joi, 14 iulie 2016

Batalion de mars (14)


Sven Hassel









Într-una din zile, el şi cu Else, luaseră o cafea la braseria Wiene, unde cânta şi o orchestră de ţigani. Pe culoarul care ducea la toaletele pentru femei, o sărutase pe Else. O sărutase strecurându-i limba printre buze, aşa cum citise în cartea aceea interzisă celor din HJ şi SS. O carte extraordinară, închiriată de toţi colegii cu preţ bun de la proprietarul ei. Da' zău că făcea! Aflai din ea totul în legătură cu felul în care trebuie să procedezi cu o fată. Cum îl chema pe autor? Un nume american parcă? Miller? Exact Henry Miller! Dar ce scandal a fost când Bannführer47-ul Haxer a dat peste ea! Mai-mai să ajungă cu toţii într-un lagăr pentru PU48. O scriitură jidovească, degradantă, ţipase atunci Haxter şi-i ameninţase cu toate chinurile iadului. Timp de trei luni, întregul detaşament 19 a fost tratat de parcă ar fi fost ciumaţi. Au fost izolaţi şi cartea a fost arsă pe rug într-o noapte, în timp ce, încremeniţi în poziţie de drepţi, cântau:

Ţâşni-va sânge de evreu!

Modul în care fusese sărutată o înfuriase cumplit pe Else, care-l consi­derase un porc. Două zile nu-şi vorbiseră, apoi trebui să-i promită că n-o va mai săruta niciodată. În cadrul Organizaţiei BDM, din care făcea ea parte, i se spusese că e o infamie, că un ofiţer nu face niciodată aşa ceva, că un ofiţer şi logodnica lui, dacă e membră a BDM, trebuie să rămână puri până în momentul căsătoriei: Ce, Führer-ul umbla pe străzi pupând femeile? Într-adevăr, o asemenea situaţie era greu de admis. A urmat apoi tâmpenia aia de zi: aniversarea lui Käthe. S-a îmbătat criţă, ca toţi ceilalţi de altfel, uitând că e ofiţer şi că trebuie să rămână cast şi pur. S-au apucat să joace o partidă de pocker pe dezbrăcatelea şi, până la urmă, totul s-ar fi terminat printr-o tăvăleală generală la pielea goală dacă Else n-ar fi făcut o criză de isterie.
 — E o porcărie ce faceţi aici! ţipase ea. O infamie jidovească, dezono­rantă!
Nu mai avea pe ea decât slipul, sutienul şi un singur ciorap. În această ţinută, ridicase braţul, strigând: „Heil Hitler!" Scena era atât de comică încât izbucniseră cu toţii în râs, iar Bernhardt Müller, locotenent de infanterie, o povăţuise pe Else să nu mai facă atâtea fasoane, asigurându-o că şi marele Adolf se dedă la destule chestii „jidoveşti". Else l-a scuipat în obraz şi a dispărut fără ca cineva să fi prins de veste.
A doua zi, Bernhardt a fost arestat de Gestapo: doi tipi mărunţei, în haine de piele neagră, însoţiţi de Else în uniforma BDM.
Cu un deget acuzator, Else l-a arătat pe Bernhardt:
 — Iată sluga iudeo-masönilor care a cutezat să terfelească numele Führer-ului prin acuzaţii erotice!
Indivizii în piele neagră au pus câte un braţ pe umerii lui Bernhardt şi l‑au invitat pe un ton suav:
 — Hai frăţioare, vino să facem o plimbare, avem de vorbit împreună.
Bernhardt a devenit alb ca varul.
 — E, cu siguranţă, o greşeală, a spus el.
Unul din cei doi a chicotit:
 — Întotdeauna-i o greşeală, frăţioare. Totu-i o imensă greşeală.
L-au împins pe Bernhardt în Mercedes-ul cenuşiu, ale cărui portiere se închiseră cu o pocnitură seacă. Else, care a vrut să vină cu ei, a fost brutal îmbrâncită:
 — Hai, cară-te!
Revoltată, a făcut tipilor de la Gestapo un raport pentru insultă adusă unei BDM. Urmarea a fost că a primit o invitaţie la o anumită adresă şi că la întoarcere s-a trântit pe o canapea şi a plâns în neştire. Tot ceea ce el, Heinz, a putut scoate de la ea a fost că n-o să mai calce niciodată pe la Gestapo şi că-l sfătuieşte să procedeze la fel.
 — Ăia nu sunt fiinţe omeneşti, sughiţa ea. Cu siguranţă că Führer-ul nu ştie ce sunt capabili să facă!
După aceea a scos o sticlă de coniac, apoi o alta. Taică-su avea o fru­moa­să colecţie, adunată de pe vremea când fusese la Kommandatura din Parisul ocupat. Daruri ale populaţiei franceze pentru bunele şi lealele servicii aduse acesteia, comentase el, râzând cu poftă. Darnici, francezii ăştia: cele patru covoare persane, mobila rococo din salon, pianul cu intarsii de fildeş, toate erau daruri.
Tocmai călcau în picioare unul din covoarele-dar, bând coniac şi încer­când să danseze. Se împleticiră însă şi căzură pe jos. Un nou sărut, gustat de data asta de Else. Atunci, deveni mai îndrăzneţ. Sub fustă, purta chiloţi foarte strâmţi, cu elastic, dar Heinz era ostaş, deci obişnuit să nu-i pese de obstacole. O auzise şoptind: „Un ofiţer nu face aşa ceva..." Dar cum dracu' făceau ofiţerii? La Şcoala militară nu-i învăţase nimeni cum să se descurce în atare situaţii.
 — Bun, ce face un ofiţer?
 — Aşteaptă să fie căsătorit, i-a răspuns ea.
 — Atunci, hai să ne căsătorim. Te poţi considera nevasta mea din momentul în care ne vom aparţine.
Îl îmbrăţişase cu foc:
 — Heinz, dragostea mea!
S-au sărutat îndelung, aşa cum descria Henry Miller în faimoasa sa carte, dar deodată ea l-a împins, cu o privire dementă în ochi:
 — Doar nu mă iei de nevastă numai pentru că ţi-e poftă de mine? Am oroare de chestia asta scârboasă! Pe una din fetele mele din BDM am bă­gat‑o la puşcărie pentru că întreţinea raporturi sexuale cu un bărbat!
Se grăbise s-o asigure că nu-l interesa câtuşi de puţin problema asta şi‑n seara aceea nici nu se întâmplă nimic.
L-a întrebat dacă va rămâne în cadrele armatei şi după victorie, iar el i‑a promis solemn că nu va părăsi armata şi că va sfârşi ca general. General de artilerie. Ea însă ar fi preferat SS-ul. Din nefericire, nu măsura decât 1,78 m, prea scund ca să facă parte din garda, Führer-ului. Ar putea intra însă în Regimentul de artilerie al diviziei SS „Der Führer" care, chiar dacă nu face parte din garda personală, e totuşi un regiment de elită. Sau ar putea opta pentru Divizia SS „Totenkopf50. Sunt mari şanse de avansare rapidă în această unitate însărcinată cu paza şi supravegherea lagărelor, mai ales că, după victorie, va fi mult de lucru în lagărele de" concentrare, faimoasele KZ. Subdezvoltaţii trebuiau lichidaţi, trebuiau să dispară. Chiar Führer-ul spusese că orice pată care ar putea mânji chipul frumos al Herrenvolk51 -ului trebuie ştearsă necruţător.
A doua zi s-a dus la Direcţia SS ca să depună cererea de transfer, iar seara a venit la Else.
Cum s-au putut petrece cele ce s-au petrecut? Era un lucru atât de îndepărtat, atât de neînţeles... Se simţeau atât de bine împreună... Brutele de la Kripo n-au vrut nici o clipă să admită că nu-şi amintea de nimic. Îl snopiseră în bătăi şi-l ameninţaseră că-l vor scoate la plimbare cu maşina, dar nu înţelesese de fel ce vor să spună cu asta. Probabil vreo şmecherie de‑a lor, că prea rânjeau spunând-o.
 — Eşti o bestie perversă, un ţap lubric! îi strigase un inspector.
 — Cine, pe câţi ai mai omorât? zbierase un altul, pocnindu-l cu o riglă.
 — Hai, vorbeşte-ne despre ei, ca să-ţi putem face şi noi o favoare şi să propunem judecarea cazului tău aici, la Hamburg, şi nu la Berlin. Aici suntem băieţi de treabă, nu ca cei de la Berlin care pentru orice fleac te încadrează la „sabotajul intereselor Reich-ului".
Au măturat podeaua cu el, l-au rostogolit prin toate colţurile încăperii, l-au pocnit cu picioarele în burtă până a vomitat sânge, după care l-au pus să-şi lingă sângele, i-au făcut şi multe altele, de a uitat complet că e ofiţer. Apoi, l-au transferat la Gestapo. Acolo, a avut parte de vizita lui Paul Bielert, supranumit şi „Frumosul Paul", şeful local al sinistrei instituţii. Acesta a intrat în camera în care i se lua un nou interoga - toriu, l-a privit fără să deschidă gura, apoi a plecat. Din clipa aceea, cei care-l intero - gau au devenit şi mai zeloşi. Ca şi cum le-ar fi fost frică de ceva, atunci a descoperit el că, în pofida aerelor pe care şi le dădeau, nu erau, de fapt, decât nişte amărâţi de ţucălari. A urmat detenţia preventivă. Aici, gardienii i-au sfărâmat două degete, câte unul de la fiecare mână, mijlociul, cel care te durea până în rărunchi şi care putea fi spart în trei locuri diferite. Se serviseră nu de un ciocan, ci de ţeava pistolului-mitralieră, fredonând tot timpul:

În zori, când cântă cocoşul...

Medicul care-l examinase râsese din toată inima:
 — Dumnezeule! încă unul care a căzut! Coridoarele astea sunt mult prea alunecoase, zău aşa! şi-l povăţuise să bage de seamă pe unde calcă.
Ieşind din cabinet, îl auzise însă spunând:
 — Să vezi ce-o să mai chiţăi când ăla cu joben o să-ţi facă frizura pe butuc!
Infirmierii se amuzau copios şi, în primul moment, nu făcuse legătura cu călăul şi securea acestuia.
Se scutură ca de friguri. O să-l decapiteze oare? Imposibil. Ofiţerii sunt executaţi prin împuşcare. Însă gardianul care-l escortase de la Hamburg la Torgau îl asigurase că nimic nu-i mai plăcut decât securea. Rapid ca lumina. Nu tu lovitură de graţie, nu tu rateu, cum se întâmplă adesea în cazul spânzuraţilor, de-i mai atârnă o dată. Sigur şi curat, garanta cu mâna pe inimă experimentatul paznic de puşcărie.
Amintindu-şi de toate acestea, locotenentul fu pe punctul de a începe să urle şi trebui să-şi bage pumnul în gură. Îi era frică, înspăimântător de frică. Oare când vor veni să-l ia? Pe coridor se auzeau paşi şi zăngănit de chei lovite de gratii. Sunetul stăruia îndelung, îţi măcina nervii, dar ce-i păsa soldatului care-şi făcea rondul, un soldat venit de pe front, un soldat dintr-un regiment disciplinar, un soldat care văzuse altele şi mai şi decât ce se petrecea aici, la Torgau! El şi camarazii săi vor rămâne în garnizoană o lună, două, trei pentru un soi de convalescenţă. Plăcută convalescenţă: nouă ore de gardă, noaptea liberă. Cum să-nţeleagă el că zgomotul unor chei te poate scoate din minţi?
Tânărul locotenent artilerist îşi iubea logodnica. N-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o ucidă. Atunci, cum de se întâmplase? Cei de la Kripo l-au considerat sadic, şi obsedat sexual, cei de la Tribunalul militar s-au căinat că nu-l pot executa de zece ori la rând.
A smuls hainele de pe ea, da, de acest lucru îşi aduce aminte! Era beat, beat criţă, dar într-un mod ciudat, o beţie lucidă şi, totodată, incontrolabilă.
 — Lasă-mă! Lasă-mă, porcule! ţipa ea.
Şi de asta îşi aduce aminte. Urla, dar n-o auzea nimeni. Se ţipa atâta de jur-împrejur, încât li se astupaseră tuturora urechile. Vina era a războiului.
Îl pocnise de câteva ori în fluierul piciorului, dar, în ciuda durerii, el râsese şi-i încleştase şi mai tare încheieturile mâinilor.
 — Lasă-mă!
Dar uite că n-o lăsase. Se lupta cu o furie, ca o fiară sălbatică, îl făcea porc, sălbatic, jidan. Erau insultele cele mai usturătoare din repertoriul ei. Îl lovea cu pumnii în faţă, scuipa ca o pisică. Bătaia lor se încingea tot mai tare. Un mare vas de Sèvres, alt cadou al francezilor, era de-acum numai cioburi, îi urma un altul, din porţelan albastru de Dresda, o oglindă şi o puzderie de pahare. Din acel moment, probabil înnebunise şi nu-şi mai amintea nimic. Nici că pisase sticlăria sub picioare, nici că-i smulsese părul, că-i muşcase sânii, că o trântise pe jos şi că trăsese cu revolverul în portre­tul înrămat al Kaiser-ului două gloanţe drept în frunte. Nu-şi amintea nici că strigase de durere când unghiile ei îi zgâriaseră faţa şi nici că-şi înfipsese dinţii în gâtul ei, sorbind ca un dihor flămând, deopotrivă propriul sânge şi pe cel care ţâşnea din beregata ei.
Acum, din gura ei ieşea un gâlgâit, un gâlgâit straniu, ireal. Nu se mai zbătea, devenise toată moale şi inertă. Continua s-o sărute brutal, sălbatic, simţind pe limbă gustul dulceag al sângelui.
Cuprins de o bizară beţie, se ridică în picioare şi-şi roti, uluit, privirea prin odaie. Apoi, se apucă din nou s-o sărute, dar ea rămânea nemişcată, culcată într-o poziţie uşor grotescă.
Îl podidi plânsul, lacrimile îl orbeau, nu mai pricepea nimic. O luă pe Else în braţe, capul fetei căzu pe spate, nefiresc, ca acela al unei păpuşi din care s-au scurs tărâţele. Peste tot numai cioburi, sticlă pisată şi sânge, sânge pe cuvertura divanului, sânge năclăindu-i părul. Lăsă trupul fetei să-i scape din braţe şi se prăbuşi alături de ea, ascunzându-şi faţa în mâini, plângând şi suspinând.
 — Else, nu-i cu putinţă! Else, spune măcar ceva! Else, jur că n-am să mai fac!
O luase din nou în braţe, strângând-o la piept.
 — Else, pentru numele lui Dumnezeu, spune ceva!
Brusc, îl năpădi spaima.
 — Else, doar n-ai murit? Else, tu nu eşti moartă!
Îl zgâlţâi un hohot de râs dement:
 — Else, trăieşti! Te prefaci! Ai uitat de serbarea BDM-ului? O să valsăm împreună, Else...
Strigătul se prefăcu în geamăt.
Treptat, îşi dădu seama că e moartă. N-o să mai valseze niciodată. Ar fi vrut s-o mângâie pe obraz, dar groaza îl ferecase, stătea în genunchi, paralizat, cu gura întredeschisă.
S-a smuls de acolo şi a luat-o la goană, fără centiron, fără caschetă, fugind aşa cum era, mânjit de sânge, prin Eppendorf Baum, în direcţia Dammtor. Patru jandarmi într-o micuţă DKW cenuşie stopară şi-i cerură actele la control. Erau calmi şi politicoşi. Răspunsul lui era unul singur:
 — Else e moartă. E moartă. Nu-i vina mea...
Şi fixa, hipnotizat, semiluna de metal care lucea pe pieptul jandarmilor. Comandantul patrulei, un Oberfeldwebel, îşi ciocăni fruntea cu degetul.
 — Încă un ţăcănit! le spuse el celorlalţi.
L-au suit în maşină şi l-au dus la Comenduire. Întreaga noapte şi-a petrecut-o aşteptând pe o bancă. Unicul lucru pe care l-au putut scoate de la el a fost adresa Elsei. Sleit de puteri, privea buimac la jandarmii care veneau şi plecau, părând să fi uitat de el. Erau aduşi tot soiul de oameni, unii se zbăteau, ţipau ca apucaţii, alţii rămâneau blegi, indiferenţi. Abia în cursul după-amiezii veniră să-l caute: doi tineri în haine de piele, lungi, cenuşii. Gestapo? SD52? Chipuri dure, inexpresive, cioplite parcă în cremene.
 — Ei bine, locotenente, vino frumuşel cu noi să stăm puţin de vorbă despre ciudăţeniile existenţei.
I-au pus cătuşe, dintr-acelea care se pot strânge ca să-ţi pătrundă bine în carne şi le strânseră la limită. În maşină, unul din ei îl întrebă pe locotenent dacă-l interesează filosofia şi, fără să mai aştepte răspunsul, continuă:
 — Filosofia e un lucru foarte important, în jurul ei se învârt toate. Ai studii superi - oare, locotenente? Râse glacial: Nu-i pot suferi pe cei cu studii. Îmi plac indivizii rudimentari. Ăştia cu carte nu ştiu decât să dea din gură, să-şi bâţâie târtiţa şi, în majoritatea cazurilor, sunt nişte fleoarţe, cu toată ştiinţa lor. De regulă, nu-mi trebuie nici trei ore ca să scot totul dintr-un scârţa-scârţa pe hârtie. Cu cei de jos, cu ăia rudimentari, altfel stau lucrurile. Am avut de-a face cu unul pe care l-am frecat şaptesprezece zile în şir, i-am sfărâmat toate oscioarele, da' n-a scos o vorbă şi, până la urmă, a crăpat. Gustav, se adresă el celui de la volan, nu eşti de părerea mea? Troglodiţii sunt mai curajoşi.
Gustav nu răspunse, se mulţumi doar să dea din cap.
 — Acu vreo cin'şpe zile a trecut pe la noi un maior. Doctor în aia, în aialaltă, dar în douăzeci de minute s-a muiat ca piftia. Şi când te gândeşti că nu m-am servit decât de un trabuc. Nu trebuia decât să apropii niţel jăratecul de nasul lui că spunea şi laptele pe care l-a supt de la mă-sa. Aşa sunteţi voi, ăştia cu studii, şi tu, locotenente, o să ne povesteşti ce-ai făcut şi ce n-ai făcut. Am şi eu filosofia mea, alta decât aia pe care o învăţaţi în universităţile voastre mucegăite. Eu nu-s decât un troglodit — spunând asta, se lăsă pe spătarul banchetei, cu o lucire fanatică în privire —, dar pe noi, ăştia de jos, ăştia primitivii, se clădeşte noul stat naţional-socialist, noi suntem cei care smulgem neghina omenească. După ce vom sta de vorbă acolo, la RSHA53, o să găseşti că e perfect normal să fii lichidat, o să descoperi singur cât de lipsiţi de importanţă sunt intelectualii.
Între timp, ajunseseră sub portalul impunătoarei clădiri de pe Karl Munch Platz. Interogatoriul a fost lung şi chinuitor. A mărturisit tot ce i-au cerut.
Un zgomot infernal venit dinspre, culoar l-a smuls din gânduri. Tropă­iau cizme ţintuite pe tăblăria pasarelei şi careva înjura de mama-focului, ceea ce în armată devenise, de la o vreme, monedă curentă.
Poate că vin să-l caute pentru ultimul său drum, îi trecu locotenentului prin minte. Atinse uşor cu degetul butonul soneriei. Oare s-ar înfuria dacă ar suna ca să întrebe ce se petrece? Imediat însă îşi spuse că-i mai înţelept să nu sune şi-şi reluă pendularea prin celulă. Pe coridor, zgomotele se stinseră: gândurile i se învălmăşeau în cap ca un pumn de confetii multicolore azvârlite de la o fereastră. Se pomeni din nou în faţa uşii. Să sune, să nu sune? Cine va veni? Probabil, un răcan oarecare. Or, el e, totuşi, ofiţer.
Auzi cum pe coridor e târât ceva greu. Poate că leşinase cel după care veniseră ca să-l ducă în ultima sa călătorie? I se va întâmpla şi lui când o să-i sune ceasul? Vor luci căşti de oţel, vor zăngăni arme... Nu, probabil, nu va izbuti să-şi păstreze curajul. Vor trebui să-l târască, la fel ca şi pe ăsta de acum. Poate că, încordând bine auzul, ar putea auzi şi salva?


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu