Silviu Brucan
Idei si contribuţii teoretice
Silviu Brucan:
In primul rând pentru că - aşa cum sublinia prof. James N. Rosenau - „este prima carte scrisă într-o engleză clară, a unui autor venită din Est cu privire la marile probleme ale politicii mondiale". In al doilea rând, a fost socotită ca o analiză obiectivă a politicii de mare putere atât a Statelor Unite, cât şi a Uniunii Sovietice, care ducea la concluzia că interesele celor două superputeri, deşi conflictuale, dictau în acelaşi timp forme de cooperare - teză care i-a intrigat pe americani,
Şi acum să punctez telegrafic principalele idei şi teorii proprii, menţionate în literatura de specialitate:
(1) Lacuna fundamentală a teoriei lui Marx o constituie axarea aproape exclusivă pe evoluţia unui tip de agregare socială, clasele, cu subaprecierea celuilalt tip de agregare socială, etnicitatea. Marx şi Engels s-au axat pe lupta de clasă ca motor al istoriei, elaborând teoria originii şi dezvoltării ei în diferite fomaţiuni sociale, precum şi a statului ca instrument al dominaţiei sociale. Cealaltă faţetă a dezvoltării istorice, comunităţile etnice, în care oamenii se unesc pe baza unor relaţii diferite, iniţial de rudenie, ulterior de limbă, teritoriu, cultură sau religie comune, au găsit în lucrările lui Marx o reflectare minoră şi subordonată. Or, tocmai aici este cheia problemei - evoluţia comunităţilor etnice n-a urmat întotdeauna logica luptei de clasă şi adesea a venit în conflict cu ea. Această eroare teoretică a dus la falimentul politicii marxist-leniniste în problema naţională.
Cadrul conceptual al cărţii este construit pe premisa că agregarea oamenilor potrivit acestor două tipuri de relaţii sociale este ceea ce condiţionează comportarea şi gândirea lor atunci când participă în mod activ la acţiuni pe scară largă. Deşi cele două tipuri se împletesc şi interacţionează în cadrul diverselor forme de societate, fiecare are o origine istorică proprie, o dinamică şi o evoluţie diferite.
Supoziţia din Manifestul Partidului Comunist după care deosebirile naţionale şi antagonismele dintre naţiuni vor dispărea ca urmare a schimbărilor structurii sociale (a dezvoltării burgheziei sau a dictaturii proletariatului) a fost invalidată de istorie. în secolul care s-a scurs de-atunci, dezvoltarea burgheziei nu a dus la dispariţia deosebirilor naţionale, iar conflictele dintre statele burgheze continuă să se manifeste şi în zilele noastre. După Revoluţia din 1848, francezii au rămas francezi. Au trecut şapte decenii de la Revoluţia din Octombrie, iar ruşii, ucrainenii şi gruzinii nu numai că şi-au păstrat intactă naţionalitatea lor distinctă, dar se ceartă între ei pe chestiuni teritoriale, religioase şi etnice.
(2) Examinând ciclurile lungi ale istoriei omenirii, am descoperit o anumită regularitate dialectică, apărută o dată cu geneza primelor comunităţi etnice şi cu scindarea societăţii primitive în clase şi care s-a transmis în forme adaptate în toate formaţiunile sociale. Iniţial, această regularitate a apărut sub forma conflictului dintre tendinţa centrifugă la dispersare teritorială şi existenţa autonomă a triburilor, pe de o parte, iar tendinţa centripetă de unire şi confederare a mai multor triburi sau grupuri etnice, dictată atât de dezvoltarea economică şi a schimburilor, cât şi de competiţia sau ameninţarea externă, pe de altă parte.
Acelaşi fenomen apare într-o formă adecvată în societatea modernă: pe de o parte, naţiunile sunt măcinate de conflicte sociale interne, iar pe de altă parte, când naţiunile care luptă pentru autonomia şi independenţa lor sunt ameninţate sau atacate de o putere străină, un impuls centripet uneşte clasele şi grupările sociale componente. In primul caz, predomină interesele de clasă şi ideologia care le însoţeşte; în al doilea caz, capătă prioritate interesul naţional şi strategia care-1 deserveşte.
Intreaga epocă inaugurată de Revoluţia franceză a fost marcată de interacţiunea dialectică a relaţiilor de clasă şi a relaţiilor naţionale, de perioade în care tăria relativă a unora asupra altora şi-a spus cuvântul în orientarea politicii externe a statelor.
In 1789, când a izbucnit Revoluţia franceză, factorul clasă şi ideologia care îl însoţeşte au devenit predominante în politica puterilor europene şi, până la urmă, au dus la încheierea Sfintei Alianţe, inspirată de ţarul Rusiei, Alexandru I şi de cancelarul Imperiului habsburgic, Metternich, organizaţie reacţionară a monarhiilor europene, care avea drept scop înăbuşirea mişcării revoluţionare şi de eliberare naţională din Europa.
In schimb, în timpul primului război mondial, conflictul naţional şi interesele strategice care-1 însoţesc au trecut pe prim-plan; puterile imperialiste erau atât de absorbite de intensitatea rivalităţii dintre ele, încât Lenin a putut cita acest factor ca una dintre condiţiile care au permis succesul Revoluţiei din Octombrie. Abia după ce statele capitaliste şi-au dat seama de natura şi amploarea revoluţiei, contradicţiile de clasă au devenit prioritare şi hotărârea de a sugruma revoluţia a călăuzit politica lor externă.
In timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania hitleristă ameninţa să cucerească hegemonia mondială, SUA, Anglia, precum şi Uniunea Sovietică, au trecut divergenţele ideologice de clasă pe plan secundar, făurind o coaliţie politico-militară pentru înfrângerea lui Hitler. Considerentele naţional-strategice au prevalat. In ţările ocupate de hitlerişti, de asemenea, conflictele de clasă au fost estompate în favoarea luptei de eliberare naţională. In România s-a făurit, în acest scop, o coaliţie largă, care cuprindea partidele burgheze, monarhia şi partidul comunist.
Am numit această regularitate istorică balansoarul factorilor clasă şi naţiune în politica internaţională, pentru a sublinia că, atunci când unul urcă, celălalt coboară, aşteptând să-i vină rândul să urce din nou; dar niciodată vreunul dintre ei nu dispare din componentele politicii externe a statelor.
După cel de-al doilea război mondial, când procesul revoluţionar s-a extins în Europa de Est, SUA şi puterile occidentale au ripostat cu politica „stăvilirii" sau „împingerii înapoi" a comunismului (de la containment la roll back policy). Crearea Pactului nord-atlantic, NATO, Planul Marshall şi Doctrina Truman au marcat trecerea conflictului ideologic de clasă pe prim-planul politicii internaţionale.
O dată cu oprirea valului revoluţionar în Europa, centrul de gravitate s-a mutat în Africa, Asia şi America Latină. Pe fondul renaşterii naţionale care a cuprins „lumea a treia", protestul preşedintelui de Gaulle împotriva hegemoniei SUA în Vest şi izbucnirea polemicii chino-sovietice în Est au marcat trecerea la o nouă perioadă, în care interesele naţional-strategice au devenit predominante în politica mondială. A fost perioada în care cele două superputeri, SUA şi URSS, au elaborat şi semnat cele două tratate nucleare menite să asigure hegemonia lor mondială în problema păcii şi a războiului.
Dacă în perioada postbelică, ţările din Europa de Vest, ca şi cele din Est, erau strict aliniate în spatele superputerii respective, SUA şi URSS, în noua perioadă, condiţiile internaţionale favorizau o tendinţă inversă: afirmarea independenţei şi a intereselor naţionale, accentul pus pe egalitatea naţională şi identitatea culturală şi respingerea formelor de dominaţie hegemonică.
Iată contextul internaţional în care s-a produs revirimentul naţional în România.
(3) Metoda pe care am folosit-o pentru a descoperi originea politicului şi a defini, pe această bază, esenţa politicii este socotită originală. Examinând principalele cercetări făcute de antropologi în societatea primitivă, am ajuns la concluzia că sfera politicii începe acolo unde se termină cea a rudeniei de sânge. Din momentul în care stadiul relaţiilor sociale depăşeşte relaţiile bazate pe înrudirea de sânge, între indivizi şi grupuri se declanşează o competiţie, ce devine cu atât mai aprigă, cu cât este mai ridicat nivelul material şi spiritual al tribului. Cu alte cuvinte, originea politicii rezidă în inegalitatea mai întâi biologică, apoi, treptat, economică şi socială, care apare şi se afirmă de îndată ce înrudirea de sânge - care până atunci camuflase inegalitatea - încetează a mai fi factorul social regulator. La conducerea tribului se instalează oameni mari şi puternici: cei cu însuşiri fizice şi spirituale de şefi (vrăjitori, şamani, bătrâni înţelepţi), apoi cei care deţin anumite privilegii economice (puţul de apă şi veldkos la boşimani), şi rang social, stabilindu-se astfel relaţii între conducători şi conduşi. Tendinţa unora de a-i domina şi de a-i conduce pe ceilalţi - iată esenţa politicului.
(4) Sunt folosite în universităţi două modele analitice pe care le-am elaborat în cărţile mele.
Primul priveştc, formarea politicii externe a statelor (foreign policy making), model cu cinci seturi de variabile: (a) bazele natural-materiale (mărimea teritoriului şi numărul de locuitori, aşezarea geografică şi forţele de producţie; (b) structura socială şi forţele sociale; (c) factorii de conjunctură, pe care se grefează; (d) sistemul statal, adică instrumentele puterii şi (e) conducerea, adică modul în care puterea este folosită şi dirijată. Acest model priveşte statele naţionale ca sisteme cu imput, output şi feedback în interacţiune constantă cu mediul internaţional.
1. SCHEMA FORMĂRII POLITICII EXTERNE A STATELOR
Cel de-al doilea model analitic priveşte dinamica politicii mondiale, care poate fi folosit atât pentru explicarea situaţiei actuale, cât şi pentru prognoza la nivel mondial.
Modelul se bazează pe un sistem de patru forţe motrice aflate în continuă interacţiune:
(a) presiunea tehnologiei moderne şi a interdependenţei ca formă specifică a modului în care forţele de producţie ce emană din societăţile naţionale operează în politica mondială;
(b) politica puterii (Power politics), care îmbracă forma rivalităţii dintre marile puteri; (c) autoafirmarea naţională, riposta ţărilor mici şi sărace împotriva structurilor de dominaţie şi exploatare, şi (d) schimbarea socială care, deşi esenţialmente fenomen intern, poate afecta în mod serios relaţiile internaţionale, mai ales într-o regiune de importanţă strategică.
Pe scurt, consider că jocul dintre aceste forţe (ciocniri sau combinaţii) produce dinamica politicii mondiale.
In ceea ce priveşte cărţile consacrate Uniunii Sovietice şi ţărilor socialiste, ele au fost semnalate în presă şi literatura de specialitate. In prima mea carte de acest gen, The Post-Brezhnev Era, apărută în 1983, se spune încă din Introducere:
Sistemul politic centralizat la maximum, care a fost creat pentru a face faţă sarcinii enorme de industrializare a unei ţări agrare înapoiate intr-un mediu internaţional ostil, este incapabil să asigure managementul similar unei ţări industriale dezvoltate. El a devenit cea mai mare barieră în calea dezvoltării societăţilor est-europene. (...)
Ce înseamnă reforma economică într-o ţară socialistă? Modelul economic stalinist este o construcţie politico-ideologică în care economicul e subordonat. Reforma este menită mai întâi de toate să restabilească primatul criteriilor economice în organizarea şi funcţionarea economiei.
Dar reforma economică nu este doar o problemă economică. Ea implică descentralizarea deciziei... Cu alte cuvinte, cere democratizarea întregului sistem. Şi aici, birocraţia privilegiată a vechii structuri anacronice a puterii, ca şi „ultimii Mohicani" ai spiritului ideologic stalinist vor rezista la schimbare.
2. MODEL ANALITIC AL DINAMICII POLITICII MONDIALE
In cartea World Socialism at the Crossroads, scrisă în 1986 şi apărută în 1987, precizam în Prefaţă:
Această carte a fost inspirată de perspectiva ce o prevăd, conform căreia, dacă societăţile din Est nu-şi adaptează sistemul la revoluţia ştiinţifico-tehnică (cel puţin în măsura în care Vestul a şi făcut-o), socialismul va rămâne cantonat în secolul al XX-lca, oricât de paradoxal sună aceasta pentru o filozofie politică destinată viitorului.
Cu trei ani înainte, încheiam un articol publicat în International Herald Tribune (3 septembrie 1987) cu fraza profetică:
Până în 1990, o nouă generaţie politică va prelua conducerea în toate ţările Europei de Est.
Toate aceste afirmaţii au fost considerate ca anticipări care şi-au găsit confirmarea în evenimentele ulterioare din lumea comunistă.
Idila lui Brucan cu Televiziunea
Alexandru Singer:
Circulă şi acum o serie de legende printre veteranii TVR despre perioada în care aţi condus instituţia. De fapt, cum aţi ajuns la Televiziune?
Silviu Brucan:
In 1962, când m-am întors în ţară, după aproape şapte ani de serviciu diplomatic în America, m-a chemat Gheorghiu-Dej şi mi-a propus mai întâi un post la MAE şi apoi la TVR.
Ideea de a organiza Televiziunea mi-a surâs, şi chiar mă gândisem la iniţierea unor programe, dar, fiind ceva nou, i-am cerut permisiunea să fac ceea ce cred eu de cuviinţă.
Având spatele asigurat, mi-am sporit iniţiativele. Imi amintesc două programe de mare audienţă: „Istoria teatrului", prezentată de Ion Marin Sadoveanu, cu eleganţa şi subtilitatea unui vorbitor de rasă - fiecare perioadă, începând cu teatrul antic grec, fiind ilustrată cu acte sau scene caracteristice -, şi un serial muzical obţinut cu ajutorul unor amici americani, în care celebrul compozitor şi dirijor Leonard Bemstein, cu farmecul său inconfundabil, explora secretele muzicii clasice pe înţelesul tuturor.
In fiecare duminică după-amiază, milioane de oameni se uitau la programul distractiv „Varietăţi", cu scene de dans şi cântec ce alternau cu piese comice, numere de circ şi cuplete de satiră politică. Aici defilau Margareta Pâslaru, Marina Voica şi, bineînţeles, Gică Petrescu, care lansau şlagăre şi ilustrau programele muzicale iniţiate de Paul Urmuzescu, aici s-au lansat regizori ca Valeriu Lazarov şi Bocăneţ, realizatori, ca Radu Anagnoste, Ileana Pop şi mai ales Octavian Sava. Succes a făcut şi „Teleenciclopedia", care ţine afişul şi azi, după mai mult de treizeci de ani. Pentru marţi seara, am iniţiat „Teatrul TV“ cu Petre Sava Băleanu, punând în scenă piese celebre din repertoriul clasic şi altele pe teme contemporane, unde s-au remarcat tineri regizori, ca Nicolae Motric, Cornel Todea, Letiţia Popa, Dinu Cernescu, Cornel Popa ş.a.
Tudor Vornicu tocmai se întorsese de la Paris, unde fusese corespondentul Scânteii şi al AGERPRES. L-am chemat şi i-am propus un post de conducere la Televiziune. Era fericit, iar eu eram sigur de o achiziţie excepţională. Aşa au prins aripi la TV investigaţia reportericească, ancheta de teren, interviul - domenii în care s-au afirmat Alexandru Stark, Emanoil Valeriu, Carmen Dumitrescu, Rodica Rarău, Cornelia Rădulescu. In cadrul programelor pentru copii, îmi amintesc cu emoţie de vajnicul căpitan Val-Vârtej, interpretat cu savoare de Dem. Savu; de Baronul Munchhausen, creat cu haz şi graseiere inconfundabilă de Nicolae Gărdescu; de Paganelul lui Tudorel Popa, de adorata copiilor Irina Bora şi de câţi alţii! Veneau apoi scenografii de excepţie, ca Armând Crintea şi Teodora Dinulescu, ambii arhitecţi, care făceau miracole din sărăcia de mijloace existente. Memorabilă rămâne întâlnirea cu marea noastră Maria Tănase şi apoi cu formidabilul Fărâmiţă Lambru. Ii ţin minte pe Carmen Dobrescu, Florica Gheorghescu, Marga Huss, Traian Buhlea şi pe ilustratorul muzical pentru toate anotimpurile, Lucian Ionescu. Dintre operatori, îmi amintesc de Beatrice Drugă şi Ovidiu Drugă, dintre ingineri, de Bujor Ioniţă. Cu Florin Brătescu am introdus, pentru prima dată la noi, programul de ştiri (Big News) în care textul era ilustrat cu imagini şi film. Mă bazam pe directorul TV, Alexandru Comescu.
Ce echipă formidabilă a avut Televiziunea Română şi ce oameni extraordinari au crescut şi s-au afirmat ca TV personality în aceşti treizeci de ani! Păcat că cei mai mulţi dintre ei s-au dus, unii chiar prea de timpuriu!
In ceea ce mă priveşte, am cunoscut timp de şapte ani televiziunea americană şi am învăţat meserie la BBC. Am avut norocul să-l întâlnesc la Festivalul Enescu pe directorul Secţiei Interne a BBC-ului şi m-am împrietenit cu el, devenindu-i ghid prin staţiunile noastre montane şi în mănăstirile din Nordul Moldovei. A fost atât de încântat de sejurul din România, încât m-a invitat să vin la BBC, la Londra, pentru trei săptămâni. Am participat regulat la şedinţele săptămânale de program, am trecut câte patru zile pe la fiecare secţie, am asistat în studiouri la elaborarea programelor şi am vizionat zeci de filme şi seriale, dintre care am ales şi achiziţionat, la preţuri foarte rezonabile, serialele „Sfântul" şi „Forsyte Saga", după romanul lui Galsworthy, spre deliciul publicului românesc, precum şi mai multe filme ştiinţifice în care englezii sunt neîntrecuţi.
Merită să menţionez aici metoda programării, aşa cum o practica BBC, pentru că şi noi trebuie să ajungem acolo. Primul punct pe agenda şedinţei era Ratings - evaluarea pe baza sondajelor efectuate cu 1 800 de aparate de înregistrare ataşate la televizoare din întreaga ţară, potrivit unui eşantion reprezentativ al telespectatorilor după categorii sociale, profesie, vârstă şi sex. Şeful secţiei de sondaje raporta procentul telespectatorilor care urmăriseră fiecare program, şi apoi urma o discuţie cu concluzii privind alcătuirea programului următor. Laudele şi criticile erau foarte articulate, fără menajamente, şi de aceea comentariile deveneau vii şi interesante. Mi s-a părut important de reţinut faptul că deciziile nu erau dictate doar de criteriul marketing, adică de procentul audienţei. Dacă se socotea că un gen de emisiune cu valoare calitativă nu are încă mare audienţă la public, se persevera în programarea ei, până când acesta se învăţa s-o aprecieze. Cum spuneam noi pe vremea aceea, BBC nu se lua după „coada masei".
M-a impresionat în mod special satira politică - modul necruţător în care mânuiesc britanicii critica socială şi politică. Imi stăruie şi acum în minte o emisiune a unei celebru comic transmisă duminica seara, la o oră de vârf. El spunea cam aşa: „Marea spargere de la Banca Angliei a fost opera unor bandiţi, dar meritul principal al reuşitei îi revine celui care a plănuit lovitura până în cele mai mici detalii - the mastermind. Or, legea de fier a unui mastermind impune să fie şi să rămână în afara oricărei bănuieli, pentru a nu fi descoperit. Ei bine, conchidea el, cred că în lovitura de la Banca Angliei mastermind a fost (şi în acest punct s-a oprit pentru a ridica tensiunea) Regina-mamă!“
Numai cine ştie cât de iubită şi respectată este acolo Regina-mamă poate percepe efectul de şoc al scenei.
M-am decis să introduc şi eu în programul de varietăţi satira politică, şi am găsit în Mircea Crişan şi Amza Pellea interpreţii ideali pentru asemenea texte. Bineînţeles că reprezentantul cenzurii la repetiţia generală cerea pe un ton imperativ scoaterea cupletului din program. Dar, având spatele asigurat, decideam să rămână pe „barba mea“.
Se înţelege că, în momentul în care a murit Gheorghiu-Dej şi a venit la putere Ceauşescu, mi-am dat seama că nu voi mai putea proceda astfel şi am demisionat.
Era sfârşitul lui martie 1965.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu