Picnic la marginea drumului (18)

Arkadi şi Boris Strugaţki

Redrick Schuhart, 31 de ani

PESTE NOAPTE, valea se răcise, iar în zori se făcuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament păşind pe tra­versele putrezite, între şinele ruginite, şi Redrick se uita cum lucesc picăturile de ceaţă condensată pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Băiatul păşea uşor, vesel, de parcă nu ar fi avut în spate o noapte chinuitoare, de­rulată într-o tensiune stânjenitoare. Şi acum îi mai tre­mura fiecare fibră a corpului, după două ore sinistre de aţipeală extenuantă petrecute pe creasta umedă a dealului pleşuv, lipiţi unul de altul, spate în spate, pentru a-şi păstra căldura şi aşteptând "şuvoiul verzişoarei" să oco­lească dealul şi să dispară în râpă.
De fiecare parte a terasamentului se aşternea o ceaţă deasă. Din când în când se revărsa peste şine în şuvoaie grele, cenuşii, obligându-i, în aceste locuri, să umble scufundaţi până la genunchi în drojdia şerpuitoare. Mirosea a rugină umedă, iar dintr-o mlaştină, aflată în dreapta terasamentului, te trăsnea duhoarea de mortăciune. În jur nu se vedea absolut nimic decât ceaţa, dar Redrick ştia că, în împrejurimi, se întinde o zonă aluvionară cu mult pietriş şi că după această câmpie se află munţii ascunşi în pâclă. Mai ştia că atunci când va apărea soarele şi ceaţa se va înrouri, va trebui să vadă undeva, la stânga, rămă­şiţele unui elicopter distrus, iar în faţă un şir de vagonete. Şi abia atunci se putea spune că treaba începea cu ade­vărat.
Redrick strecură palma între spate şi rucsac şi, fără să se oprească, îl ridică astfel încât marginea balonului cu heliu să nu-i taie spatele. "E greu afurisitul, cum o să mă târăsc cu el? Un kilometru şi jumătate, pe puţin ... Lasă stalker, nu te mai văicări. Ştiai pentru ce mergi. La sfârşitul drumului, or să te aştepte oricum cinci sute de mii de monezi, aşa că poţi să mai şi transpiri. Cinci sute de mii ... O bucăţică grasă, ce zici? Să fiu al naibii dacă îi las mai ieftin de cinci sute de mii. Şi dracu' să mă ia dacă o să-i dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar mucosului ăstuia ... Mucosului nimic ... Dacă măcar ju­mătate din ce-a zis tartorul ăla bătrân este adevărat, atunci mucosului ... nimic".
Privi din nou spatele lui Arthur şi, un timp, se uită cu ochii mijiţi cum mergea uşor, păşind peste două tra­verse deodată. Arthur avea umerii laţi, şoldurile înguste, iar părul lung şi negru ca pana-corbului, la fel ca al soră-si, se clătina în ritmul paşilor. "Singur m-a rugat, se gândea Red morocănos. Singur. Şi de ce m-o fi rugat cu disperare? Tremura tot, lacrimi în ochi: «Luaţi-mă, mis­ter Schuhart! Mi-au propus-o diferiţi oameni, dar aş fi vrut numai cu dumneavoastră. Nici unul nu-i  bun  de  nimic! Tata, eh ..." Dar acum el nu mai poate»". Redrick întrerupse cu un efort de voinţă această amintire. Îi era scârbă să se mai gândească la sora lui Arthur. "Pur şi sim­plu e de neconceput: aşa o femeie superbă ai iubi-o o viaţă-ntreagă, dar în realitate nu poţi iubi o asemenea nulitate, o păpuşă moartă. E toată doar o minciună, nu şi femeie". Parcă şi-acum îşi amintea de    nasturii    de    la    bluza mamei, aurii; semitransparenţi, de chihlimbar, care parcă te îmbiau să-i bagi în gură şi să-i sugi, aşteptând să simţi o dulceaţă neobişnuită. Şi îi lua în gură, îi sugea şi, de fiecare dată, era profund dezamăgit însă mereu uita această deziluzie, adică nu o uita, dar, pur şi simplu, re­fuza s-o creadă.
"Dar poate că mi l-a trimis papahen, se gândi el la Arthur. Ia uite ce armă are  în  buzunarul  de  la spate ... Nu, nu cred. Sterviatnik doar mă ştie. Sterviatnik ştie că nu e de glumit cu mine. Şi ştie cum sunt în Zonă. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a rugat, nici primul  care  a  vărsat lacrimi. Alţii se târau şi-n genunchi ... Iar armele ... Toţi le poartă când merg pentru prima dată. Prima şi ultima ... oare ultima? ... Ehe, e ultima dată, măi băieţel! Ai văzut ce-a ieşit din Sterviatnik? Ultima dată. Da, papahen. Să fi ştiut ce trăsnaie i-a trecut prin cap băiatului tău, l-ai fi trosnit cu cârjele până rămânea lat. Băiatul tău, rodul Zonei ..." Şi, dintr-o dată, simţi că în faţă este ceva, nu prea departe, la vreo treizeci-patruzeci de metri.
― Stai, îi zise lui Arthur.
Băiatul împietri. Avea reflexe bune: rămăsese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, încet şi cu pre­cauţie, şi-l puse pe pământ. Redrick se opri alături de el. Linia de cale ferată cobora aici şi se pierdea complet în ceaţă, iar acolo, în pâclă, era ceva. Ceva mare şi nemişcat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nări. Da, nu era periculos.
― Dă-i drumul înainte, zise, şi aşteptă ca Arthur să facă un pas, apoi îl urmă. Cu coada ochiului, vedea fa­ţa lui Arthur, profilul lui perfect, pielea curată a obra­zului şi buzele strânse cu înverşunare sub mustăcioara subţire.
Se scufundară în ceaţă, întâi până la brâu, apoi până la gât, iar după câteva secunde se zări în faţă silueta defor­mată a vagonetului.
― Gata, hotărî Redrick, şi începu să-şi dea jos rucsa­cul. Stai jos, unde eşti acum. Odihnă şi fumat.
Arthur îl ajută să-şi scoată rucsacul, apoi se aşeză alături, pe şina ruginită. Redrick desfăcu unul din bu­zunarele rucsacului, scoase un pachet cu mâncare şi ter­mosul cu cafea; în timp ce Arthur desfăcea pacheţelul şi punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bidonaşul, deşurubă căpăcelul şi, închizând ochii, trase câteva înghiţituri, savurându-le.
― Vrei şi tu? îi oferi, ştergând cu palma gâtul bidonaşului. Pentru curaj ...
Arthur refuză, îmbufnat.
― Pentru curaj n-am nevoie, mister Schuhart. Mai bine o cafea, dacă-mi daţi voie. Aici e foarte umed, nu-i aşa?
― Umed, acceptă Redrick. (Strecură bidonaşul la loc, alese un sandvici şi începu să mestece.) Când ceaţa se va destrăma, o să vezi că pe aici, primprejur, sunt doar mlaş­tini. Cândva, prin locurile astea au fost ţânţari, ceva de groază.
Tăcu brusc şi turnă cafea. Era fierbinte, vâscoasă, dul­ce şi era mai plăcut s-o bei acum în loc de alcool. Aroma ei îl purta cu gândul acasă. La Guta. Şi nu pur şi simplu la Guta, ci la Guta în capoţel, somnoroasă, păstrând încă o cută de la pernă pe obraz.
"M-am băgat ca musca-n lapte. Cinci sute de mii ... Ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Ce, vreau să-mi cumpăr un bar? Banii sunt necesari ca să nu te gândeşti la ei. Asta, cam aşa e. Aici a zis bine Dick, dar, în  ultimul  timp,  nu  prea  m-am gândit la ei. La ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Casă am, grădină am, şomer nu, ajung în Marmont ... Totuşi, m-a urnit Sterviatnik. M-a învârtit ca pe un tinerel ..."
― Mister Schuhart, zise, pe neaşteptate, Arthur, ui­tându-se într-o parte. Dumneavoastră credeţi cu adevărat că această chestie îndeplineşte dorinţele?
― Prostii, zise Redrick neatent şi se opri imediat, ţi­nând în mână păhărelul care-l ducea la gură. Da' de unde ştii tu pentru care chestie mergem?
Arthur râse jenat, îşi trecu mâna prin părul negru ca pana-corbului, se scărpină şi zise.
― Uite aşa ... Mi-am dat seama ... Nici nu mai ştiu ce anume m-a determinat să ajung la ideea asta ... În primul rând, tata. Înainte, bombănea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar în ultima vreme încetase s-o mai facă, şi-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastră. Dar ştiu că nu sunteţi prieten cu el, chiar dacă îndruga vrute şi nevrute ... În al doilea rând, în ultimul timp, era aşa ... cam ciudat. (Arthur râse din nou şi îşi scutură capul amin­tindu-şi ceva.) Dar am înţeles totul, în sfârşit, când aţi încercat împreună acest dirijabil mic pe maidan ... (Dădu cu palma în rucsac, unde era rulat strâns învelişul balo­nului.) La drept-vorbind, v-am urmărit atunci, şi când am văzut că ridicaţi sacul cu pietre şi-l purtaţi deasupra pământului, totul mi s-a limpezit. După părerea mea, în Zonă, în afară de Globul de Aur, nu a mai rămas nimic greu. Muşcă din sandvici şi zise îngândurat, cu gura plină: Numai că nu înţeleg cum o să-l agăţaţi, pentru că, pro­babil, este neted ...
Redrick îl privi în tot acest timp pe deasupra pă­hărelului, gândind cât de diferiţi sunt ei. Tatăl şi fiul. N-au nimic comun. Nici faţa, nici vocea, nici sufletul. Sterviat­nik are vocea libidinoasă, răguşită, ticăloasă. Doar atunci când povestea despre asta vorbea frumos şi nu se putea să nu-l asculţi. "Roşcovanule, zicea atunci, aplecându-se deasupra mesei. Numai noi doi am mai rămas, iar pentru amândoi avem doar două picioare. Şi ambele ale tale ... Asta este poate cel mai valoros lucru existent în Zonă! Cui îi rămâne, dacă nu ţie, hmm? Acestor simandicoşi cu maşinile lor la scară? Doar eu l-am găsit. Eu! Câţi de-ai noştri n-au pierit pe drum? Dar eu l-am găsit! Şi l-am păstrat pentru mine! Şi poate că nici acum nu l-aş fi dat nimănui, dar, vezi bine, nu mai am mâinile aşa de lungi. Şi-n afară de tine, n-a mai rămas nimeni. Pe câţi ţângăi nu i-am învăţat? O şcoală întreagă am des­chis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sânge ... Ei bine, nu mă crezi. Nu mă crezi, şi nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cât vrei şi sunt sigur că n-o să rămân nemulţumit ... Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele să mi le iau înapoi, mă-nţelegi? Doar Zona mi le-a luat şi poate că tot Zona o să mi le dea înapoi ...
― Ce? se dezmetici Redrick.
― Am întrebat dacă pot să fumez, mister Schuhart.
― Da ... fumează, fumează ... Şi eu am să fumez ...
Bău restul de cafea, scoase  o  ţigară  şi,  răsucind-o, privi ceaţa care se rărea. "Psihopat, se gândi. Dement. Vrea picioare  ... lindina!".
Din discuţiile acelea îi rămăsese în suflet o senzaţie neplăcută care nu se dizolvase în timp, se tot strângea şi iar se strângea. Nu pricepea ce-ar fi putut să fie asta, dar îl deranja, de parcă s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcărie, ci, invers, cu o forţă. Oare cu o putere? ... Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? "În sfârşit, dă-le dracu'!  Dar  hai  să zicem şi-aşa. Să  pre­supunem  că  n-aş fi intrat încă în Zonă. Că  eram  gata  să  plec,  că  mi-am făcut chiar şi rucsacul, dar s-a întâmplat ceva  ...  De  exemplu,  că  m-au înhăţat. Ar fi fost rău? ... Bi­neînţeles că da. Păi de ce? Aş fi pierdut cumva banii? ... Da de unde.  Nu-i  vorba de bani ... Pentru că acest obiect va cădea în mâna «broaştelor râioase» sau a lui Răguşitu' şi Ciolănosu'? ... Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost şi mie necaz ... Dar ce-am cu toate astea? În fond tot lor le pică".
― Brrr! ... (Arthur se scutură.) Te pătrunde până la oase. Mister Schuhart, poate îmi daţi acum şi mie o gură.
Redrick scoase bidonasul în tăcere şi i-l întinse. "Dar n-am fost de acord chiar de la început. De douăzeci de ori l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douăzeci şi una oară am acceptat. Mă cuprinsese parcă o moleşeală, iar ultima discuţie a fost scurtă şi concisă: «Hai noroc, Roşcovane. Ţi-am promis o hartă. Poate te uiţi totuşi pe ea!» Şi m-am uitat în ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctişorul negru la mijloc, şi i-am zis: «Dă-mi-o». Şi gata. Mi-aduc aminte că eram beat atunci, o săptămână întreagă băusem, şi-n suflet nu mai era ni­mic ... Ei, drace, tot una e! Am mers şi am tot mers. De ce tărăgănez lucrurile?  Ce,  mi-o  fi  frică? ..."
Tresări. Un geamăt prelung şi jalnic se porni brusc din ceaţă. Redrick sări în sus ca ars şi tot aşa făcu şi Arthur. Dar se aşternuse deja liniştea; se auzea numai foşnetul pietrişului mărunt care curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.
― Probabil că s-au aşezat rocile, şopti cu greutate Arthur. Vagonetele cu rocă ... stau de mult ...
Redrick privea drept în faţă şi nu vedea nimic. Îşi aduse aminte. Asta fusese într-o noapte. Se trezise ca dintr-un coşmar din cauza aceluiaşi sunet lung şi trist. Numai că ăsta nu mai era un coşmar. Maimuţica ţipa stând în patul ei de lângă geam, iar din celălalt capăt al casei îi răspundea tăticu cam la fel, tot aşa de lung şi scârţâitor, numai că un pic mai gâlgâitor. Şi aşa, s-au tot chemat reciproc în întuneric, o sută de ani şi încă o sută de ani. Guta se trezise şi ea şi-l apucase pe Redrick de mână. Simţea umărul ei acoperit brusc de o sudoare rece şi aşa au stat toţi aceşti o sută de ani şi încă o sută de ani ascultând, iar când Maimuţica tăcu şi se culcă, el mai aşteptă un pic, pe urmă se sculă, coborî la bucătărie şi bău cu sete o jumătate de sticlă de coniac. Şi din noaptea aceea începu să bea ...
―  Roca,  zise Arthur. Ştiţi ... ea  cu  timpul  se  lasă ... De la umezeală şi din alte motive ...
Redrick se uită la faţa lui palidă şi din nou se aşeză. Ţigara dintre degetele lui căzuse pe undeva şi atunci îşi aprinse alta nouă. Arthur mai zăbovi în picioare, uitân­du-se în toate părţile cu teamă, pe urmă se aşeză şi el şi râse încet:
― Eu ştiu, mi-a povestit cineva, că în Zonă s-ar putea să mai locuiască cineva.   Nişte   oameni,   acolo ... Nu, nu ex­tratereştri. Chiar oameni. De parcă Vizita i-ar fi prins aici şi i-ar fi transformat în mutanţi ... S-au adaptat la noile condiţii. Aţi auzit ceva despre asta, mister Schuhart?
― Da, zise Redrick. Numai că nu aici. Undeva în munţi, la nord-vest. Nişte ciobani.
"Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu nebunia lui, de­sigur. Deci, iată de ce sunt aici. Iată ce caut pe-aici ..."
O senzaţie stranie şi foarte nouă îl umplea încet. Îşi dădea seama că de fapt nu este deloc nouă, că îi rodea ficaţii mai de mult, dar ca numai acum începuse să în­ţeleagă şi să-i fie clar totul. Şi ceea ce părea înainte o prostie, o halucinaţie nebunească a boşorogului ieşit din minţi, se transformase într-o unică speranţă, într-un sin­gur sens al vieţii, pentru că numai acum îi era clar: sin­gurul lucru care-i rămăsese pe lumea asta, singurul pen­tru care trăise în ultimele luni era speranţa într-o minune. Iar el, prostul şi tâmpitul, respingea această speranţă, o călca în picioare, îşi bătea joc de ea şi o îneca în băutură, pentru că aşa fusese obişnuit. Pentru că niciodată în viaţă, chiar şi-n copilărie, nu contase pe nimeni în afară de el însuşi şi pentru că încă de-atunci această încredere în el însuşi nu se exprimase decât în cantitatea de "verzişori" pe care avea norocul s-o smulgă, s-o tragă cu dinţii din haosul indiferenţei care-l înconjura. Aşa a fost dintotdea­una şi aşa ar fi rămas şi mai departe, dacă n-ar fi nimerit într-un asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici "verzişorii". Un impas în care încrederea în tine în­suţi era o absurditate ... Şi acum această speranţă, care deja nu mai era o speranţă, ci o credinţă în minune îl umplea până-n creştetul capului şi se mira cum putuse  trăi  până  acum  într-o asemenea beznă nemărginită, fără o rază de lumină ... 
Râse şi-l lovi pe Arthur în umăr ...
― Ei! Cum e, stalker? Te sfâşie? Ţi-e frică? ... Odih­neşte-te, frăţioare. Nu te ruşina. Zona!


va urma