duminică, 31 iulie 2016

Picnic la marginea drumului (20)


Arkadi şi Boris Strugaţki 









Dar stalkerul, pierzându-şi raţiunea din cauza durerii, se târâ peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrând să-l stri­vească, să-l bage în pământ cu amândouă mâinile. Îl ţinea de părul lung, ţintuindu-i capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul şi mu­getul de sub el, precum şi propriul său urlet răguşit: "Culcat, culcat, te omor ...", iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja,  şi  îi  trosnea  pielea de  pe  picioare  şi  din  părţi, băşicându-se şi crăpându-se. Strivindu-şi fruntea de cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, până când nu mai rezistă şi urlă din toate puterile ...
Nu-şi mai amintea când s-a terminat totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi nu aburul încins care îi ardea gâtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cât mai repede din acest cuptor diavo­lesc, până când acesta nu se lasă din nou peste ei. Se ri­dică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele picioare sub braţ şi, ajutându-se de mâna liberă, se târâ înainte, nedezlipindu-şi privirea de margine, din­colo de care iarba era din nou moartă, uscată, ţepoasă, totuşi adevărată, şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.
Cenuşa îi scârţâia printre dinţi, peste faţa arsă tre­ceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi, pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprâncene. Îl trăgea pe Arthur după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată. Spa­tele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare miş­care ceafa arsă. Redrick se gândi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se târască mai repede, ajutându-se de cotul liber şi de genunchi, scoţând prin gâtlejul uscat cele mai scârboase înjurături care îi tre­ceau prin cap, iar pe urmă, cu o bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. "Încă puţin, hai Red, hai mă Roşcatule, uite aşa, încă puţin".
Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi mâinile în apa rece şi ruginită, inspirând din când în când, cu desfătare, ră­coarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi im­puse să se ridice şi, stând în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină, şi îl răs­turnă pe spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască neagră-cenuşie de sânge coagulat amestecat cu cenuşă şi câteva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupidă dârele lungi de pe această mască: urmele de la pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi îl târâ spre apă.. Arthur respira greu, hârâia, şi, din când în când, gemea. Redrick îl azvârli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind cu plăcere mângâierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gâlgâie, să se mişte, îşi trase mâinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi, în­ghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi re­veni la normal şi-atunci se uită la Redrick.
― Pfffuu ... Îşi scutură el capul, stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?
― Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se um­flase, dar sprâncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mâini era intactă, numai că se înroşise: probabil că nici bucile nu-i arseseră până la os ... Se pipăi. Nu, e clar că nu e până la os, chiar şi pantalonii rămăseseră întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi ...
Arthur îşi atingea şi el faţa, pipăind-o încet, cu de­getele. Acum, când această mască terifiantă dispăruse, spă­lată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproa­pe normală. Câteva zgârâieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul ... restul era în regulă.
― Niciodată n-am auzit de aşa ceva, spuse Arthur şi privi înapoi.
Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cât de scurt fusese acel drum cumplit şi nesfârşit pe care se târâseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe "chelia" asta arsă se târâse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gândac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se târâse, în general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în "chelia ţânţarului", puţin mai la stânga, sau putea chiar să se întoarcă ... "Nu, nu pu­team, se îndârji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Şi dacă n-ar fi fost tâmpitul ăsta, nu s-ar fi în­tâmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile ... Şi ăsta ar fi fost tot necazul ..."
Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind şi gemând când îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schi­monosindu-se când îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise cu vârf şi îndesat. Cla­pele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi spuse:
― Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că m-aţi scos.
Redrick tăcu. "La dracu mulţumesc! Am şi nevoie să te salvez".
― Eu sunt vinovat, continuă Arthur. Că doar auzisem când mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă  foarte  tare,  iar  când a  început  să  dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi,   mi-e   tare    frică    de durere, domnule Schuhart ...
― Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să se întoarcă. Asta  e  încă  floare  la  ureche ... Hai odată, ce mai stai?
Sâsâind de durere, îşi puse rucsacul în spate, aranjân­du-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locu­rile arse şi se încreţise în riduri dureroase. "Îi e frică de durere ... Mânca-te-ar ciuma  cu  durerea  ta  cu tot ..." Se uită  în  jur.  "Nu-i  nimic.  N-am pierdut poteca. Şi-acum deluşoarele astea. Mârşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac ... Şi mai e şi vâlceaua asta dintre ele ..." Adulmecă aerul ... "Of, vâlceluţă mârşăvioară! Tocmai tu eşti cea mai mare mârşăvie" ...
― Vezi vâlceaua dintre dealuri? îl întrebă pe Arthur.
― O văd.
― Direct spre ea. Marş!
Arthur se şterse cu dosul palmei la nas şi porni îna­inte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atât de drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligându-l să meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. "Şi iată cum am mai scos pe încă unul, se gândi Redrick. Oare al câtelea este? Al cincilea? Al şa­selea? Şi-acum mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule, de  ce  totuşi  l-ai târât? Puteai s-o mierleşti din cauza lui ... Şi cred că acum, cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragorul9 meu. Căută­torul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nu m-am gândit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea să-l las, deşi uitasem  de  toate:  şi de şperaclu, şi de Maimuţica ... Deci  înseamnă  că  sunt  într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi el, iar Richard numai despre asta bombăne  tot  timpul  ... Ce  să spun, au şi găsit bunătatea ... ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bună­tate, întâi te gândeşti şi apoi dai din mâini şi din pi­cioare. Să fie prima şi ultima dată, e clar? Om bun, hm ...Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gândi el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină".
― Stai, îi zise lui Arthur,
Vâlceaua era în faţa lor şi Arthur stătea, privind pier­dut spre Redrick. Vâlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce se închega între dealuri, încât la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. "O să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu ... Vezi să nu intri în derivă".
Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tam­poane şi îi întinse şi lui Arthur.
― Mulţumesc, domnule Schuhart ... abia şopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus? ...
Redrick îl înşfăcă de păr şi îi întoarse capul înspre grămada de cârpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.
― Ăla e Ochelaristu', iar pe dealul din stânga, de aici nu se vede, zace Canişu'. Tot o grămadă de cârpe. Ai în­ţeles? Înainte.
Mocirla era caldă, lipicioasă şi respingătoare. Întâi au mers drept, scufundându-se până la brâu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n cu­rând, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amândouă părţile. Pe dealul din stânga, inundat de soare, nu se ve­dea nimic, dar pe povârnişul din dreapta jucau în penum­bră flăcări liliachii-deschise.
― Apleacă-te, îi comandă printre dinţi, şi se aplecă şi el. Mai jos, tâmpitule!
Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi secundă un ful­ger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundându-se până la umeri. Redrick, simţind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărâmiţat. Imediat izbucni şi al doilea fulger.
― Înainte! Înainte! urlă, fără să se audă.
Acum se târau pe vine, mişcându-se ca două gâşte şi scoţând afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. "Înainte", repeta el din inerţie. Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătându-şi profilul, şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură ne­voiţi să se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi în­cleia gura, era imposibil de respirat. Prinzând aerul cu gura, Redrick îşi smulse din  nas  tampoanele  şi dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stânga, nici în dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Art­hur mânjit de drojdia verde şi aburul galben care şerpuia în jur.
"Trec, trec, se gândea Redrick. Doar nu e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului fulgere, şi niciodată n-a fost altfel ... Dar de unde mizeria asta? Câtă mizerie ... Îţi pierzi minţile, nu alta. Câtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strâns aici toate porcăriile din lume ... Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gândi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas ... Ochelaristu' a căzut în dreap­ta. Canişu' în stânga, şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine calcă   pe   urmele   lui  Ster­viatnik întotdeauna  o  să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sunt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit ... Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată raiul pe pămînt ...» Da' ce te pri­cepi tu la toate astea, grăsanule? Când am văzut vreodată o ordine bună? Da' când m-ai văzut pe mine într-o or­dine bună? Toată viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se târăsc printre ca­davrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi, şi murdăresc, murdăresc, murdăresc ..."
Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi, văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, în­gheţă: i se păru că pierduse direcţia.  Dar  nu,  nu  se  ră­tăcise.  Înţelese  imediat  că  trebuie   să   meargă   uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi în afară de piatră nu se mai vedea decât pâcla galbenă.
― Stai! ţipă el. Ţine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.
Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-i arate cu mâna: "Ţine-te mai la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos". "O să mi-o plătiţi voi, se gândi". Lângă piatră, Arthur se scu­fundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet asurzitor, creştetul pietrei negre făcând să zboare în toate părţile aşchii încinse. "O să mi-o plătiţi" repetă el, cufundându-se cu totul, dând din mâini şi din picioare cu toate pute­rile. Trosnetul unui fulger îi sfâşie din nou auzul. "Tot sufletul am să-l scot din voi". Şi-n treacăt, se gândi: "Oare la cine mă refer? ... Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sunt Sterviatnik ... O să mi-o plătiţi aşa cum trebuie  şi  aşa  cum  vreau  eu ..."
Când au ieşit la loc uscat, pietrişul se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos, clăti­nându-se şi agăţându-se unul de altul ca să nu se prăbu­şească. Redrick văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la umbra ei, te poţi odihni. Se târâră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă mâna la piept.
― Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister Schuhart.
Redrick se miră cât de puternică este vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul fierbinte şi purificator se scurge prin gâtlej şi se întinde peste tot pieptul. Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. "Gata, se gândi, lipsit de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi  nu  mulţumesc.  V-a venit sfârşitul,  e  clar?  N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick Schuhart, în deplinătatea facultă­ţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi. Iar voi, broaşte râioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi, paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţânţarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni ― ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu, prostu', mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, târâturilor, aprobându-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă trăgeaţi, mă întindeaţi, mă târaţi de nas prin închisori, prin «bom­be» ... Ajunge!"
Desfăcu curelele rucsacului şi luă din mâinile lui Arthur bidonaşul.
― Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur cu o nedu­merire blândă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui ... Ştiam, bineînţeles, moarte, foc ... Dar ca să existe aşa ceva! ... Cum vom răzbate la întoarcere?
Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avu­sese, dar atunci era totuşi un om. Acuma însă ... Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.
― Ar fi fost bine să ne spălăm ... (Arthur privi în jur cu teamă.)  Măcar  faţa  să mi-o fi limpezit.
Redrick se uită la el absent. Îi observa părul năclăit şi lipicios, ca de pâslă, faţa mânjită de mucozitatea acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de noroi crăpată, şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor. Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărâmături de piatră. Coborârea în carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el, bizu­indu-se doar pe noroc.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu