joi, 21 iulie 2016

Batalion de mars (15)


Sven Hassel








Rămase nemişcat, ciulind urechea. Se repezi la ferestruică, se săltă cât putu, dar geamul lăptos nu lăsa privirea să răzbată. Reveni pe podeaua de ciment şi-n aceeaşi clipă inima îi încetă aproape să bată: cineva băgase cheia în broască. Veniseră după el...
 — Mamă, gemu el, mi-e frică.
Prin uşă îşi făcu loc un gigantic Obergefreiter în uniformă neagră de tanchist, cu un cap de mort cusut pe mânecă. Doi ochi mici, sfredelitori, se aţintiră asupra lui, apoi Obergefreiter-ul dădu din cap, găsind pesemne că totu-i în ordine.
 — Ai zbârcit-o, locotenente. Nu-i nici o scofală să fii ofiţer. Uite, eu nu-s decât un pârlit de Obergerfreiter, dar o duc mult mai bine ca tine. Am chiar câţiva sclavi cărora le-am acordat dreptul să mă cinstească, regulat, cu bere şi ai avea şi tu dacă ai fi liber şi nu locotenent.
Tânărul ofiţer privi cu gura căscată la temnicerul său care se lăsă, greoi, pe laviţă şi-l îndemnă să-i urmeze exemplul. Un ofiţer să stea la taifas cu un simplu răcan? De neimaginat! Unde mai e respectul pentru grad? Privirea îi lunecă peste propria-i uniformă, de parcă ar fi vrut să se asigure că e, în continuare, ofiţer de artilerie. Şi-atunci, cum de-şi permite buhaiul ăsta de Obergefreiter... Pentru prima oară în scurta sa viaţă îl încercă îndoiala în legătură cu toate adevărurile ce-i fuseseră inoculate de-a lungul anilor.
 — Uite, băiete, începu Obergefreiter-ul, expediind un stuchit pe cimentul podelei...
„Băiete"! El, un locotenent! Fu pe punctul de a protesta, dar amintindu-şi de situaţia în care se afla, renunţă şi, sleit de puteri, se aşeză lângă muntele acela de carne. Deodată însă observă că clapa tocului de piele al pistolului e întredeschisă, patul negru şi lucios al Parabellum54-ului cazon lucea îmbietor, făcându-i, parcă, cu ochiul. O mişcare rapidă şi arma va fi a lui. Se zice că malacii sunt greoi şi înceţi... Mai e şi inelul cu chei... Ispita îl electriza. Ce perspectivă i se oferea! Libertatea era la îndemână! La ora asta, în închisoare nu-s decât soldaţi şi gradaţi, nişte idioţi cu frica galoanelor, cărora le-ar veni lesne de hac... Valul speranţei îi făcu inima să bată repede. Dumnezeule...! O treabă de numai câteva secunde, cât să-l pocnească o dată zdravăn cu patul pistolului pe buhaiul ăsta nerod şi să-l lase lat. Chiar dacă ar crăpa, omenirea n-ar pierde, oricum, mare lucru... Respiraţia locotenen­tului devenise precipitată, emoţia îl sufoca.
 — Vezi tu, locotenente, continua în vremea asta Obergefreiter-ul, de curaj ai nevoie în permanenţă. S-ar putea nici să nu bagi de seamă când o să-ţi facă vânt pe lumea ailaltă. Ba poate izbuteşti să te aranjezi cu doctorul să-ţi dea ceva înainte ca să-ţi plece mintea cu sorcova şi să nu ştii nimic. Aşa s-a întâmplat ieri, când l-am avut ca client pe un general de brigadă. I-au făcut o simplă injecţie şi dom' general a luat poziţia de drepţi înaintea noastră şi n-a zis nici „pâs", când Julius, halitorul de jidani, l-a legat de stâlp şi nici măcar atunci când locotenentul Ohlsen a comandat „la ochi arm'"! De regulă, ăsta-i momentul când îi apucă bâţul şi zbiară tot soiul de chestii de parcă amărâţii de noi am putea face ceva. Noi nu suntem decât nişte musafiri, aşa zice "Mergi-ori-crapă"55, care are totdeauna dreptate. Nu-l cunoşti pe „Mergi-ori-crapă"? Un gagiu formidabil, poţi să mă crezi. Mamă, mamă cum ne-am chitrofonit la prima noastră întâlnire! A stat doişpe ani în legiunea aia a franţujilor de-i căsăpea pe tuciurii. Povesteşte că se cafteau ca chiorii printre nisipurile alea încinse de soare, da' şi când isprăveau treaba, ţuşti direct la cârciumă şi la bordel! Acu', de bordel nu-i mai arde fiindcă ai noştri, când s-a întors, l-au păgubit de boaşe drept pedeapsă că a luptat pentru broscari. Asta s-a întâmplat la închisoarea din Fagen, şi i-au făcut-o cei din Divizia „Cap-de-Mort". Am stat şi eu la pârnaie — huiduma îşi aţinti privirea în tavan, concentrându-se, şi se apucă să numere pe degete: va să zică, o dată la Fuhlsbutten, o dată la Fagen, ca să nu mai pun la socoteală casele de corecţie, asta când  eram puşti. La Fagen erau numai brute, toţi SS-işti. M-au bătut de m-au deznodat şi un ticălos de Unterscharführer mi-a smuls cu cleştele un deget de la picior. Pe ăsta, când s-o termina războiul lui Adolf, nu mă las până nu-l găsesc! A fost apoi ăia de la Moabit. Gaborii erau gigea, poliţişti de meserie, nu javre din SS. Mai departe... a, mai departe a fost Sorgen-ul. Lagărul disciplinar de la Sorgen. Maică Precistă, parcă eram la mănăstire, lipsea doar rugăciunea de seară. Izbucni în râs amintindu-şi şederea la Sorgen. După aia însă a venit Luneburg-ul. Acolo, m-au cam trecut năduşelile. Nenorociţii, ne ţineau numa'n şuturi de-mi luase curul foc. Foşti din SA care-şi spălau păcatele hingherindu-ne pe noi. A venit, la rând, cazarma-lagăr de la Paderborn. Era acolo un Oberfeldwebel din cavalerie, complet chel, care semăna cu ăia de-s ca oamenii, cum naiba le zice? Ştii, locotenente, ăia care te pândesc din copaci în ţările calde... Degetele sale butucănoase băteau darabana pe genunchiul deţinutului. Brusc, mutra lui de brută pocită se lumină: Aha, mi-am adus aminte! Ură... urănitani se numesc!
 — Vrei să spui, urangutani, îl corectă locotenentul, furat de povestire.
Fără să ia în seamă intervenţia, Micuţul continuă:
 — Îl poreclisem „Popa-tunsu". Mamă, ce fiară! Mai rău ca o grenadă care-ţi explodează drept sub târtiţă! După Paderborn, am fost la închisoarea regimentară. Acolo spălam podelele. Cât îi ziulica de mare, frecam podele şi pereţi. La un moment dat însă s-au săturat de spălătura mea şi mi-au făcut vânt afară. Ah, am uitat de Grafenhaus, Braunburg şi Loke, asta-i pe lângă Bielefeld. Mai e şi lagărul de la Heideblume. Acolo, în loc de bună-ziua, căpătai una peste ţeastă. M-am nimerit şi la Sonnenheim. Auzi, dumneata, cică-i „Casa soarelui"! Soare n-am prea văzut, da' numai eu ştiu ce mi-au pătimit oscioarele! Paişpe zile m-au ţinut legat călare pe o capră de lemn. (Glasul Micuţului scăzu, devenind şoaptă.) Las' c-o să mă întorc eu la Sonnenheim cu o steluţă roşie la caschetă şi un pistol-mitralieră subţioară şi-o să le arăt eu soare! Acu', revenind la tine, ştiu cum devine cazul şi cam ce-i în inima ta. Dar, mai ales, nu le arăta bestiilor astea că ţi-e frică. „Cocostârcul" vine adesea şi se gineşte prin vizetă. E dracul gol. De când „Cocostârcul" a ajuns comandant, viaţa de aici, de la Torgau, a devenit de zece ori mai parşivă. Dacă îţi doreşti ceva, zi-mi mie, dar dacă te prinde „Cocostârcul", mucles, nu sufli o vorbă. Dacă intru şi eu în rahat, tot ţie o să-ţi fie mai nasol.
În aceeaşi clipă, ofiţerul smulse pistolul din tocul lui şi sări spre uşă.
 — Mâinile sus!
Micuţul se ridică încet de pe laviţă, holbându-se la pumnul locotenentului. Pipăi coburul gol, nevenindu-i să creadă că e propriul pistol cel care acum era aţintit asupra lui.
 — Ie-te-te..., se minună el.
 — Cheile! Mişcă! ordonă locotenentul.
 — Ochii Micuţului deveniră două vârfuri de ac şi, întinzând cheile, îşi strâmbă buzele într-un soi de zâmbet. Lovitura fu scurtă şi fulgerătoare. Locotenentul căzu grămadă, revolverul zăngăni pe ciment şi dispăru la loc în tocul său. Cu vârful cizmei, Micuţul împinse trupul inert al ofiţerului.
 — Vai de capul tău, amărâtule! Credeai că-i poţi face figura Micuţului? Păi, dac-ar fi după mine, şi tu, şi ăilalţi candidaţi la „pac-pac" aţi zburda demult în libertate. Numa' că n-am nici un chef să-ţi iau locul. Are dreptate „Mergi-ori crapă", principalul e să nu fii înhăţat. Or, dacă tu ai roi-o, aş lua-o eu pe coajă, şi aşa ceva nu-mi convine. Pe barba lui Moise, o să te pună la zid fain-frumos, eşti prea bleg ca să scapi!
Încheindu-şi discursul, Micuţul trânti zgomotos uşa şi o porni fluierând pe coridor, ciocănind cu legătura de chei în zăbrele.
Rezemaţi de balustradă, el şi cu Porta, căscară o vreme ochii la un grup de deţinuţi, în uniforme cenuşii şi murdare, de corvoadă la spălatul gamele­lor. Înainte de a fi puse sub robinet, fiecare din ele era conştiincios linsă, raţiile din închisoare fiind mai mult decât mizerabile.
 — Cel de la 389 a încercat să mă fraierească, da' nu i-a mers, anunţă Micuţul, după care propuse o partidă de 14-21. Locul era closetul din fund care, datorită unei oglinzi de colţ, te punea la adăpost de surprize, îngăduind supravegherea coridorului. Porta scoase din buzunarul uniformei un pachet de cărţi de joc slinoase şi-şi aprinseră fiecare câte un chiştoc, fumau dina­dins chiştoace ca, în cazul apariţiei vreunui superior, să le poată ascunde instantaneu în gură. Fumatul era „strict-interzis", cum îi plăcea „Cocostâr­cului" să spună. „Cocostârcul" — Oberstleutnant Vogel57 — subînţelegea prin „interzis" întotdeauna „strict-interzis" şi cineva prins în ofsaid încasa invariabil pedeapsa maximă, „Cocostârcul" făcând râie pe maţe când n-avea pe cine sancţiona.
 — Douăş'unu! exclamă Porta, înşfăcând câştigul.
 — Auzi, tu, mormăi Micuţul, împărţind cărţile şi aproape neremarcând că pierduse potul, auzi, să mă pocnească în diblă cu propriu-mi pistol!
 — Paişpe! trâmbiţă Porta. Te rad, băiete! Ai făcut rost de basamac?
 — Pupa-mi-ai... Am trei litri. Mi i-a dat babacu' ăluia de-a răposat miercuri ca să-i dau lui fi-su o scrisoare şi-o carte de rugăciuni.
 — Trei litri pentru un asemenea fleac! Păi, în preţul ăsta, îi făceam rost şi de-un dric cu cai mascaţi! Uite că iar ţi-am umflat potul! Şi Porta întinse cărţile pe scândurica ce le slujea drept masă.
 — Să fii cumva într-atât de javră încât să trişezi? mârâi Micuţul.
 — Eu? Nu ţi-e ruşine să gândeşti în felul ăsta despre cel mai bun prieten?
 — Hâmmm, făcu Micuţul, măgulit totuşi de expresia „cel mai bun prieten".
Porta amestecă, dezinvolt, cărţile, cu acea dezinvoltură a jucătorului de profesie, Micuţul le tăie şi Porta le mai amestecă o dată.
 — L-am trosnit cu legătura de chei şi a căzut ca o balegă. Pun pariu că nu s-a sculat nici acuma.
 — Visează, pesemne, că-i o păsărică şi zboară vesel peste ziduri, mormăi Porta, împărţind cărţile.
 — Ce cărţi de căcat! se oţărî Micuţul.
 — Ba nu-s deloc! replică Porta. Uite douăş'unu!
 — Sfinte Părinte, gemu Micuţul, m-ai lăsat fără o leţcaie!
 — Popa cu spovedania a trecut azi pe la marinarul ăla torpilor, se pare că-i pentru mâine.
 — Care marinar? Cel înalt?
 — Da, ăla care i-a făcut de petrecanie unui Unterscharführer.
 — I-au dat bice. Abia dacă sunt opt zile de când l-au adus. Nu i-am văzut niciodată atât de grăbiţi. Nu i-au lăsat nici măcar timp pentru cererea de graţiere.
 — E praf în ochi graţierea asta! Mai bine i-ar curăţa imediat după sentinţă.
 — Nu vorbi aşa, ripostă Micuţul. Chiar şi atunci când eşti la zdup vrei să mai tragi de timp.
 — Iarăşi douăş'unu, jubilă Porta, etalând cărţile. Acu', pui la bătaie o sticlă de basa - mac, iar eu trei grifas şi cizmele pe care mi le-a dat nevasta generalului când i-am adus boarfele rămase de la bărbat-su.
 — Da-mi vin cizmele alea? se îngrijoră Micuţul, cercetându-şi picioarele.
 — Încă nu-s ale tale! rinji Porta şi expedie un scuipat precis pe bombeul huidumei.
În acelaşi moment, un strigăt prelung sfâşie tăcerea închisorii, făcându-i pe cei doi să sară ca arşi în picioare.
 — Ce naiba ar putea fi? exclamă Micuţul, aruncând o privire în lungul coridorului pustiu.
 — Cel de la 368.
 — Doamne, ce m-a speriat dobitocul ăla! Trebuie că a făcut pe el de frică!
 — Popa cu iertarea păcatelor a trecut la prânz pe la el. S-ar putea să fie pentru la noapte.
 — În cazul ăsta, n-o să fim noi plutonul de execuţie, ci cei din al 3-lea.
Un timp, jocul continuă în tăcere. Brusc, paşi grei răsunară pe trepte. Chiştoacele şi cărţile se volatilizară. Ţinuta, rectificată fulgerător, îi transformă pe cei doi cartofori în veritabile modele ale ostaşului prusac, disciplinat şi corect.
De apărut, apăru, hlizindu-se, subofiţerul Julius Heide.
— Vi s-a dus inima-n izmene, căcănarilor! izbucni el, hohotind de râs şi instalându-se pe unul din closete. Sunteţi atât de reglementari că-ţi vine să borăşti!
Un zgomot fără echivoc răsună de sub el.
 — Măgarule! îl apostrofă Porta.
 — Păi nu suntem la budă? Ce-o faci pe nebunul?
Era limpede că Heide era pus pe arţag.
 — De ce-ţi plimbi botul pe-aici? Nu-mi aduc aminte să fi sunat după tine!
 — Scoate cărţile. Pun la bătaie o manta de piele tip SS.
 — O manta adevărată? se miră Micuţul.
 — Da, tolomacule, una adevărată, cu dublură din blană de oaie şi epoleţi detaşabili: Una din alea pe care le saluţi numai când le vezi atârnate de cuier.
 — De unde ai zulit-o?
 — Am relaţiile mele.
 — Singura ta relaţie cu SS-ul a fost când te-au găbjit şi ţi-au muiat oasele în beciurile lor. Zii, de unde o ai?
 — Ce-ţi pasă, răsfiertule? O am şi gata!
Cu o mişcare uluitor de rapidă, Porta îl înşfăcă pe Heide de gât.
 — Julius, halitor de jidani, de unde ai mantaua asta SS? Ai furat-o, nu‑i aşa?
 — Şi ce dacă? E important?
 — Deloc. Dar mă interesează de la cine şi cum.
 — Idiotule! se stropşi Heide.
Degetele lui Porta se strânseră ca o menghină.
 — Julius, halitor de jidani, de unde ai mantaua?
Heide gemu şi deveni vânăt la faţă. Încerca, disperat, să tragă puţin aer în piept. Ochii i se bulbucară, frica morţii i se citea în privire. Porta slăbi strânsoarea.
 — Ce vă interesează, păduchioşilor? Am primit-o de la vrăjitoarea aia bătrână care a venit să-l vadă pe SS-istul de fecioru-su, Oberjunkerul, ăla de i s-a făcut vânt pe lumea ailaltă sâmbăta trecută.
 — Ai primit-o? Nemaipomenit! chicoti Porta. Auzi, Micuţule, zice c-a „primit" de la măicuţa îndurerată o manta nou-nouţă şi îmblănită pe deasupra! Ei hai, hai băieţică, nu te mai sfii atât şi spune-i lui nenea adevărul. Ce i-a venit născătoarei de SS-ist să-ţi dăruiască mantaua! Simt că-i ceva putred aici, ucigaş de duminică!
Încercarea de a-l înhăţa din nou pe Heide de gât eşuă şi cei doi se încăierară penfun - date, nu se auzea decât bufnitura pumnilor şi câte un icnet când ţinta era atinsă. Din fericire, dinspre coridor se auzi zgomot de paşi. Cafteala încetă instantaneu, unifor - mele fură aduse rapid în ordine, doar privirile rămaseră ucigaşe. Micuţul fu primul care ieşi pe coridor, aici, dădu nas în nas cu „ângerul morţii", duhovnicul închisorii, preotul militar von Gerdesheim.
 — Domnul fie cu voi, spuse acesta, dând să treacă mai departe.
Micuţul plecă cucernic capul şi murmură:
 — Şi cu dumneavoastră, părinte.
Duhovnicul se opri, surprins de acest salut neobişnuit, şi aţinti o privire dezorientată asupra malacului ce-şi ţinea pleoapele în jos şi palmele împreunate ca pentru rugă.
 — Crezi în Dumnezeu, fiule? întrebă preotul.
Era un bătrân înalt, roşcovan, cândva misionar în nu se mai ştie ce colţ al lumii, unde-şi făcuse cu râvnă datoria şi unde fusese socotit drept locţiitorul Domnului pe pământ.
 — Crezi în Dumnezeu, ostaşule? reluă el, privindu-l onctuos pe Micuţul. E o mare bucurie să întâlnesc oameni ca tine într-un batalion disciplinar, dar nu-mi aduc amin - te, fiule, să te fi văzut la slujbă.
Micuţul fixa oberlihtul din perete ca şi cum ar fi aşteptat ca întreaga Sfântă Treime să-şi facă apariţia prin el.
 — Nu te-am văzut nici la spovedanie, continuă preotul, apropiindu-se de matahală, pregătit să-i dea binecuvântarea.
Micuţul zâmbi timid şi-şi plecă ţeasta pe-o parte.
 — Domnule părinte, Obergefreiter-ul Kreutzfeld raportează că merge regulat la bise- rică în fiecare 15 august.
Preotul căscă ochii, dar se stăpâni şi întrebă de ce merge ostaşul la biserică numai pe 15 august.
 — În cinstea Prea Sfintei Fecioare, născătoarea lui Dumnezeu, răspunse mastodon - tul, înălţând ochii spre cer.
Preotul rămase cu gura căscată, mai ales că Micuţul semăna mai curând a soldat roman, gata să zvârle în groapa cu lei niscaiva creştini, decât cu un cucernic adorator al Fecioarei.
 — Domnule părinte, Obergefreiter-ul Kreutzfeld cere permisiunea să-l întrebe pe domnul părinte dacă domnul părinte crede în adormirea Maicii Domnului?
 — Ce-e-e? izbucni preotul, făcându-se ca sfecla în obraz. Îţi baţi joc, hulitor de cele sfinte?!
 — Irod a fost un porc, proclamă Micuţul. Iar Sfânt' Bernard bea răchie dintr-un bu - toiaş pe care-l găsise în zăpadă, că d-aia şi câinii botezaţi de el poartă la gât o ploscu- ţă cu rom şi...
Toată această erudiţie teologică avea, în capul Micuţului, menirea să-l epateze pe preot şi să-i atragă bunăvoinţa.
 — Te-ai ţicnit de-a binelea, răcni acesta, dar, făcând un vizibil efort, continuă cu blândeţe: Hai, ostaşule, spune-mi de ce îmi mărturiseşti toate acestea?
Micuţul era tot un zâmbet:
 — Când eram mic — şi arătă cu palma cât era de mic — doream foarte tare să pot intra în mănăstirea Ursulinelor din Eger pentru că se zvonea c-ar păstra câţiva litri din laptele Sfintei Fecioare şi, întrucât Fiul Său răposase cam de multişor, voiam şi eu să văd cum se prezintă acest lapte şi să...
 — Destul, nenorocitule! zbieră duhovnicul, săltându-şi sutana. Cum te numeşti, Obergefreiter?
 — Să trăiţi, domnule părinte, sunt Wolfgang Kreutzfeld, din Regimentul 27 tancuri, batalionul întâi, compania a 5-a, momentan de gardă la închisoarea militară Torgau, secţia C. Camarazii îmi zic însă, fiindcă-i mai simplu, Micuţul.
Curios, colosul se aplecă să vadă ce scrie pastorul în cărticica pe care o ţinea în mână, cu stupoare, descoperirăm că nu era altceva decât liturghierul pe care duhovnicul îl folosea şi ca blocnotes. Privirea pe care ne-o aruncă ar fi trebuit să ne expedieze direct în cazanul cu pucioasă al Gheenei. Cu paşi repezi se îndreptă spre uşa unei celule, urmat de un ultim răvaş smerit al Micuţului:
 — Şi să ştiţi, domnu' părinte, că înainte de a porni la căsăpeală mă mărturisesc întru totul Sfântului Duh!
Preotul tresări atât de tare încât fu cât pe-aici să cadă., Uită cu desăvârşire pentru ce anume venise, astfel încât deţinutul Kraus, ex-Schutzpolizei, muri împuşcat fără sprijin duhovnicesc. La drept vorbind, Kraus nici nu ceruse aşa ceva şi ultimele sale cuvinte au fost:
 — Moarte lui Hitler!
Toată aiureala asta l-a costat pe Micuţul opt zile de pârnaie, odată eliberat, s-a îmbătat groaznic, împreună cu Porta şi, beţi criţă, s-au dus acasă la pastor şi l-au bătut de l-au zvântat.
Slujitorul Domnului a zăcut cât a zăcut, după care, băiat isteţ, a obţinut mutarea sa la închisoarea militară de la Glatz. Acolo au pus ruşii mâna pe el, în mai 1945, mai târziu, a fost găsit spânzurat într-o celulă din aripa B a clădirii.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu