miercuri, 27 iulie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (21)


Violeta Nastasescu








AFRICA DE VEST


Turneul la nivel înalt al ţărilor din Africa de Vest a făcut necesară includerea în personalul tehnic al delegaţiei interpreţi atât de franceză, cât şi de engleză, deoarece recurgerea la una sau cealaltă din cele două limbi era în funcţie de statul care, acum independent, fusese în trecut sub autoritatea Republicii Franceze sau a Regatului Unit. Drept consecinţă, uneori nu aveam de lucru şi dispuneam de timp liber, alteori eram ocupată, însoţind-o pe Elena Ceauşescu când programul său oficial cerea acest lucru şi traducând discuţiile pe care le avea cu diferite doamne, îndeosebi soţiile demnitarilor.



Ghana


Prima ţară vizitată în turneul vest-african a fost Ghana, fostă colonie britanică purtând numele poetic de Coasta de Aur, care şi-a câştigat independenţa sub conducerea militantului politic Kwame Nkrumah. La data efectuării vizitei, acesta fusese înlăturat printr-o lovitură de stat, puterea fiind preluată de un ofiţer de rang inferior al armatei ghaneze. Noul nume al ţării provenea de la vechiul imperiu al Ghanei, având capitala la Tombuctu.

Intrucât engleza era limba vorbită de cea mai mare parte a populaţiei, în afara limbilor şi a dialectelor tribale locale, m-am aflat alături de Elena Ceauşescu atunci când programul o cerea. Ca de obicei, imediat după micul dejun îmi părăseam locuinţa, un hotel decent, curat, deşi de mai puţin de trei stele, situat în centrul oraşului Accra, pentru a ajunge la reşedinţă.

La sfatul medicului delegaţiei, cu toţii aveam grijă în alegerea felurilor de mâncare servite la hotel şi chiar la reşedinţă. Pentru a fi în siguranţă, ne limitam la cartofii prăjiţi şi, în loc de apă, şampania franceză care, destul de curios, se găsea în cantităţi impresionante.

In timp ce Elena Ceauşescu participa la tratative, am vizitat Accra, împreună cu soţia ambasadorului român, în căutare de locuri sau lucruri de interes pentru ea. Cu tristeţe am fost nevoită să-i fac, la întoarcerea din oraş, o descriere puţin încurajatoare. Oraşul părea fără viaţă, centrul comercial etala mărfuri de calitate proastă, iar piaţa, deşi plină de vânzători de legume şi fructe, era moartă. Aşa cum a remarcat unul dintre ofiţerii care ne însoţeau: „Aici toată lumea vinde, dar nimeni nu cumpără; ce comerţ e ăsta?”.

Am persistat însă în căutările noastre şi strădaniile depuse au dat roade. Am găsit un magazin în care se vindeau materiale de bumbac cu desene şi culori tradiţionale, care ar fi putut prezenta interes. Am făcut o colecţie din aceste materiale, pe care le-am prezentat Elenei Ceauşescu. Le-a examinat şi a ales câteva.

In timpul recepţiilor şi prânzurilor, am ocupat un loc departe de centrul mesei, unde se aflau cei doi preşedinţi, soţiile lor şi delegaţii principali. în mod surprinzător, fiul cuplului român, Nicu, a căutat un loc mai ferit, alături de al meu, în loc să ocupe un loc care intra în raza vizuală vigilentă a mamei sale.

Momentul central al vizitei l-a constituit, fără îndoială, dineul oficial oferit de gazdă, precedat de un spectacol plin de culoare, de cântece şi dansuri. Printre oficialităţile invitate să participe s-au aflat câţiva „regi” locali, şefi tribali îmbrăcaţi în veşminte impunătoare şi purtând coroane aurite ca semn al poziţiei de înalţi demnitari deţinută în ţară. Au venit într-un fel de paradă solemnă prin faţa celor prezenţi, unul după altul, în şir indian, şir ce părea că nu se mai termină. M-am uitat la ei cu mai multă atenţie şi, spre surprinderea mea, am observat că regii făceau roată revenind, pentru a trece de mai multe ori prin faţa invitaţilor. Foarte ciudat. Am menţionat acest lucru unuia dintre ofiţerii din suita preşedintelui, care se întâmpla să stea lângă mine. După ce a privit parada mai îndeaproape, ofiţerul a constatat aceeaşi situaţie. „Ei să nu-i spui. Las-o să creadă că regii au venit în număr mare să îi salute cu ocazia vizitei!” Nu era prima dată când, după cum am putut vedea, cercul din jurul cuplului prezenta situaţiile exact în felul în care celor doi le plăcea să le vadă sau să le audă, şi nu potrivit realităţii mai mult sau mai puţin crude.

A mai fost efectuată o scurtă excursie în afara oraşului Accra, pentru ca delegaţia română să vadă câteva firme, precum şi o vizită în capitală la o instituţie descrisă de gazde ca un centru de învăţământ superior, dar care s-a dovedit a nu fi altceva decât o şcoală medie obişnuită. Elena Ceauşescu a mers şi ea în aceste vizite, dar cu puţin entuziasm, şi s-a simţit eliberată când a revenit în climatul binefăcător al aerului condiţionat din reşedinţă. Căldura era insuportabilă şi ea nu mai era la prima tinereţe.

Nu se poate spune că vizita în Ghana a fost un succes răsunător. Preşedintele ţării era o figură ştearsă, departe de a fi o personalitate, şi dacă nu ar fi existat ponderea şi forţa armatei pe care o comanda, ar fi trecut uşor drept o perfectă nonentitate. Soţia acestuia, o fostă moaşă, nu a inspirat-o pe Elena Ceauşescu să găsească vreo temă care să le trezească un interes reciproc. La scurt timp după vizita preşedintelui Ceauşescu în Ghana am auzit că acea căpetenie militară fusese răsturnată de la cârmă prin aceleaşi metode pe care ea însăşi le folosise când pusese mâna pe putere.



Mauritania


Cred că singura justificare de a vizita o ţară ca Mauritania a fost considerentul propagandistic, întotdeauna prezent când se punea problema consumului intern. Altfel care ar fi sensul de a te lansa într-un ocean de nisip fin, suflat în toate direcţiile de vânturi pustiitoare, nisip care invada ochii, urechile şi nasul oamenilor până aproape de sufocare. Probabil că raţiunea care l-a purtat pe preşedintele Ceauşescu în Mauritania, în afară de considerentul amintit, consta în marile zăcăminte de fier şi cupru ale ţării, două materii prime atât de necesare giganticelor facilităţi industriale create în timpul preşedinţiei sale.

Şoseaua pe care delegaţia s-a deplasat de la aeroport la Nouakchott traversa o regiune deşertică, unde pe alocuri puteau fi văzuţi berberi pe jos sau pe cămile, indiferenţi la agitaţia stârnită de trecerea în goană a coloanei de maşini guvernamentale. De-a lungul ambelor laturi ale şoselei se aflau totuşi bărbaţi şi femei care, pentru a-şi arăta entuziasmul faţă de oaspeţii din România, făceau un zgomot asurzitor bătând din tobe sau lovind orice obiect metalic aveau la dispoziţie: tigăi, ibrice, tăvi, oale, orice era de natură să contribuie la această formă unică de salut.

Nouakchott, o masă de locuinţe deşertice fără ferestre, construite din lut dur, se ridica în mijlocul dunelor sahariene necontenit mişcătoare. O clădire mai mare şi mai elaborată a servit drept reşedinţă pentru oaspeţii de înalt nivel din România, iar un hotel suficient de decent a adăpostit restul delegaţiei.

Am încercat să dau o raită prin centrul oraşului, însă vântul arzător care sufla aprig nu mi-a permis să umblu mai mult de câteva minute prin pasajele înguste dintre locuinţele răzleţe din interiorul cărora ochi curioşi îmi urmăreau mişcările.
Nu era nimic de văzut, aşa că m-am grăbit la reşedinţă mestecând nisip, orbită de nisip şi acoperită complet de nisip. In această privinţă m-am aflat în dezavantaj în comparaţie cu locuitorii oraşului, eu fiind îmbrăcată uşor şi fără nicio protecţie, iar ei circulând pe străzi complet acoperiţi în largile bumuze maure şi basmale de bumbac.

Elena Ceauşescu a avut bravura de a-1 însoţi pe preşedinte într-o vizită la ceea ce organizatorii mauritani au numit o fabrică, dar care s-a dovedit a fi un simplu atelier. In restul scurtei şederi la Nouakchott a preferat să stea la reşedinţă.

Preşedintele Mauritaniei, un african bogat şi influent sub aspect politic, avea o soţie franţuzoaică, frumoasă, stilată şi elegantă, aşa cum îi stă bine unei doamne sosite din Franţa. A venit o dată sau de două ori să o întâlnească pe Elena Ceauşescu şi să o întreţină într-o discuţie intimă la care nu am fost de faţă. Când după aceea am rămas singure la ceaiul de după-amiază, mi-a spus impresiile despre doamna preşedintelui mauritan. „Mă întreb cum poate face faţă condiţiilor dure ale acestui mediu neospitalier, atât de diferit de cel din ţara sa de origine”, am spus eu. „Nu-ţi face griji, Violeta, a replicat Elena Ceauşescu, ea nu-şi petrece timpul aici. S-a măritat cu un om bogat, trăieşte ca o boieroaică şi stă la Paris. Ascultă-mă pe mine"

Seara, partea mauritană a oferit o recepţie în cinstea delegaţiei române. Evenimentul a fost teribil de inconfortabil, întrucât mesele de formă rotundă în jurul cărora oaspeţii trebuia să se aşeze nu aveau scaune, ci nişte taburete joase de piele. Am privit spre masa centrală, ca să văd cum se descurcau preşedintele Ceauşescu şi soţia lui în căutarea unei poziţii cât de cât confortabile şi mi-am dat seama că strădaniile lor erau fără niciun rezultat. Au fost absolviţi de calvar când taburetele au fost înlocuite cu scaune obişnuite, bucurându-se astfel de avantajul de a sta la masă într-o poziţie firească. întrucât oferta de scaune era limitată, noi, ceilalţi, am fost nevoiţi să respectăm tradiţia locală de a sta pe taburete, ceea ce ne-a împiedicat să ajungem cu faţa la masă, ucigându-ne cu desăvârşire pofta de mâncare. A fost totuşi păcat, deoarece gazdele noastre ne pregătiseră oaie friptă, adusă la masă întreagă, din care fiecare mesean a fost servit cu câte o felie enormă, tăiată cu dibăcie de chelnerii mauritani. In ciuda aspectului îmbietor al porţiei primite, nu m-am atins de ea decât după ce medicul ne-a dat undă verde.

După trecerea atâtor ani de la vizita în Mauritania, încă mi-o mai amintesc ca pe un episod ireal, unul în care mă văd din nou la marginea deşertului Saharei, departe de orice loc unde aş fi putut găsi un sprijin. Providenţa a vrut să ajung în acel loc imposibil de pe glob, de care mă leagă în mod pregnant amintirea unei fripturi de oaie şi a unui ocean de nisip.

După ce a părăsit aeroportul din Nouakchott, avionul a aterizat, după doar câteva ore, în Dakarul vecin. Ofiţerii români, care nu avuseseră timp, ca de obicei, să se îngrijească de felul în care apăreau în public, încă mai erau acoperiţi la gulere şi pe umeri cu nisipul saharian colectat în Mauritania.



Senegal


Cu excepţia locuitorilor săi, care în majoritate erau şi ei africani subsaharieni, capitala Senegalului arăta mai mult ca un oraş francez din Provence decât ca o localitate din continentul negru. Contrastul dintre oraşul pe care tocmai îl părăsisem şi Dakar era izbitor.

Delegaţia română a păşit pe aeroportul nou-nouţ, modern, al capitalei Dakar, unde a avut loc ceremonia într-o manieră elaborată, plină de distincţie, în care totul te făcea să crezi că te afli în Franţa, dacă în locul imnului naţional senegalez ar fi fost cântată Marseilleza. Cuplul prezidenţial român şi întreaga suită au fost covârşiţi de opulenţa şi eleganţa etalate deopotrivă de preşedintele senegalez, de prima-doamnă şi de oficialităţile guvernamentale.

Domnii îmbrăcaţi impecabil, în costume europene de marcă şi purtând la mână ceasuri de aur masiv, doamnele purtând toalete „haute couture”, accesorii asortate şi bijuterii scumpe - întreaga înaltă societate senegaleză aflată la aeroport a salutat oaspeţii sosiţi din ţara aceea îndepărtată numită România cu o graţie naturală, neconvenţională, cu care demnitarii străini sunt primiţi pe treptele de la Matignon sau Quai d’Orsay. Nicio diferenţă.

Superba reşedinţă gen „château” a fostului guvernator francez a adăpostit pe preşedintele Ceauşescu şi pe soţia sa, precum şi pe colaboratorii principali ai acestora, în timp ce restul delegaţiei şi personalul auxiliar au fost instalaţi într-un hotel extraordinar, situat într-o poziţie spectaculoasă în imediata apropiere a litoralului. Mi-a fost repartizat un întreg apartament, ornat cu numeroase vaze cu flori, băuturi fine şi fructe exotice, cu complimentele managerului. Poate nu era Senegalul chiar Cornul Abundenţei, însă bogatele sale resurse minerale şi animale gestionate inteligent de un guvern civil îi dădeau suficientă libertate de manevră în sfera economică.

Deşi este situat la o distanţă relativ mică de Nouakchott, care şi el se află la marginea oceanului, nu ştiu prin ce minune clima de la Dakar era complet diferită de soarele arzător şi de nisipul mereu mişcător al climatului mauritan. Aici, la Dakar, atmosfera era calmă şi răcoroasă, briza oceanului - plăcută şi primitoare. S-ar putea ca deşertul Saharei din Mauritania, pe de o parte, şi fluviul impunător ce împrumuta numele ţării vecine, pe de altă parte, să justifice această diferenţă.

Influenţată de noul mediu, Elena Ceauşescu era bine dispusă şi naviga cu uşurinţă printre oficialităţile de rang înalt, oamenii de afaceri şi doamnele acestora, primindu-le salutul curtenitor cu supremă condescendenţă. Era total în apele ei. Discutând cu ea, am auzit-o exprimându-şi admiraţia faţă de doamnele senegaleze pe care le-a întâlnit, pentru eleganţa şi bontonul lor, întrebându-se de unde şi-or fi procurat acele magnifice bijuterii în stil african pe care le etalau.

Pentru ea, dar mai ales pentru mine, care nu am fost solicitată să o însoţesc la convorbiri sau la alte acţiuni oficiale, vizitarea capitalei şi a zonelor înconjurătoare s-a dovedit o adevărată vacanţă, plină de surprize plăcute. Centrul oraşului putea concura cu orice localitate urbană dintr-o ţară civilizată: străzi şi trotuare curate (pe atunci o rară facilitate oferită pietonilor subsaharieni), pretutindeni grădini şi parcuri, o circulaţie rutieră intensă, dar ordonată, magazine elegante, pieţe abundente, comerţ susţinut, reclame şi plăci indicatoare în franceză - aceasta este descrierea sumară a acelui oraş remarcabil.



Coasta de Fildeş


Aceeaşi atmosferă caracteriza oraşul pe care delegaţia l-a vizitat în următoarea etapă a turneului, anume Abidjan, capitala Coastei de Fildeş, comparabilă în multe privinţe cu Dakar, deşi pecetea africană era mai pregnantă în capitala ivoriană.

Aspectul remarcabil al ceremoniei de la sosire a constat în faptul că mulţimea venită să ureze oaspeţilor români bun venit era formată mai puţin din adulţi şi mult mai mult din copii, mai mici şi mai mari, care fluturau steguleţe în culorile naţionale ale celor două ţări. Toţi aceştia ovaţionau cuprinşi de entuziasm atât la aeroport, cât şi pe tot traseul urmat de coloana de automobile în drum spre capitală. Ceva mai târziu, în toate locurile vizitate, am fost plăcut impresionată de natura blândă a locuitorilor oraşului, de spiritul lor de toleranţă şi ospitalitate. Acest spirit îi făcea să se amestece liber şi fără prejudecăţi cu oameni de alte naţionalităţi, îndeosebi francezi, arabi francofoni şi africani veniţi din alte ţări, toţi îndeletnicindu-se cu activităţi comerciale, industriale şi de servicii. Acest conglomerat de naţionalităţi conferea capitalei un aer cosmopolit în care diverse culturi se întâlneau în toleranţă, bună înţelegere şi preţuire.

In timp ce Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au instalat în fosta reşedinţă a guvernatorului francez, a cărei arhitectură avea toate caracteristicile stilului colonial, membrii personalului tehnic, inclusiv eu, ne-am bucurat de ambianţa şi serviciile unui hotel de cinci stele, de o somptuozitate atât de ieşită din comun, încât Waldorf Astoria părea antic şi total demodat.

Ca parte a programului oficial, preşedintele şi Elena Ceauşescu, conduşi de omologii lor ivorieni, au vizitat un vast obiectiv rezidenţial alcătuit din locuinţe moderne, centre comerciale, zone rezervate activităţilor în timpul liber şi alte asemenea facilităţi, toate cuprinzând cartiere întregi ale oraşului.
De asemenea, s-au deplasat cu maşinile în satul natal al preşedintelui, care suferise şi el transformări substanţiale. Ca rezultat al acestora, fostul sat modest devenise o adevărată staţiune dotată cu o infrastructură completă, clădiri rezidenţiale modeme, un hotel, mai multe moteluri, o bază sportivă, un cinematograf şi alte unităţi pentru recreere şi distracţii.
Preşedintele ivorian a vorbit oaspeţilor despre ambiţia sa de a realiza investiţii masive în astfel de proiecte sociale pe tot întinsul ţării, atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale, pentru ca în acest fel să grăbească emanciparea populaţiei. El a accentuat că acest vast program naţional presupunea sacrificii care trebuiau consimţite pentru o cauză bună. Cuplul român asculta în tăcere şi, pentru a nu fi mai prejos, preşedintele Ceauşescu a menţionat că şi autorităţile române aveau în vedere asemenea programe, mai ales în provincie, unde satele vor fi renovate în aşa fel încât să dobândească un aspect urban. Fireşte, a adăgat el, sacrificiile erau de la sine înţelese, dar poporul urmează partidul, ştiind că sacrificiile se fac spre binele lui. Ascultând conversaţia, mă întrebam dacă cei doi preşedinţi aveau aceeaşi înţelegere a conceptului de „sacrificii”.
Tot ce am putut vedea a fost că la Abidjan şi în afara acestuia programul de dezvoltare şi presupusele sacrificii nu afectau comerţul sau alte activităţi normale: produsele de consum erau disponibile în pieţe şi magazine, afacerile se dezvoltau nestingherite, staţiile de benzină livrau combustibil non-stop şi, în mod miraculos, lumea nu stătea la coadă ca să aştepte să îi vină rândul să-şi cumpere cele necesare. Foarte curios! 


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu