vineri, 8 iulie 2016

Radiografia religioasa în Europa de azi

Oliviu Petru Botoi




Introducere


O reflecţie critică asupra fenomenului globalizării este aproape indispensabil legată de mecanismul producerii acestui fenomen, anume dialogul intercultural, şi de anestezierea unei conştiinţe identitare naţionale care sfidează canonul globalizării. De bună seamă că geneza globalizării este tributară unor raţiuni de ordin politico-economic, iar scopurile ei se îndreaptă tot spre aceeaşi ţintă. Aproape toate formele de globalizare pe care le-am putea identifica în istoria îndepărtată, dar şi în cea recentă, pornesc din aceleaşi raţiuni. 








Setea de putere şi controlul economic au creat marile imperii ale lumii, nicidecum altruismul, cunoaşterea unor culturi noi şi scoaterea lor din anonimat sau bucuria unui dialog al cunoaşterii identităţii prin alteritate. Evident, apare firesc întrebarea: de ce lucrurile ar sta astăzi altfel? Şi atunci, ca şi acum, globalizarea nu a putut lăsa nevătămată conştiinţa religioasă a oamenilor, ci a încercat operaţii de remodelare a acesteia spre un model pseudo-comun. Oricare ar fi avantajele economice, sociale şi politice ale globalizării, nu putem să nu deschidem o discuţie onestă asupra dezavantajelor globalizării în ceea ce priveşte crezul personal religios al fiecărei persoane. Moto-ul Uniunii Europene, ,,unitate în diversitate”, s-a dovedit de mult a fi doar un simplu pretext al acceptului popular, ca demers democratic, însă în realitate lucrurile au căpătat nuanţe total opuse. Vom încerca să facem o radiografie a religiei noii Europe şi a modelării pe care aceasta încă o suferă pe drumul morţii.



Tendenţionismul şi tezismul religiei în Europa


De-a lungul timpului, factorul religios a intrat de cele mai multe ori sub influențele nefaste ale unei manipulări de ordin socio-politico-economic. Prin religie întotdeauna s-a putut obține efectul scontat pentru promovarea unei anumite viziuni mundane, prin care se stabilește traseul de la reflecție la acțiune, și prin care se încheagă o colectivitate căreia i se dictează sensurile și scopurile pentru care a fost creată.[1] Ținem să subliniem faptul că o astfel de înțelegere a religiei poate fi folosită doar pentru cei care privesc lucrurile din afara ei, urmărind prin religie avangarda unor demersuri de ordin socio-politic. Acesta nu este înţelesul fundamental al religiei[2] şi nu vom avea în vedere o asemenea semantică, deoarece o socotim păguboasă pentru înţelegerea complexă a fiinţei religiei.Exprimându-ne în termeni neutri, dorim să surprindem religia înțeleasă ca ,,antiteză a împietății, maică a iubirii aproapelui, ipostaziată, de regulă împodobită cu majusculă, așa cum i se cuvine unei virtuți”,[3] după cum o mai numeau încă cei din secolul al XVIII-lea. Lucrarea de faţă îşi propune o analiză a spaţiului european,un continent legat indisolubil de creştinism.

Înainte de radiografierea creştinismului european la modul practic, prin participarea şi adeziunea activă a creştinilor la viaţa religioasă, am dori să descriem contextul socio-politic şi programul ideologic al Europei Unite. Problema capitală de care ne izbim este faptul că Europa nu mai doreşte să fie creştină, negându-şi originile care au stat la baza propriei geneze.
În ceea ce priveşte construcţia Europei, majoritatea filosofilor, istoricilor, sociologilor şi teologilor considerau că spiritul european nu poate fi separat de spiritul culturii clasice greceşti, civilizaţia romană (cu accentul pus pe dreptul roman, administraţie şi organizare politică) şi de spiritualitatea şi morala creştinismului.[4] Esenţa Europei s-a concretizat în creştinism, încât ,,acesta va fi receptat de către popoarele în mijlocul cărora va fi predicat de misionari drept un produs eminamente european.”[5] Filosoful italian, Benedetto Croce, în eseul Pentru ce nu putem să nu ne numim creştini, afirma următoarele: ,,Creştinismul a fost cea mai mare revoluţie pe care umanitatea a împlinit-o vreodată: atât de mare, atât de complexă şi atât de profundă, atât de fecundă în consecinţe, atât de neaşteptată şi atât de irezistibilă în realizarea sa, încât nu e de mirare că ea a părut sau că pare încă drept un miracol, o revelaţie de sus, o intervenţie directă a lui Dumnezeu în lucrurile umane care au primit de la El o lege şi o orientare complet noi.”[6] Sunt voci care afirmă că de fapt creştinismul a creat Europa, deoarece înaintea creştinării întregului teritoriu european nu se putea vorbi despre un continent stabil şi închegat.[7]

Europa post-maastricht a emis diferite tratate şi documente prin care au lăsat Europei anumite valori universal recunoscute, au introdus altele străine spiritului european şi au anihilat orice menţiune sau valoare creştină. Principalele tratate care au marcat destinul Uniunii sunt: Tratatul de la Maastricht care a pregătit realizarea uniunii monetare şi a introdus concepte precum cetăţenia europeană şi politica externă comună a statelor U.E; Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa şi Tratatul de la Lisabona.[8] Tratatul de la Maastricht prevedea în articolul 6, aliniatul 2 că Europa se angajează să respecte ,,drepturile fundamentale aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia Europeanăprivind Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale, semnată la Roma în 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.”[9] Prevederile sunt destul de confuze, motiv pentru care au început demersurile pentru elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale ale U.E. Pentru elaborarea Cartei a fost constituită o Convenţie, compusă din reprezentanţi ai şefilor de stat şi guverne, preşedintele Comisiei Europene şi membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale. Această convenţie a lucrat din decembrie 1999 şi până în octombrie 2000 sub conducerea lui Roman Herzog.[10] Încă din primele încercări ale stabiliri textului lipsea orice referire la rădăcinile creştine (religioase) ale Europei. Au existat unele voci care au militat pentru introducerea unei referiri la moştenirea creştină a Europei, spre exemplu, papa Ioan Paul al II-lea, care, cu ocazia unei întâlniri cu preşedinţii parlamentelor din statele membre UE, a afirmat la 24 septembrie 2000 că ,,în procesul de adoptare a unei noi Carte, Uniunea nu trebuie să uite că Europa este leagănul noţiunilor de persoană şi libertate şi că aceste noţiuni au apărut deoarece seminţele creştinismului au fost plantate adânc în solul Europei”.[11] Nici textele de mai târziu, cum ar fi Convenţia Europeană, nu au ţinut seama de tezaurul spiritual al Europei, negând rădăcinile şi formele ei de expresie, în ciuda unor instituţii şi personalităţi publice care au luat atitudine faţă de aceste fapte.În ceea ce priveşte implicarea României, precizăm şi poziţia oficială Bisericii Ortodoxe cu privire la preambulul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptată în şedinţa Sfântului Sinod din 4 martie 2003: „Statele membre şi cetăţenii Uniunii Europene, sunt conştienţi de istoria lor şi de valorile universale indivizibile ale demnităţii umane, egalităţii şi solidarităţii, precum 
şi ale moştenirii sale relgioase, preponderent creştină”.[12]

Chiar dacă istoria recunoaşte momente în care creştinismul a provocat ,,pagube sociale”, aceasta s-a petrecut datorită aceleaşi intenţii profane de a înţelege sensul adevărat al creştinismului. În structura genetică a Europei creştinismul rămâne o valoare capitală, exercitând o funcţie vitală în existenţa sa. ,,Dacă europenii îşi revendică o identitate distinctă, dacă mai au orgoliul unei diferenţe specifice şi ambiţia de a conta în noile aranjamente geopolitice, atunci vor fi nevoiţi să-şi amintească de unde vin şi să reintegreze în canonul lor fundamental ideea creştină. Creştinismul depăşeşte cadrul european – atât ca difuzare, cât şi ca stil. Există un creştinism în afara Europei. Dar poate exista o Europă în afara creştinismului? Deşi religia lui Christos s-a născut în Asia Mică, Europa este creştină înaintea oricărui alt continent, iar primatul acesta se impune atenţiei, indiferent de unghiul de abordare: demografic, geografic, istoric, cultural, patrimonial, spiritual, misionar, filosofic, politic, economic şi ecumenic.”[13] Probabil acest lucru nu poate fi înţeles întru totul dacă nu facem un minim efort de a anticipa efectele catalizatoare ale globalizării galopante, atât în sfera religiosului, cât şi în cea a socialului. De bună seamă că există şi un demers prin care putem descoperi globalizarea ca un factor al universalităţii, care cu sau fără voia noastră rămâne valabil şi veridic, fie că acceptăm, fie că neglijăm acest privilegiu al percepţiei armoniei cosmice.[14]

Ajungând la modul practic şi realist prin care putem radiografia religia Europei astăzi, suntem de părere că ar trebui să evidenţiem cel puţin încă două tendinţe evidente. Prima este aceea a unui sincretism religios postmodern prin care fenomenul religios şi caracteristicile lui devin ,,elemente opţionale de consum”, care se vând şi se cumpără, se importă şi se exportă la poalele turnului Babel. Cea de-a doua tendinţă este cea promovată vehement de societăţile umanist seculare, care militează pentru un ateism uşor relativ sub masca unei pseudoreligiozităţi a raţiunii şi puterii umane.



Mall-ul religios al Noii Europe – cosmetizarea sincretismului păgân prin multiculturalismul postmodern


Ceea ce condamnau aievea creștinii cu o putere de mărturisire autentică, sau mai târziu alții cu o atitudine vecină fundamentalismului și fanatismului religios, devine astăzi pentru omul contemporan, nici mai mult nici mai puțin decât un mijloc de apropiere și de comunicare și comuniune a oamenilor, sau mai bine zis al civilizațiilor. Situația nu poate fi foarte ușor descrisă în câteva cuvinte, de aceea doar vom încerca în câteva rânduri să vedem care ar fi finalitatea unor asemenea acțiuni sincretiste sau multiculturaliste și cum ar putea îmbunătăți ele viața religioasă a omenirii. Termenul de sincretism este adesea întrebuințat în antropologie și în istorie făcând referire la „împrumutul, afirmarea sau integrarea conceptelor, simbolurilor ori practicilor unei religii sau tradiţii într-o alta printr-un proces de selectare şi armonizare.”[15] Deci, acest termen ar putea avea astăzi conotaţii pozitive pentru unii, dar negative pentru alţii. Cei care îşi mărturisesc credinţa simt odată cu aceste manifestări ale globalizării o deviaţie atitudinală şi doctrinară de la Adevărul revelat şi păstrat până în zilele noastre de înaintaşii lor care uneori au fost puşi în situaţia de a-şi sacrifica şi viaţa pentru dreapta credinţă. Sincretismul este perceput ,,ca o încălcare a principiilor sau ca o încercare de a păstra unitatea cu preţul adevărului. Sincretismul este văzut ca o denaturare a Adevărului.”[16] Pe de altă parte însă, unii nu pot vedea în aceste fapte decât nişte manifestări normale şi necesare pentru lumea în care trăim. Mărturisirea vehementă a credinţei se transformă în fanatism sau rea-voinţă de comunicare inter-culturală şi inter-religioasă ,,pentru o lume mai bună.” Termenul a fost folosit pentru prima dată într-o dezbatere teologică care încerca să elimine diferenţele teologice între confesiunile creştine[17] pentru a împiedica conflictele şi a face loc dialogului.

Este foarte probabil ca aceste efecte religioase să apară şi în urma Reformei, după o fărâmiţare a unităţii Adevărului şi mai ales sub presiunea unor concepţii filosofice şi psihologice care vizau factorul religios: teologia naturală şi teologia sentimentală. Ambele abandonează conceptul de adevăr suprem şi relativizează religia reducând-o doar la o manifestare naturală sau la o nevoie sentimentală a omului.

Oricum, orice formă de sincretism şi multiculturalism nu lasă loc mărturisirii unui Adevăr suprem. Din această cauză, ca un efect al globalizării s-a ajuns la o relativizare a religiei, a credinţei în mod special, în detrimentul unei atitudini ecumenice universaliste în care sunt acceptate şi recunoscute cele mai exotice atitudini, ritualuri şi credinţe religioase.

În acest context Europa a început să tolereze mai întâi, apoi să accepte firesc, apoi chiar să adopte fenomene străine duhului ei. Contextul nu se petrece oficial, ci pe nesimţite. Monografierea stării de fapt a Europei religioase ne certifică faptul că suntem aproape în mijlocul unui proces de remodelare debordantă a religiei creştine. Un studiu efectuat pe o scară largă în statele europene ne avertizează de schimbărilecare se petrec ,,în interiorul Bisericii sau al ca obiect Bisericile însele.[18] Popoarele Europei nu au renunţat total la învăţăturile fundamentale ale creştinismului, ,,dar participarea la ritualurile religioase şi legătura altădată expresă dintre credinţă şi apartenenţa eclezială au intrat în regres. Creştinii cred încă în propoziţiile capitale (existenţa lui Dumnezeu, divinitatea lui Iisus Christos, prescripţiile Decalogului), dar frecventează mult mai rar formele de cult şi selectează principiile morale în funcţie de o mentalitate anti-doloristă, hedonistă, orientată spre convingerea că fericirea terestră este un drept şi că sancţiunile postume (infernul) sunt, de fapt, produse culturale expirate.”[19] Acest lifestyle este spart uneori de grupuri aproape fanatizate care practică forme extreme, acuzând vehement ordinea socială, dar mai mult creştinismul care fusese aşezat oarecând în tihnă în inima Europei.[20] Pe lângă aceasta apare din ce în ce mai des adoptarea unor ritualuri şi elemente doctrinare complet străine spaţiului european, cum ar fi reîncarnarea, yoga, elemente de paranormal, etc..

Mondializarea perspectivei religioase şi masca unităţii în diversitate, aspecte accentuate şi mediatizate în orientările culturii şi ideologiei contemporane, nu fac altceva decât să ne pună înainte, după un ,,botez terminologic”, principalele puncte dogmatice şi de esenţă ale religiilor, cu morfologii alterate şi aspecte de conţinut nuanţate tendenţios. Cu un minimum efort ne putem aduce aminte de cel mai vizionat documentar din istoria internetului, cu un subiect controversat care a neliniştit foarte multă lume, Zeitgeist Film Series[21], precum şi documentarul fostului preot catolic şi profesor de teologie, Dr. MicealLedwit, numit "Cum a devenit Iisus un Christos. Anii ascunşi", apărut în 2006.

Această relativizare a credinţei personale prin promovarea unui nou panteon al credinţelor din întreaga lume nu este decât o fază în anihilarea unei conştiinţe religioase asumate. Europa antică s-a confruntat cu aceeaşi problemă în vremea Imperiului Roman, un imperiu destul de receptiv la orice formă de religiozitate, dacă aceasta încerca să se încadreze în tiparele unei ideologii şi etici auxiliare sistemului politic. Acest fapt a atras după sine o indiferenţă faţă de orice divinitate, trecându-se la tentaţia hedonistă şi la încrederea umanistă.
Primii creştini nu au făcut nici o concesie de la adevărata credinţă, şi chiar dacă Dumnezeul lor nu a intrat (voit) în panteonul roman, a reuşit să învingă întreg spiritul sistemului de drept şi de administraţie romană şi mai apoi să ofere Europei o nouă structură care i-a dăruit un specific unic şi nobil pentru două milenii de ani. Noua Europă adună toate divinităţile lumii, le propune şi le vinde ca instrumente care ţin doar de moda diversificării şi cunoaşterii unor noi culturi, ca forme exotice şi ca mofturi interculturale. Divinitatea nu poate fi una de sezon, sau una ,,făurită” după ideologiile politico-sociale, deoarece, în acest fel, nu poate să astâmpere setea de sens şi se dumnezeire a omului, de care fie sau nu conştient, tot are nevoie; iar dacă nu o poate afla în credinţa pe care o moşteneşte ca un fond genetic al neamului, o va căuta în altă parte, părându-i-se, la un moment dat, că a aflat-o.

Unul dintre cei mai curaţi apărători ai propriei credinţe şi ai demnităţii româneşti, Valeriu Gafencu, închis şi mort în temniţele comuniste, numit de către Nicolae Steinhardt, Sfântul închisorilor, a ajuns la cele mai înalte simţiri spirituale, după cum mărturisesc toţi care l-au cunoscut în închisori.[22] Acesta a alcătuit un îndreptar de spovedanie în care avertiza asupra pericolului de a considera alţi dumnezei, fiind deopotrivă egali cu Iisus: ,,Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii.”[23] Europa a trecut de două decenii de la a fi de acord cu afirmarea propriei credinţe, tocmai de aceea a modificat sistemul educaţional, introducând ideea distanţării de propria credinţă şi ,,formării critice” faţă de orice „credinţă închisă.”[24] Conservarea şi practicarea propriei credinţe şi afirmarea acesteia în faţa altora devine uneori chiar un caz damnabil şi amendabil, ca să nu mai vorbim de ideea de martiriu pentru credinţa în Dumnezeu care este văzută ca o formă de contra-cultură. Aşa cum am mai afirmat în cele spuse până acum, cadrul actual european nu este departe de cel de la începutul primului mileniu, în care credinţa de foc a creştinilor a salvat şi a dat viaţă unui întreg continent, creând o religie şi o cultură unică şi irepetabilă în istoria lumii. În Imperiul Roman ,,tolerarea zeilor celorlalţi şi recunoaşterea împăratului erau indispensabile în proiectul religios sincretic Pax Romana.
Accentul se punea pe o viziune multiculturală, politeistă a diversităţii şi a diferenţelor religioase şi morale. Creştinismul însă a respins, ceea ce a fost pentru Imperiul greco-roman ţesătura importantă şi diversă a culturilor locale.[25]

Tot în această sferă a noilor orientări religioase europene se situează şi promovarea neo-păgânismului european care neagă creştinătatea Europei şi accentuează substratul păgân al creuzetului european de dinaintea erei noastre, în special cel germanic şi saxon. De asemenea, formele druismului, magiei şi ritualurile mişcărilor religioase precreştine.[26] Altă formă sincretistă care este foarte prezentă în spaţiul european este creşterea numărului mahomedanilor şi conservarea credinţei islamice în faţa provocărilor Europei. Ideea prozelitistă islamică în Europa porneşte de la stabilirea unei legături puternice între islam şi creştinism, anume Iisus Hristos. Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos este considerat un profet al islamului, profetul de dinaintea lui Mahomed, pentru unii aproape egal cu acesta din urmă.Din aceleaşi idei prozelitiste, islamul se proclamă o religie care le cuprinde şi pe celelalte două religii monoteiste, religii ale cărţii: iudaismul şi creştinismul.



Umanismul secular – paradigma unei pseudo-religii


Postmodernitatea târzie anunţă o altă realitate care de această dată nu neglijează şi schimbă orientarea religioasă a omului european, ci îşi propune din capul locului să distrugă până la origini sentimentul religios. Ţinta umaniştilor implică şi atrage după sine numeroase acţiuni împotriva religiei, a clerului şi a Bisericii în general. Deşi de cele mai multe ori umanismul ne este recomandat ca nefiind altceva decât ateism, totuşi el tinde mai mult spre un antropocentrism, prin care Dumnezeu este înlocuit de valoarea şi inteligenţa umană.
Spaţiul doctrinar al religiozităţii fiinţiale omului[27] este umplut cu încrederea egoistă în puterea raţiunii şi progresului social.

Unul dintre cei mai reprezentativi teologi și duhovnici ai secolului al XX-lea, care nu a fost delocstrăin de duhul european din secolul în care a trăit, a descris foarte subtil această autonomizare a antropologicului în fața Divinității de care este ,,dependent.” ,,Evoluţia ulterioară a Umanismului avea să se lege cu o crescândă rupere de Dumnezeu şi cu cultul omului: totul era în funcţie de om, el fiind cea mai înaltă valoare în viaţa cosmică. Nu este greu a discerne în această mişcare a «renaşterii», căderea cea din Rai, cu o înnoită putere, în istoria omenirii. Tot umanismul, în vârtutea parţialei şi mai deplinei îndepărtări de Dumnezeu, înjoseşte nivelul omului şi el devine «produsul naturii», supusul stihiilor cosmosului făcut şi, în acelaşi timp, al ideilor lui abstracte.”[28]

Pornind de la trăsăturile Umanismului renascentist care nu se exprima ca o revoltă împotriva religiei, ci mai degrabă ca o ieşire de sub imperiul exagerat al normei, caracteristicile atitudinii secular-umaniste sunt: suspiciune față de orice ierarhie obiectivă a valorilor, nevoia de a șterge relația unuia cu mediul obiectiv al altcuiva prin acțiunea autonomă a conștiinței de sine, de asemenea, puterea cuvântului rostit ca atare, încrederea în efectele vorbirii între om și om - toate acestea, și nu o ontologie specifică a adevărului. Cu toate acestea, se desprinde de asemenea o nouă atitudine față de istorie: istoria devine suma totală a diferitelor forme ale experienței umane. Este în judecarea acestor forme (și nu în judecarea evenimentelor istorice, deși studiul lor nu este deloc neglijat), că o noțiune nouă a umanității este concepută, gândirea istorică este formată și problema de decizie morală este dezvoltată.[29]

Umanismul secular a devenit o modă în lumea politicului şi a showbizz-ului internaţional, deoarece ambele ,,caste”, înrudite ca semnificaţie, încearcă să agreseze publicul larg cu pretenţia obiectivităţii şi imparţialităţii de orice natură.

Noua ordine socio-religioasă pe care umaniştii urmăresc să o desăvârşească începe să prindă contur. După secole în care s-a secularizat simţitor relaţia dintre Stat şi Biserică, se încearcă încă şi mai mult. S-a încetăţenit un model comun al religiei în Europa[30] care încă mai face faţă pentru o vreme presiunilor umaniste, anume: ,,Statul este neutru faţă de varietatea de subiecte individuale de ordin religios; un sub-sector religios iese în evidenţă în cadrul sectorului public. Acesta are înţelesul de arie protejată şi, în interiorul său, subiecte colective de ordin religios sunt libere să acţioneze în contextul existenţei unor avantaje substanţiale, prin comparaţie cu acele subiecte colective care nu au o natură religioasă. Statul are dreptul să intervină în acest domeniu religios doar pentru a vedea dacă judecătorii respectă regulile jocului şi nu ies în afara limitelor terenului de joc.”[31]

În Apusul Europei, creștinismul s-a transformat treptat în umanism. Multă vreme și cu perseverență, occidentalii l-au restrâns pe Dumnezeul-om, iar în cele din urmă l-au micșorat într-un om, în omul infailibil al Romei și în nu mai puțin infailibilul om al Berlinului. În acest fel s-a ivit, pe de o parte, umanismul creștin apusean maximalist care răpește totul lui Hristos și, pe de altă parte, umanismul creștin apusean minimalist (protestantismul), care așteaptă de la Hristos tot ce poate fi mai puțin și adesea nimic. În amândouă, ca valoare supremă și ca ultim criteriu, în locul Dumnezeului-om este plasat omul. ..S-a săvârșit în felul acesta trista îndreptare (correctio) a Dumnezeului-om, a operei Lui și a învățăturii Lui.”[32]

Cu insistenţă şi cu un continuu efort, papismul s-a străduit să înlocuiască pe Dumnezeul-om cu omul până când în dogma despre infailibilitatea omului, Dumnezeul om a fost înlocuit pentru totdeauna de către omul infailibil. Prin această dogmă omul a fost declarat mai presus nu doar decât omul, ci şi decât Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi sau mai presus de Sinoadele Ecumenice. După cum am putut vedea sensul teologic al umanismului religios poate aluneca într-un umanism papist sau într-unul laicizat lipsit de dimensiunea mistică și de autoritate. În aceste condiții s-a petrecut oarecum dez-întruparea Dumnezeului celui întrupat, dez-divino-umanizarea Dumnezeului-om.

Nici România nu este ferită de ideologia umanistă care a devenit o vocea foarte agresivă şi militantă în ultimii ani. Prin diferite asociaţii şi mijloace media care promovează ideea umanistă s-a încercat de nenumărat ori, şi încă se continuă, scoaterea religiei din şcoli şi eliminarea oricăror simboluri religioase cu valoare naţională. Şi umanismul din Romania se conturează din ce în ce mai mult ca o pseudoreligie.[33]

Începând cu anii ’60, se observă numeroase studii care au demonstrat rădăcinile creștine ale umanismului, chiar așa cum fusese el înțeles, în diferite moduri, până atunci. Așa um am mai amintit până acum, Henri de Lubac a arătat hristocentrismul gândirii lui Erasmus din Rotterdam, examinând interpretările care până atunci considerau ideile erasmiene începuturile secularizării.[34] Opera erasmiană și-a propus o restaurare a naturii umane printr-o cunoaștere transformatoare a Scripturii, față de ceea ce propunea scolastica seacă a epocii.
Reabilitarea fundamentului creștin al umanismului în general, este fructul unei evoluții care se înrădăcinează în reacția teologiei rusești față de naturalismul naturalist al Occidentului spre sfârșitul secolului trecut. De la Feodor Mihailovici Dostoievsky sau Alexis Khomiacov la Vladimir Soloviov, Paul Evdokimov și Sergiu Bulgakov, toți acești gânditori au oferit Europei o nouă viziune asupra lumii.35] Unul dintre aceștia, Nicolae Berliaev, a devenit principalul propagator al criticii umaniste, fiind favorizat de lungul său exil și de legăturile familiale cu Franța. Lecturile sale din Sfântul Grigorie de Nazianz și din Sfântul Grigorie de Nyssa, meditația la dogma calcedoniană care reprezenta divinul și umanul „unite fără amestecare, fără schimbare, nedespărțite” l-au făcut să descopere sursele spiritualității ortodoxe al cărui scop este deificarea (theosis) omului. Această viziune este în centrul operei sale pe care a publicat-o în anul 1916: Sensul actului creator: eseu de înțelegerea omului. Se prezintă revelația ca o întâlnire a celor doi poli. Dacă proiectul lui Dumnezeu era să atragă la El toți oamenii, umanitatea suportă o convertire care își transcende propria ontologie.



Concluzii


După cum am putut identifica şi în cele spuse până acum în cele prezentate, am putut observa complexitatea fenomenului tratat. Cu siguranţă oferirea unor soluţii la problemele şi provocările Europei mileniului al III-lea nu poate fi deloc uşoară şi rezolvată în termeni teoretici. În urma unei radiografii religioase atente, în cazul Europei nu se poate vorbi despre un diagnostic paliativ, ci despre o eutanasiere (in)conştientă.

Ideologia religioasă a Europei pledează pentru concepte şi susţine acţiuni care reduc creştinismul la ,,o relicvă îngropată într-un cimitir ascuns”, încurajează sincretismul religios doar ca formă a diversităţii şi relativizării credinţei, accentuează puterea umanului ca substitut al divinului, în orice împrejurare. Considerăm că şansa unei redresări poate sta într-o reţetă ortodoxă. Această reţetă mai subliniază încă o dată valoarea eternă a omului ca persoană unică, chemată să ajungă printr-o devenire spirituală complexă la ,,chipul dumnezeirii”, cu care încă de pe acum poate trăi în comuniune, dialog şi iubire.[36] Altă dimensiune a creştinismului, care astăzi nu mai are nici o valoare pentru Europa, este Euharistia asumată într-o viaţă spirituală activă. Euharistia nu îngrădeşte credinţa creştină în statisticile şi convenţionalitatea unei moşteniri care trebuie preluată ca atare, ci transformă religia într-un eveniment eclesial.[37]


Note


1  Pentru o încadrare mai amplă a acestei idei şi a modului în care poate fi înţeleasă religia în chimia realităţii sociale vezi Pierre Musso,La religion du mondeindustriel. Analyse de la pensée de Saint-Simon, L’Aube, La Tour d’Aigues, 2006.

2  Emil Jurcan,Lumea religioasă veche. Mesaje antice despre revelaţia pierdută, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 10. Pornind de la etimologia cuvântului, se explică natura şi scopul religiei.

3  René Rémond, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea şi XX.1780-2000, Traducere de GiulianoSfichi, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 8.

4  Vasile Boari, Criza identităţii europene. De la „Sufletul Europei” la „Europa Tratatelor”, în Sergiu Gherghina, George Jiglău, Flore Pop, Ovidiu Pecican (editori), Tratatul de la Lisabona. UE către reformă instituţională şi consens, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008, p. 23.

5  Radu Preda, Creştinismul pe harta dinamică a Europei. O abordare social-teologică, în ,,Tabor”, nr.2 2008. (articol consultat pe http://www.tabor-revista.ro/in_ro.php?module=content_full&id=10267)

6  Vasile Boari, art. cit. p. 31. Benedetto Croce consideră creştinismul un eveniment total pentru istoria umanităţii, afirmând că nici o altă revoluţie, nici una din marile descoperiri care au marcat epocile în istoria umană nu suportă comparaţie, ele par toate particulare şi limitate, comparate cu ea. Toate, inclusiv acelea pe care grecii le-au făcut în poezie, în artă, în filosofie, în libertatea politică, iar Roma în drept... Şi descoperirile care au urmat epocii moderne – care nu au fost nici particulare, nici limitate precum revoluţiile Antichităţii, ci au vizat omul întreg, sufletul însuşi al omului - nu pot fi gândite fără revoluţia creştină, într-o relaţie de dependenţă vizavi de aceea căreia îi revine primatul, pentru că ea a fost cea care a dat impulsul original, de care nu poate fi nici astăzi deposedată.

7  Al. Paleologu, Moştenirea creştină a Europei, Carte apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Cluj Napoca, Editura Eikon, 2003, pp. 82 sqq.

8  ***Tratatele U.E. Texte integrale, (texte consultate la adresa web http://europa.eu/eu-law/decisionmaking/treaties/index_ro.htm)

9  Radu Carp, Controverse teologico-politice în cadrul Uniunii Europene, în Miruna Tătaru Cazaban, Teologie politică de Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Introducere de Mihai Şora, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004, p.286.

10  Ibidem., p. 286.

11  Din discursul Papei Ioan Paul al II-lea apud Radu Carp, op. cit., p. 289.

12   Radu Carp, art. cit., p. 305.

13  Teodor Baconsky, Europa creştină. Metoda cut& paste, în Teodor Baconskz, Ioan I. Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban,. Pentru un creştinism al noii Europe, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 15.

14  Vezi Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Traducere de Preot Prof. Dr. Vasile Răducă, Bucureşti, Editura Bizantină, 2002.

15  J. Berlin, The SyncreticReligion of Lin Chao-En, New York: Columbia University Press, 1980, p. 9, apud. Peter van DerVeer, Sincretism, multiculturalism şi discursul toleranţei (Syncretism, multiculturalism andthediscourse of tolerance), în ,,Journal for theStudy of Religions&Ideologies”, anul II, nr. 5, summer, 2003, p. 4.

16  Peter van DerVeer, Sincretism, multiculturalism şi discursul toleranţei (Syncretism, multiculturalism andthediscourse of tolerance), în ,,Journal for theStudy of Religions&Ideologies”, anul II, nr. 5, summer, 2003, p. 5.

17  J. H. Kamstra, Synkretisme, Leiden: E. J. Brill, 1970, apud. Peter van DerVeer, Sincretism, multiculturalism şi discursul toleranţei (Syncretism, multiculturalism andthediscourse of tolerance), în ,,Journal for theStudy of Religions&Ideologies”, anul II, nr. 5, summer, 2003, p. 5.

18  Teodor Baconsky, op. cit., p. 27.

19  Ibidem., p. 27.

20  Aici este vorba despre mişcările neoprotestante radicale, cum ar fi martorii lui Iehova, mormonii sau alte denominaţiuni extremiste.

21  Documentar realizat de către americanul Peter Joseph şi lansat în serii între anii 2007-2011. Ideea documentarului porneşte de la ipoteza conform căreia toate sistemele religioase constituie un mit care se avatarizează în diferite momente ale istoriei generând noi religii care de fapt pornesc din acceaşi structură mitică.

22  ***Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Cu binecuvântarea şi un cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţitului Andrei Arhiepiscop al Alba Iuliei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.

23  Ibidem., p. 317.

24  EKD (EvangelischeKirche in Deutschland ed.), IdentitätundVerständigungStandortundPerspektiven des Religionsunterrichts in derPluraliät, Gütersloh, GütersloherVerlagshaus, 1994, 5.2.1.apud. CorinnaDelkeskamp-Hayes, Viaţa euharistică şi martiriul creştin: punerea sub semnul întrebării a etosului secular al Europei, în ,,EucharistandMartyrdom. Fromtheancientcatacombstothecommunistprisons”, Proceedings of 13th International Symposium on Scienc, TheologyandArts (ISSTA 2014), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2014, p. 69.

25  H. W. Parke, Festivals of theAthenians, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1977; M. Beard, J. North, & S. Price, Religions of Rome, 2 vols., Cambridge University Press, Cambridge, 1998, apudH. TristramEngelhardt, jr., Martirii – un caz de incorectitudinepolitică de nesuportat: a trăidupă Richard Rorty, în ,,EucharistandMartyrdom. Fromtheancientcatacombstothecommunistprisons”, Proceedings of 13th International Symposium on Scienc, TheologyandArts (ISSTA 2014), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2014, p. 49.

26  Emil Jurcan, Neopăgânismul Europei la început de mileniu al treilea – o provocare pentru credinţa creştină autentică, în ,,Identitate creştină şi dialog în noul context european”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006, pp. 174-192.

27  Vezi Christos Yannaras, Contra religiei, Traducere din limba greacă de Tudor Dinu, Prefaţă de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Anastasia, 2011. (Oricât ar fi progresat în cultivarea intelectuală, în gândirea critică ori cunoaşterea ştiinţifică, pentru viaţa sa omul va recurge în mod instinctual în faţa unei primejdii la un protector supranatural. p. 14)

28 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Andrei Arhiepiscop al Alba Iuliei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 135.

29  Richard Hoenigswald, On Humanism, în ,,PhilosophyandPhenomenologicalResearch, Vol. 9, No. 1, Sep. 1948, p. 43. (http://www.jstor.org/stable/2103850)

30  Silvio Ferrari, The NewWineandthe Old Cask: Tolerance, Religion, andthe Law in Contemporary Europe, în Andras Sajo, ShlomoAvineri, The Law of ReligiousIdentity: Models for Post-Communism, KluWer, The Hague, 1999, pp. 2-3.

31  Radu Carp, Stat, Biserică, cetăţean – în căutarea unui model european al religiilor, în Teodor Baconsky, Ioan I. Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban,. Pentru un creştinism al noii Europe, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 294.

32  Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile, şi culmile filosofiei, Studiu introductiv şi traducere de Pr. prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică jr., Prefaţă de pr. Prof. Ioannis N. Karmiris, Postfaţă de Panayotis Nellas, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Arhiepiscopul Alexandiei şi Teleormanului, Bucureşti, Editura Sophia-Editura Cartea Ortodoxă, 2010, p. 32.

33  Vezi de exemplu ordinarea umaniştilor pentru diferite ceremonii pentru copii (botezuri) sau pentru adulţi (căsătorii.) http://www.ceremoniiumaniste.ro/ceremonii.html accesat în data de 08.05.2014.

34  ***Dictionnaireoecumenique de la mission. Cent motspour la mission, Sous la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jacques Gadile, Marc Spindler, Paris-Geneve-Yaounde, LesEditions du Cerf, Labor et Fides, Leseditions CLE, 2003, p. 147.

35  Ibidem., p. 148.

36  Ioannis Zizioulas, Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclesială, Traducere din limba engleză de Pr. Dr. Liviu Barbu, Bucureşti, Editura Sophia, 2013.

37  Vezi Christos Yannaras, op. cit.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu