Omerta (19)

Mario Puzo

In noaptea dinaintea Ajunului, Astorre se duse la o petrecere dată de Nicole în apartamentul ei. Invitase colegi de breaslă şi membri ai grupurilor de apărători din oficiu din care făcea parte, inclusiv din grupul ei preferat, Campania împotriva Pedepsei cu Moartea. 

Lui Astorre îi plăceau petrecerile. Ii plăcea să discute cu oameni pe care nu avea sâ-i mai vadă niciodată şi care erau atît de diferiţi de el. Cîteodatâ cunoştea femei interesante, cu care avea cîte o scurtă idilă. Şi de fiecare dată spera să se îndrăgostească; îi lipsea această stare. In aceasta seară, Nicole îi reaminti de idila lor din adolescenţă, fără să flirteze sau sa facă pe timida, ci cu o firească bună dispoziţie. 
— Mi-ai frînt inima cînd l-ai ascultat pe tata şi ai plecat în Europa, 
spuse ea. 
— Da, sigur, îi răspunse Astorre. Dar asta nu te-a împiedicat să cunoşti alţi băieţi. 

Dintr-un motiv sau altul, Nicole era foarte tandră cu el în seara aceea. Il ţinea de mînă ca o şcolăriţă, cu intimitate, îl săruta pe buze, se lipea de el de parcă ar fi ştiut că avea să-i scape din nou. 
Astorre era contrariat, pentru că simţea cum i se trezesc sentimentele de odinioară, dar înţelegea că a reîncepe o astfel de relaţie cu Nicole ar fi fost o mare greşeala în acest moment de răscruce al vieţii lui. Nu acum, cînd avea de luat anumite decizii. In cele din urmă, ea îl conduse într-un grup de oameni şi făcu prezentările. 

La petrecerea din această seară cînta o formaţie, iar Nicole îl rugă pe Astorre sâ interpreteze ceva în noul său stil mai grav, dar cald şi cadenţat; el acceptă ca de obicei cu plâcere. Interpretară împreună o veche baladă italiană de dragoste. 

In timp ce el îi cînta serenada lui Nicole, ea stătea lipită de el şi îl privea în ochi, dorind să-i citească în adîncul sufletului. Apoi, cu un sărut final plin de regret, îi dădu drumul. 
După aceea, Nicole avu o surpriză pentru el. Il conduse la o femeie de o frumuseţe calmă, cu ochi mari cenuşii şi inteligenţi. 
— Astorre, îi spuse ea, ţi-o prezint pe Georgette Cilke, preşedinta Campaniei împotriva Pedepsei cu Moartea. Colaborăm adeseori. Georgette îi strînse mîna şi îi făcu complimente pentru felul cum cîntase. 
— îmi aminteşti de Sinatra tînăr, îi zise ea. 
Astorre fu încîntat. 
— Mulţumesc, spuse el. Sinatra este eroul meu. îi ştiu tot repertoriul pe de rost. 
— Şi soţul meu este un fan al lui, rosti Georgette. Imi place cum cîntâ, dar nu-mi place cum se poartă cu oamenii. 
Astorre oftă, ştiind că acest argument era justificat, dar, ca un soldat credincios cauzei, trebui să spună ceva: 
— Da, dar e bine să facem o distincţie între om şi artist. 
Georgette fu amuzată de diplomaţia cu care îşi apăra Astorre idolul. 
— Chiar trebuie? întrebă ea cu o sclipire jucăuşă în priviri. Eu nu cred că ar trebui să tolerăm acest tip de insensibilitate şi comportament necioplit, ca să nu mai vorbim de violenţă. 

Astorre îşi dădu seama că Georgette nu avea de gîhd să renunţe la părerea ei, aşa că se mulţumi să cîhte cîteva masuri dintr-un cîntec celebru de dragoste al interpretului, care îi plăcu în mod deosebit preşedintei, fi fixă intens ochii verzi, legânuidu-se în timp ce cînta, şi o văzu cum începe să zîmbeascâ. 
— Bine, bine, spuse ea. Recunosc că are cîhtece frumoase. Dar tot nu pot sa-i iert restul. 

Il bătu uşor pe umăr şi dispăru în mulţime. Astorre îşi petrecu restul serii urmărind-o. Era o femeie care nu făcea nimic ca sâ-şi sporească frumuseţea, dar graţia naturală şi amabilitatea ei blîndă anihilau orice ameninţare pe care putea să o reprezinte frumuseţea. Iar Astorre, la fel ca toţi ceilalţi din jur, se simţi puţin îndrăgostit de ea. Dar ea părea cu adevărat inconştientă de reacţia pe care o stîrnea. Nu avea nici cel mai mic apetit pentru flirt. 

Intre timp, Astorre citise notiţele lui Marcantonio despre Cilke, un copoi încăpăţînat aflat pe urmele viciilor omeneşti, de o eficienţă rece în tot ceea ce făcea. Mai citise că soţia îl iubea cu adevărat. Acesta era pentru el un mare mister. 
Pe la jumătatea petrecerii, Nicole veni la el şi îi şopti că Aldo Monza era în hol. 
— îmi pare rău, Nicole, dar trebuie să plec. 
— Bine, spuse Nicole. Speram să o cunoşti mai bine pe Georgette. 
Este, fără nici o îndoială, cea mai deşteaptă şi cea mai bună femeie pe care am cunoscut-o vreodată. 
— Da, e frumoasă, spuse Astorre şi se gîndi că în privinţa femeilor rămăsese un prost. 
După ce abia o cunoscuse, deja începea să fabuleze pe seama ei. 

Cînd intră în hol, Astorre îl găsi pe Aldo Monza stînd incomod într-unui dintre fotoliile de epocă frumoase, dar fragile ale lui Nicole. Monza se ridică şi îi şopti: 
— îi avem pe gemeni. Sînt la dispoziţia ta. 
Astorre simţi un junghi în inimă. Incepea. Va fi din nou pus la încercare. 
— Cît durează drumul pînâ acolo? 
— Cel puţin trei ore. E viscol. 
Astorre se uită la ceas. Era zece şi jumătate. 
— Să pornim, spuse el. 
Cîhd ieşiră din clădire, aerul era alb din cauza ninsorii, iar maşinile parcate erau pe jumătate îngropate în nămeţi. Monza avea un Buick mare care îi aştepta. 
Monza se aşeză la volan, iar Astorre alături. Era foarte frig şi Monza puse în funcţiune radiatorul. Treptat maşina se transformă într-un cuptor în care mirosea a tutun şi vin. 
— Culcâ-te, îi spuse Monza lui Astorre. Ne aşteaptă un drum lung şi o noapte de muncă. 

Astorre îşi lăsă trupul să se relaxeze şi mintea să alunece pe calea viselor. Ninsoarea estompa totul în jur. îşi aminti de căldura dogoritoare din Sicilia şi de cei unsprezece ani în care Don Aprile îl pregătise pentru îndatorirea lui finală. Şi ştia că soarta lui era inevitabilă. 

Astorre Viola avea şaisprezece ani cînd Don Aprile îi ordonase să plece la studii la Londra. Astorre nu fusese surprins. Don Aprile îşi trimisese toţi copiii la şcoli particulare şi aceştia crescuseră prin colegii; asta nu numai pentru că el credea în forţa educaţiei, ci şi pentru a-i ţine departe de afacerile şi modul lui de viaţă. 

La Londra, Astorre stătuse la un cuplu bogat, care emigrase cu mulţi ani înainte din Sicilia şi ducea o viaţă foarte confortabilă în Anglia. Erau de vîrstâ mijlocie şi nu aveau copii. îşi schimbaseră numele din Priola în Pryor. Păreau englezi din cap pînâ-n picioare, pielea li se albise din cauza climei din Anglia, iar modul de a se îmbrăca şi de a se mişca nu amintea cu nimic de obiceiurile siciliene. Cînd pleca la lucru, domnul Pryor purta gambetă şi umbrela strîhsă; doamna Pryor îşi punea rochii înflorate şi bonete largi, ca matroanele lipsite de gust din Anglia. 

In intimitatea căminului, cei doi reveneau la originile lor. Domnul Pryor purta pantaloni lăbărţaţi, peticiţi, şi cămăşi negre fără guler, în timp ce doamna Pryor, într-o rochie neagră foarte largă, gătea în vechiul stil italian. El îi spunea Marizza, iar ea îl striga Zu. 

Domnul Pryor era director executiv la o bancă particulara, filiala unei mari bănci din Palermo. îl trata pe Astorre ca pe un nepot preferat, dar păstra distanţa. Doamna Pryor îl copleşea cu mîncare şi afecţiune ca o bunică. 

Domnul Pryor îi dăduse lui Astorre o maşină şi o alocaţie frumuşică. Băiatul fusese deja înscris la o universitate obscura din apropierea Londrei specializata în afaceri şi cunoştinţe bancare, dar cu o reputaţie bună în domeniul artelor. Astorre se încadrase în cerinţele programei obligatorii, dar interesul lui real îl constituiau cursurile de acto-
rie şi muzică. îşi alesese ca materii opţionale muzica şi istoria. In timpul şederii sale la Londra, Astorre se îndrăgostise de ritualul vînâtorii de vulpi — nu de partea de urmărire şi ucidere a vinarului, ci de accesoriile necesare -jachetele roşii, cîinii maro, caii negri. 

La unul dintre cursurile de actorie Astorre cunoscuse o fata de vîrsta lui, Roşie Conner. Era extrem de drăguţă, cu acel aer de inocenţă care putea fi devastator pentru bărbaţii tineri şi provocator pentru cei mai în vîrstâ. în plus, era talentata şi juca în roluri principale în piesele puse în scenă de clasă. în schimb, Astorre era distribuit în roluri mai mici. Era destul de chipeş, dar ceva din personalitatea lui îl împiedica să se dezvăluie în faţa publicului. Roşie nu avea astfel de probleme. Părea chiar că invita publicul să o seducă. 

Participau împreună şi la cursurile de artă vocală, iar Roşie admira talentul de cîntâreţ al lui Astorre. Era evident că profesorul nu împărtăşea aceasta admiraţie; de fapt, îl şi sfătuise pe Astorre să renunţe la cursurile de muzică. Adevărul era că nu avea decît o voce plăcută, ba chiar mai rău, nu avea simţ muzical. 

După două săptămîni Astorre şi Roşie deveniseră amanţi. Fusese mai mult iniţiativa ei decît a lui, deşi, între timp, Astorre se îndrăgostise nebuneşte de ea — în măsura în care putea fi îndrăgostit nebuneşte un tînăr de şaisprezece ani. O uitase aproape complet pe Nicole. Roşie părea mai mult amuzată decît pasională. Dar era atît de vibrantă şi plină de viaţa, încît îl adora cînd erau împreună; era pătimaşă la pat şi ge-
neroasă în toate privinţele. La o sâptâmînâ după ce deveniseră amanţi, ea îi cumpărase un cadou costisitor: o jachetă roşie de vînătoare, o şapcă neagra din piele de căprioară şi un frumos bici de piele. I le oferise ca şi cum ar fi fost o glumă. 

Aşa cum fac cei ce se iubesc, îşi povestiseră reciproc vieţile. Roşie îi spusese că părinţii ei aveau o fermă mare în South Dakota şi că îşi petrecuse copilăria într-un orăşel îngrozitor din Plains. Reuşise în cele din urmă să evadeze de acolo, insistînd să studieze actoria în Anglia. 

Dar copilăria ei nu fusese chiar atît de cumplită. învăţase să călărească, să vîneze şi să schieze, iar în liceu fusese vedeta clubului de actorie şi a terenului de tenis. 

Şi Astorre îşi deschisese inima în faţa ei. îi vorbise despre dorinţa lui arzătoare de a ajunge cîntâreţ, despre cît de mult îi plăcea modul de viaţă englezesc cu vechile lui structuri medievale, elementele lui aristocratice, meciurile de polo şi vînâtoarea de vulpi. Dar nu-i spusese nimic despre unchiul său, Don Raymonde Aprile, şi despre călătoriile lui din copilărie în Sicilia. 

Ea îl pusese să se îmbrace cu costumul de vînâtoare şi apoi l-a dezbrăcat. 
— Eşti atît de frumos, îi zisese ea. Poate că într-o viaţă anterioară ai fost un lord englez. Aceasta era singura trăsătură a ei care îl făcea pe Astorre să nu se simtă în largul lui. Credea cu convingere în reîncarnare. Dar după aceea făcuse dragoste cu el, iar el uitase de tot. Părea că nu mai fusese niciodată atît de fericit, cu excepţia perioadei din Sicilia. 

Dar la sfîrşitul primului an domnul Pryor îl chemase în biroul lui şi îi dăduse o veste proastă. Domnul Pryor era îmbrăcat cu pantaloni largi şi cu un pulover ţărănesc împletit, iar pe cap avea o şapcă în carouri al cărei cozoroc îi umbrea ochii. 
El îi spusese lui Astorre: 
— Ne-a făcut plăcere să stai la noi. Soţiei mele îi place la nebunie cum cînţi. Dar acum regret nespus că trebuie să ne luăm râmas-bun. 

Don Raymonde a dat ordin să pleci în Sicilia şi să locuieşti cu bunul lui prieten Bianco. Trebuie să înveţi ceva acolo. Vrea să creşti ca un sicilian. Ştii ce înseamnă asta. 

Astorre fusese şocat de veste, dar niciodată nu pusese supunerea sub semnul întrebării. Şi, deşi îşi dorea cu ardoare să fie din nou în Sicilia, nu suporta gîndul că nu avea să o mai vadă pe Roşie niciodată, îl întreba pe domnul Pryor: 
— Dacă vin o dată pe lună în vizită la Londra, pot să stau la voi? 
— M-aş simţi jignit dacă n-ai face-o, spusese domnul Pryor. Dar care este motivul? 
Astorre îi povesti despre Roşie, îi mărturisi iubirea lui pentru ea. 
— Ah, spusese domnul Pryor, oftînd de plăcere. Ce norocos eşti că te desparţi de femeia pe care o iubeşti! Ce extaz! Biata fată, cît va suferi. Dar pleacă, nu-ţi face griji. Lasă-mi numele şi adresa şi voi avea grijă de ea. 

Despărţirea dintre Astorre şi Roşie fusese înlăcrimata. El îi jurase că va veni la Londra o dată pe lună să o vadă. Ea îi jurase că nu se va uita niciodată la un alt bărbat. Fuseseră momente de o rară frumuseţe. 

Astorre era îngrijorat. Corpul ei, felul ei de a fi mereu vesel, zîmbetul ei erau o invitaţie la seducţie. Tocmai calităţile pentru care o iubea erau un pericol permanent. Observase de mai multe ori, aşa cum observă de obicei îndrăgostiţii, care cred că toţi bărbaţii din lume tînjesc dupâ ce au ei, că şi alţii erau atraşi de frumuseţea, inteligenţa şi buna ei dispoziţie. 

Astorre luase avionul spre Palermo chiar a doua zi. Fusese întîmpinat de Bianco. Bărbatul cu statură masivă purta acum un costum de mătase şi o pălărie albă cu boruri late. Era îmbrăcat conform statutului său, căci acum cosca lui Bianco deţinea majoritatea lucrărilor de construcţii din oraşul Palermo devastat de război. Viaţa lui era îmbelşugată, dar mult mai complicată decît pe vremuri. Acum trebuia să mituiascâ toate autorităţile orăşeneşti şi ministeriale de la Roma şi sâ-şi apere teritoriul împotriva altor cosca rivale, cum erau puternicii Corleonesi. 


va urma