santana, Don Henley, Compact, Holograf etc.
Multe piese ample n-au ieşit niciodată din sala de repetiţii, între care Sarea pământului (cu influenţe accentuate Gentle Giant), sau Tărtăria.
Publicistic, am fost sprijiniţi, în „Săptămâna”, de Florin Silviu Ursulescu şi Andrei Partoş.
Stilul formaţiei a fost impus atât de pasiunile cât şi de…limitele noastre muzicale. Compoziţiile (muzică şi versuri) îmi aparţineau integral – dar aportul unui muzician excepţional ca Milu Balomiri, în zona aranjamentelor muzicale, sau pecetea unui chitarist virtuoz ca Florin Demea sunt imperios menţionabile. Tindeam către o muzică de natură conceptuală („idei manifestate în formă sensibilă”), din zona prog-ului, evident, mai ales că toţi iubeam trupe ca Jethro Tull, Yes, Rush, King Krimson, Gentle Giant, Dream Theater. Doar două lucruri ne lipseau din recuzita clasică a prog-ului: clapele (le-am avut doar în perioada new wave) şi un anumit nivel de virtuozitate instrumentală (cu care ne luptam, toţi fiind auto-didacţi). În rest, toate elementele erau la locul lor: armonii insolite, măsuri impare, piese lungi, de 10-20’, aranjamente baroce…
Din păcate, nu avem nici o înregistrare profesională, de studio, deşi o tentativă a existat, în 1997. Variantele de pe Youtube sunt foarte precare la capitolul sound…
Prin trupă au mai trecut Szilagyi Imre, Lucian Darie, Ioan Lupu „Charlie”, Laurean Bran, Richard Tauber, Harald Tauber, Gigi Stauber, Ferry Filker, Adelina Boloţ (acum cântă cu Emeric Imre şi Twisted Cables), la sunet ne ajutau Nicky Igna şi chitaristul Mimi Marcu, la scenografie Angela Dumitru.
Ce mai fac membrii trupei? Clăparul, Călin Ciama „Efendi”, a avut o bogată activitate cu Iris, Compact, Semnal M şi Mike and the Blue Spirits. Rudy Plasser cântă la Slide. Florin Demea e acum chitarist la Riff. Basistul Emil Balomiri e în Norvegia, a cântat cu Roy Martin Band, cu care a colaborat şi toboşarul Gabriel Hărăguş (v.Keep on Trying, http://www.youtube.com/watch?v=j_tZFxV-nh0) şi e implicat, alături de muzicieni străluciţi din ţara fiordurilor, cum ar fi Ole Bjørn Berge şi Geir Milton, în diverse proiecte.. Subsemnatul, scrie eseuri şi cărţi de filozofie, iar din când în când, în cerc restrâns, mai oferă câte un recital de fingerstyle guitar. La orice oră din zi sau din noapte îţi poate spune cele o mie de proiecte ale sale. Unui proiect îi alocă, în general, 10 ani. Socotiţi acum…


Radu Lupaşcu: 
Ai schimba ceva din trecutul tău dacă ai putea face aceasta? Ai alege alt drum?

Gabriel Petric: 
N-aş schimba nimic.Trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile…


Radu Lupaşcu: 
Printre primele tale articole despre muzica este şi acesta: „Anul 1970 în muzica pop. O încercare sinoptică /la cererea cititorilor/, publicat în “Napoca Universitară”, nr. 1-2, 1982.” Ai încercat să mai scrii despre acei ani şi după 1989? Este bine să cunoaştem acele începuturi... pot avea un ecou în mintea tinerilor de azi?

Gabriel Petric: 
Articolul acela l-am scris exasperat de precaritatea informaţiilor muzicale din acea vreme. Şi astăzi cred că acea perioadă din jurul anului 1970 e o piatră de temelie a rockului care merită răsascultată. Există în muzica acelui timp o inventivitate extraordinară, inspiraţii melodice absolut cuceritoare şi improvizaţii debordante, dar mai presus de toate, o onestitate a actului artistic care, în firescul ei inaugural, cu greu se mai găseşte azi în pletora de stiluri – multe artificiale, comerciale –ale unor artişti înghiţiţi de maşina businessului muzical. După 1989, m-am concentrat mai mult pe eseistica literar-filosofică, dar, sporadic, am scris despre „rădăcinile” fenomenului rock şi am publicat o metodă de chitară modernă.


Radu Lupaşcu: 
Pregătirea şi cultura de profesor de limba şi literatura română îţi poate oferi privilegiul de a educa şi modela caractere... Ai încercat să le atragi în „spaţiul” rock?

Gabriel Petric: 
La orele mele de română se cântă Phoenix, Compact, Holograf, Vama Veche, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Poesis, Pasărea Colibri ş.a. Liceenii par uneori dezorientaţi (deh, mai ascultă şi prostii…), dar adesea mă surprind plăcut prin bunul lor gust. E plăcut să intri la oră şi să auzi pe cineva fredonând Englishman in New York sau Lemon Tree. Ori să fiu întrebat de discografia Rage Against the Machine. Sau să surprind pe vreunul cu chitara mea acustică, nelipsită din cabinet, încercând rifful din Sweet Home Alabama, Floods, Iron Man sau Highway to Hell.Într-o vreme chiar am avut un grup vocal, Woodsong, unde cântam fel de fel, de la Cat Stevens la Nirvana. „Acum mă mulţumesc să cânt cu ei Plumb de Bacovia: melodia de la The House of the Rising Sun se potriveşte perfect pe metrica bacoviană. Şi aşa, învăţăm şi poezia pentru BAC. Când îi surprind pe elevi în flagrant delict de ignoranţă, iau măsuri:Youtube-ul e mereu la dispoziţie! O fostă elevă, acum prin ţări străine, mă întreba deunăzi pe Mess dacă mai duc casetofonul la oră şi pun Stairway to Heaven. Of course I do! E drept că şi eu mai învăţ de la ei: You and Me (Lifehouse) şi Fairytale Gone Bad (Sunrise Avenue) – două piese superbe de rock alternativ – mi-au fost recomandate de „victimele” mele din bănci.
Când au venit Jethro Tull prima dată să concerteze la noi, am luat câţiva rockeri împătimiţi din liceul nostru, Aurel Vlaicu, şi i-am dus la Bucureşti. Aşa s-a născut şi rubrica de rock a revistei şcolii, Măiastra, care a debutat cu o cronică la spectacolul trupei lui Jan Anderson din 1994!


Radu Lupaşcu: 
Ce legătură este între revista „Echinox” din Cluj şi trupa rock Echinox din Orăştie?

Gabriel Petric: 
Ucenicia publicistică am făcut-o la revista studenţească “Echinox”, al cărei redactor am fost în ultimii ani de facultate. De îndată ce am înfiinţat trupa mea de rock, am botezat-o Echinox, dintr-un fel de nostalgie a anilor studenţiei, dar, poate, şi din dorinţa ca o parte din spiritul rafinat al revistei clujene să se reverse, totemic, asupra muzicii noastre.


Radu Lupaşcu: 
Există vreo contradicţie între religie şi muzica rock?

Gabriel Petric: 
Da şi nu. Nu, în măsura în care religia – ca legătură cu transcendentul –, a avut nevoie, din cele mai vechi timpuri, pe lângă mit, şi de rit, acesta însemnând muzică, ritm, dans. Da, în măsura în care religia, în formele ei cristalizate, confesionale, postulează un conflict puternic între carne şi spirit. Rockul are o componentă erotică profundă care nu se prea împacă cu asceza religioasă. De aici, însă, până la demonizarea rockului, e o cale lungă. Sigur că acolo unde funcţionează deviza “sex, drugs and rock and roll” ne aflăm doar la un nivel formalist, de transă superficială. Aici e doar con-textul simplist al rockului, nu esenţa sa. Ambiguităţi există, dar delimitările trebuie făcute. Motivul satanic, prezent în muzica rock, adus ca argument de habotnici sau de adversarii rockului, trebuie şi el privit cu prudenţă. Lăsând la o parte anumite manifestări infantil-teribiliste, în rest nu cred că avem invocaţii ale Răului, ci tragice citări sau simboluri ale acestuia, în sens baudelairian. Pe de altă parte, trupele de christian rock, de rock creştin, dincolo de anumite rezultate remarcabile în plan muzical (Stryper, Matt Redman) şi în pofida unor apologeţi ca Tom Beaudoin, nu mi se par convingătoare. Cum ar arăta o orientare de rock republican? Sau de rock monarhist? Muzica nu trebuie amestecată cu propaganda, de orice natură ar fi ea. Mesajul trebuie să transpară în mod firesc din actul artistic (vezi protest song-urile anilor ’60), nu prin program, cincinale sau tematici exclusiviste. MESAJUL MUZICAL NU ARE CONŢINUT, CI SUBSTANŢĂ!


Radu Lupaşcu: 
Ai scris în cartea ta Tragicul şi Creştinismul că: ‚Omul se află sub oblăduirea sensului … „Sensul este temelia existenţei. În sens e adevărul şi existenţa ei… Persoana dă sens lucrurilor… După credinţa creştină sensul absolut necesar pentru toate e în Persoana divină…”’. Starea de rock în România are vreun sens? Suntem doar o rămăşiţă din rezistenţa culturală rock începută odată cu opresiunea comunistă....

Gabriel Petric: 
Bună întrebare! Dar problema sensului poate fi pusă în relaţie, nu doar cu rockul, ci cu arta, în general, post-1989. O radiografie (trans)lucidă a societăţii româneşti revelează multă zvăpăială şi vulgaritate şi un slab contur al contraculturii. Or, rockul autentic asta înseamnă: contracultură, revoltă, E acea revoltă permanentă de care vorbea Albert Camus într-o carte celebră. Într-o astfel de revoltă s-ar înscrie Jocul (Phoenix), Somn bizar (Iris), Dematurizarea (Voltaj), Dumnezeu nu apare la ştiri (Vama) sau Loc lipsă (Luna amară). Dar ce impact au? Muzica autentică ar trebui să bată, cel puţin într-o parte a temeliilor ei, către „poli-tic” (ca să folosesc un joc de cuvinte al lui Kamo!), nu către politică, ci către politic, către acea formă de aşezare solidară în cetate; să clatine din spoieli, să zdruncine prejudecăţi şi să dea bobârnace ferme florilor artificiale şi aromelor sintetice. Nu prin lozinci sau prin câte-un Fuck you! strigat de pe scenă. Prin trăire, implicare, valoare. Prea adesea folosim sintagma „rock românesc” sau „rock balcanic”, în sens peiorativ şi, din păcate, tot adesea, pe bună dreptate. Revolta rockului trebuie manifestată în substanţă, nu în mimetisme, mai mult sau mai puţin facile. Rockul nu e vizibil/audibil în media, dar nici nu pare a-şi construi o imagine estetică cu impact social ferm. E de lucru…


Radu Lupaşcu: 
Ai publicat numeroase articole şi studii în reviste prestigioase din străinătate „Guitar International”, şi “Galpin Society Journal” – Anglia, “American Lutherie” - SUA, “Musikblatt” şi “Das Instrumentenbau Zeitschrift” - Germania)... Ce experienţe interesante avem noi românii a le împărtăşi?

Gabriel Petric: 
E de reţinut că toate aceste articole şi studii mi-au fost cerute de redactorii-şefi ai revistelor respective. Erau profund interesaţi în a şti cât mai multe despre condiţia chitarei – îndeosebi a chitarei clasice – în România, despre lutierii de aici şi alte aspecte legate de istoria şi construcţia instrumentului. Compozitorul şi muzicologul Lance Bosman, de la „Guitar International”, mi-a povestit că, la şedinţele de redacţie unde s-a hotărât, în 1987, publicarea articolului meu despre istoria chitarei în România, membrii redacţiei şi-au dat seama, cu jenă, că nu ştiau aproape nimic despre ţări ca România, Bulgaria, Ungaria. În schimb, toţi cei cu care am discutat aici, în ţară, erau foarte sceptici în legătură cu proiectele mele. Ideea era că nu prea avem cu ce ne lăuda în străinătate, că nimeni nu se va osteni să ne bage în seamă ş.a. Realitatea, până la urmă, a fost, din fericire, alta.
Un lucru amuzant e că, la început, intenţionam să public o anchetă (pe care am şi demarat-o) despre condiţia chitarei rock în România, în faimoasa publicaţie „Guitar Player” (revista americană o văzusem prima dată la un „frumos nebun” al chitarei din Deva, Mircea Savu, care se răsfăţa cu un Les Paul Custom şi o Messa Boogie care impuneau respect şi admiraţie!) Cum am ajuns pe partea revistelor de chitară clasică îţi voi povesti altundeva.
Ce experienţe interesante le putem împărtăşi străinilor? Îţi dau două exemple.
La începutul anilor ’90, un francez, mare amator/promotor de muzică progresivă, m-a vizitat şi m-a rugat să-i fac o iniţiere în prog-ul românesc. I-am dăruit discuri cu Phoenix şi Sfinx. Zalmoxe l-a fascinat teribil. A trebuit să-i traduc toate versurile în franceză. I-am dat şi o casetă cu trupa D’aia din Petroşani şi i-am indicat unde poate asculta benzi cu Experimental Q. Era ferm hotărât să scoată nişte CD-uri cu Sfinx şi D’aia în Franţa, la Musea. Probleme de copyright şi alte disfuncţionalităţi au împiedecat aceste lucruri, dar rar mi-a fost dat să văd un interes mai viu pentru prog-ul românesc…
Al doilea exemplu e legat de participarea mea, ca invitat al Universităţii „Humboldt” din Berlin, în 1991, la Conferinţa internaţională organizată de IASPM (International Association for the Study of Popular Music). Am ţinut atunci o comunicare referitoare la condiţia muzicii pop şi rock în România comunistă dinainte de 1989 (o versiune prescurtată a comunicării, aici: http://www.freeforessays.com/show_essay/12166.html). Am avut atunci discuţii interesante cu muzicologi din Japonia, Finlanda, Olanda, precum şi un interviu la un radio nemţesc, unde le-am pus muzică rock românească. Toţi erau interesaţi de ce se întâmplă pe la noi. Din păcate, însă, noi nu ştim să fructificăm acest interes…


Radu Lupaşcu: 
De ce în Ardeal muzica rock are mai mulţi adepţi decât în alte locuri din România? Este „de vină” numai apropierea geografică?

Gabriel Petric: 
N-aş intra aici prea mult în matricea transilvană. Cred că unul din motive este co-existenţa mai multor etnii, români, maghiari, saşi. Până la urmă, e vorba de circulaţia informaţiei şi ambientul multicultural, dar, cine ştie?, poate şi de spiritul heavy (pe româneşte: „vârtos”) al românului de pe-aici.


Radu Lupaşcu: 
Crezi că în Occident rock-ul, blues-ul, jazz-ul îşi vor pierde identitatea în acest secol…?

Gabriel Petric: 
Foarte probabil Lucrurile se mişcă repede în jurul nostru. Postmodernismul aduce fuziunea genurilor şi stilurilor. Rockul pare niţel obosit, jazzul umblă la world music, iar bluesul e încă viu prin calitatea sa de rădăcină. Dar până când?


Radu Lupaşcu: 
Cum justifici depravarea la care s-a ajuns în special la televiziunile comerciale? Termeni ca: vedetă, politician, model, interlop, super, senzaţional, extraordinar şi-au pierdut conotaţiille pozitive sau negative (după caz…)?

Gabriel Petric: 
De ani de zile suntem în “tranziţie”. La noi, în mod paradoxal, tranziţia nu face trecerea de la o stare la altă stare, ci prinde o formă de sine stătătoare. E asemenea unui mutant. Nici laie, nici bălaie, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici rece, nici fierbinte: o struţocămilă care are deja cuiburi solide, unde-şi produce ouăle pestriţe şi cocoaşele gheboase. Nu există criterii valorice! Între V.I.P. şi valoare e o prăpastie! Nu există principii (şi o soţietate fără prinţipuri carevasăzică…). Suntem tot în zona lui Titu Maiorescu, a “formelor fără fond”. Arta, muzica, e şi ea afectată de o astfel de presiune a spoielii şi a ratingului. Ce e, în definitive, “comercialul” (nu “comerţul”!) decât ambalaj, sclipici, iluzie? Dar ce te poţi aştepta de la un “cetăţean” a cărui viaţă interioară se rezumă la “super” şi “naşpa”? Şi care se holbează la OTV! Păi dacă ţara te vrea prost! Tu de ce n-asculţi manele? Uite d’aia!!!


Radu Lupaşcu: 
Împărtăşim aceeaşi dragoste pentru marele Nichita! Putem spune că avea o cultură rock?

Gabriel Petric: 
Îţi voi da un răspuns indirect, în două părţi.
I. L-am văzut pe Nichita Stănescu o singură dată, prin anii ’70, la Cluj, când a acceptat să recite o poezie în faţa studenţilor Era vorba de poemul Tocirea. Aşa cum l-a rostit, apăsat, cu rifful acela triadic format din coriambi (soldatul „măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia”) a sunat ca o piesă de Black Sabbath, un Iron man, să zicem. Impresionant!
II. Le-am dat odată o lucrare de control elevilor de clasa a XII-a. Trebuiau să interpreteze versurile lui Nichita: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Un elev isteţ, dar nu prea silitor, mi-a scris pe foaie doar atât: „Wild thing/ You make my heart sing!”. Nu l-am mai întrebat dacă e Troggs sau Hendrix. I-am dat 10!
Continuând acest joc inter-textual, aş spune că cele 11 elegii ale sale pot fi traduse prin „necuvintele” piesei Larks’ Tongues in Aspic de King Crimson. Cu siguranţă, spiritul rock există în rostirea poetică nichitastănesciană.


Radu Lupaşcu: 
Te-ai gândit la un clasament al celor mai bune 10 compoziţii rock din toate timpurile?

Gabriel Petric: 
Nu e un top, e un playlist, în ordine aleatorie:
1. Led Zeppelin - Stairway to Heaven
2. Free - All Right Now
3. Jimi Hendrix - Voodoo Chile (slight return)
4. Eagles – Hotel California
5. Yes – Owner of a Lonely Heart
6. Oasis – Wonderwall
7. Beatles - Let it Be
8. Jethro Tull – Thick as a Brick
9. Lynyrd Skynyrd - Sweet Home Alabama
10. Don Henley – Boys of Summer
Abia l-am scris, şi încep remuşcările. Ce fac cu Whole Lotta Love, Fields of Gold, Oh,Well, Here Comes the Sun, Hocus Pocus, Surfing with the Allien, Comfortably Numb, Battle of Evermore, Little Wing, Honky Tonk Woman, Jump…?


Radu Lupaşcu: 
Ce este un Riff?... parafrazând articolul tău din „Sunete” din anul 2004...

Gabriel Petric: 
N-am să repet ce am spus acolo. Rifful e o ţâră de muzică, un quasar din lumea ritmic tonală, o repetiţie cu dobândă.


Radu Lupaşcu: 
Ne poţi oferi o succintă caracterizare a geniului Hendrix?

Gabriel Petric: 
Hendrix înseamnă redescoperirea unor arhetipuri pe coardele chitarei electrice, instrument al modernităţii. Energie elementară prezentată magistral, în “vrie ascendentă”, transformarea chitarei în membru corporal, prelungire organică, gata de sărbători dionisiace, ctitor de “rădăcini”, trăitor “un anotimp în infern”, maestru inconturnabil al vulcanilor interiori, fertili, dar, vai!, totul cu preţul arderii prea rapide, al combustiei auto-devoratoare. Parafrazând un vers celebru al lui Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sie-şi, Hendrix rupea din el!


Radu Lupaşcu: 
Citez din cartea ta: “Prima datorie a creştinului: a fi fericit … A simţi adânc nenorocirea condiţiei omeneşti…”. După părerea ta, cum a evoluat muzica în România şi de ce acest declin? Ce se mai poate face?

Gabriel Petric: 
Acest declin e preţul plătit pentru ani de frustrări, în timpul regimului totalitar ceauşist. Din păcate, degringolada era de neevitat. Nebunul nu mai are ochii închişi, îi deschide şi se sperie de propriile-i preziceri. Rockul e trăire şi mişcare profundă, de aceea el îşi găseşte greu locul într-o societate condusă de incompetenţi fuduli şi aclamată de naivi duşi de val. Mai sunt şi probleme de mentalitate. Mă gândesc la aspectul etico-ecologic al fenomenului rock: câţi suntem dispuşi să adunăm – aşa cum fac fanii Grateful Dead – gunoaiele rămase în urma concertelor?!
Tot ce se poate face e să nu lăsăm sunetele să se stingă. Aşa, poate, se vor aşeza instituţiile, armonic, şi se vor (re)descoperi energiile autentice.


Radu Lupaşcu: 
Unul din hobby-urile tale declarate este explorarea internetului! De ce?

Gabriel Petric: 
J.L.Borges îşi imagina paradisul ca o bibliotecă. Cam asta e internetul şi pentru mine (poate fi şi iadul, fireşte!). O sursă inepuizabilă de informaţie prin care pot recupera, rapid, multe lucruri de care n-am avut parte la vremea lor (cărţi, muzică, artă plastică, enciclopedii şi câte multe altele). Google Books sau You Tube, ca să dau doar nişte exemple frugale, sunt biblioteci redutabile! Mă plimb în hipertextul internetului cu sentimentul că am de înfruntat un labirint. E aici o savoare greu de descris. Dar, atenţie, eu vin spre internet din biblioteca tradiţională. Am un background classic. Văd internetul ca pe o unealtă. Cartea rămâne sacrosanctă pentru mine. Altfel, dacă porneşti dinspre internet, pur şi simplu nu ţi se deschide Biblioteca, poţi rămâne prizonier al pălăvrăgelii pe Mess, rătăceşti prin junglă, iar Fiara te înfulecă…


Radu Lupaşcu: 
Ultimul cuvânt, te rog să îl adresezi, cititorilor fideli ai site-ului www.artasunetelor.ro.

Gabriel Petric: 
Tocmai vorbeam de virtuţile internetului. Iată că în absenţa unor publicaţii „pe hârtie” (dă-mi voie aici să fiu puţin nostalgic după „Musical Report” şi „Art &Roll”), mai numeroase şi de calitate, un site ca artasunetelor e apă vie în marasmul social de zi cu zi. Personal – dar mie mi se mai adaugă prieteni numeroşi! - sunt absolut încântat de conţinutul site-ului, de filtrul valoric ridicat în ce priveşte reperele estetic-muzicale, de ineditul materialelor din sumar, cât şi de vioiciunea cu care sunt semnalate evenimente muzicale valoroase. Este evident că tu, Radu Lupaşcu, binecuvântezi locul, cu dăruire şi competenţă. Iar atâta vreme cât mai avem timp şi dorinţă de muzică bună, nu cred că totul e pierdut. La bună vedere sau auzire în universul mirific al ARTEI SUNETELOR!
Mulţumesc!






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu