joi, 28 iulie 2016

Batalion de mars (16)


Sven Hassel








Jern Gustav — zis şi „Gustav-de-Fier" — aparţinea, de treizeci şi unu de ani, corpului subofiţerilor, iar de douăzeci şi opt de ani îndeplinea funcţia de gardian-şef al închisorii militare.
 — Eşti un exemplu pentru toţi subofiţerii invincibilei noastre armate, declarase Hauptfeldwebel-ul Dorn cu prilejul ultimei aniversări a sus-pomenitului.
Jern Gustav s-a lăsat însă ucis, un etaj mai jos, şi, culmea dezonoarei, de către un deţinut! Dorn a ordonat ca numele său să dispară imediat de pe tabloul de onoare al subofiţerilor şi a aruncat eticheta în primul coş de gunoi întâlnit. După aceea, s-a spălat pe mâini, înjurându-l copios pe cretin. Tot ce-i aparţinuse defunctului a fost ars. Nimic nu trebuia să mai amintească de acest nenorocit care s-a lăsat sugrumat de un prăpădit de deţinut, de acest netrebnic furişat în glorioasele rânduri ale subofiţerilor, care, după cum ştie o lume întreagă, constituie coloana vertebrală a armatei germane.
Singurele obiecte pe care Dorn le-a păstrat au fost două sticle de vodcă şi patru de coniac. Ele au fost confiscate ca fiind proprietatea statului şi încuiate în fişet în prezenţa furierului-şef, Stabsgefreiter-ul Krone.
 — Aceste sticle sunt dovada de netăgăduit a descompunerii morale a răposatului Jern Gustav, a declarat Dorn. Niciodată nu le-ar fi putut dobândi pe cale legală.
În aceeaşi seară, Dorn deschise fişetul şi rase una din sticlele de coniac. Pierdut în propriile-i gânduri, fumă una după alta patru trabuce braziliene din rezerva „ Cocostârcului", negre, lungi, cu inel roşu.


RUŞINOASA MOARTE A LUI JERN GUSTAV


Era o dimineaţă îngheţată, învăluită în pâcle umede. În curtea închiso­rii, prizonierii alergau în cerc, încercând să se încălzească. Rezemat de uşcior, Bătrânul se uita la ei.
Îi lăsa întotdeauna să fumeze în timpul „plimbării", chiar dacă regula­mentul interzi - cea aşa ceva, privirea sa, istovită de câte văzuse, urmărea hora celor şaizeci şi şapte de candidaţi la moarte.
Într-un colţ, lângă intrarea în vechea sală a duşurilor, acum dezafectată din cauza războiului şi a lipsurilor de tot felul, stătea, înstrăinat de toţi şi de toate, Feldwebel-ul Lindenberg. Căta la cer, de unde, printre norii cenuşii, scăpa din când în când câte o rază timidă de soare. Ţinea, ascunsă în căuşul palmei, ţigara pe care i-o dăruise Porta, un dar care-l putea costa şaizeci de zile de carceră.
Ceilalţi prizonieri trăgeau cu coada ochiului la el. Vestea se răspândise de acum: va fi mâine. „Îngerul morţii" apucase să-l viziteze, iar la afişier, o mână trecuse: „Plutonul 1, grupa 2, prezentare pentru distribuirea muniţiei la orele 4 şi 15 minute". Însemna câte zece gloanţe de căciulă, gloanţe cu vârful rotunjit, nimeni dintre noi nu izbutise să afle de ce, la execuţii, sunt folosite gloanţele astea demult ieşite din uz.
Locotenentul artilerist, cel care-şi sugrumase logodnica, se scutură de frig, era, de-acum, de patru săptămâni la Torgau şi fiecare zi putea să-i aducă vizita duhovnicului. După aceea, îi mai rămâneau de trăit cam treizeci şi şase de ore. Nici o putere pe lu - mea asta nu mai putea schimba nimic. „Îngerul morţii" reprezenta punctul final. În acea clipă, hârtiile venite de la instanţă se găseau într-un dosar roz, pe biroul Hauptfeldwebel-ului Dorn, semnate şi contrasemnate, aşa cum se cuvine într-o bine organizată administraţie cazonă.
Tânărul locotenent artilerist cunoştea acum o groază de lucruri de care, habar n-avusese la sosirea lui la Torgau. Ştia, de pildă, unde sunt împuşcaţi condamnaţii şi că execuţiile intră în atribuţiile unei companii de disciplinari. Putea povesti o sumedenie de lucruri în legătură cu moartea când eşti pus la zid, de fapt, la stâlp, lucruri pe care nu le înveţi în nici o şcoală militară.
Se aşeză lângă junele teritorial, întemniţat de mai bine de şase luni, cu două cereri de graţiere respinse şi o a treia în curs. Ai fi zis că cei de sus se distrează cu cererile de graţiere ale acestui ţăran nătâng din Mecklemburg care-şi petrecuse toţi cei optsprezece ani ai vieţii sale numai cu vacile. Fusese din cale-afară de mirat când, într-o zi, se pomenise chemat la un regiment oarecare şi că nu se poate întoarce de la cazarmă acasă, la fermă, unde ar fi fost atât de necesar la muncile de primăvară.
Ca atare, într-o vineri, a şters-o de la cazarmă luând cu el puşca şi raniţa. Le-a ascuns în podul casei, în dosul unor grămezi de cartofi. Jandarmii care au venit după el le-au găsit în doi timpi şi trei mişcări. El, băiatul, i-a întâmpinat cu mare bucurie în crama în care trebăluia dregând o butie.
 — Grüss Gott, le-a urat el.
 — Heil Hitler! a răspuns Feldwebel-ul care comanda patrula. Îl căutăm pe Kurt Schwartz. Eşti, cumva, dumneata?
 — Da eu sunt, dar să ştiţi că am multă treabă că acuşi dă ploaia.
Jandarmii schimbară priviri nedumerite între ei. Un asemenea speci­men nu întâlneşti în fiecare zi.
 — Trebuie să vii cu noi. Curtea Marţială tânjeşte după tine.
 — Curtea Marţială? Da' ce treabă are ea cu mine?
Feldwebel-ul îi puse mâna pe umăr
 — Fără prostii, Kurt. Dacă încerci să fugi, tragem. Unde ai ascuns puşca?
Pe Kurt îl trecură fiorii, nu-i prea inspirau încredere aceşti patru militari cu căştile lor de oţel şi semilunele din metal strălucitor atârnate pe piept. Poate că n-ar fi trebuit să plece fără să-şi ia rămas-bun. Căpitanul care-i era comandant, de pildă, părea un om de treabă şi, pesemne, s-o fi supărat că a întins-o aşa, fără măcar un bună-ziua. Cel mai bine era, deci, să vină cu jandarmii şi să explice cui trebuie că muncile de primă- vară nu stau să aştepte. Însă unde a ascuns puşca, asta n-o să le spună. Poate că de-aia se burzuluiau la el, de când cu războiul, era nevoie de arme pentru lupta împotriva Roşiilor. Se îndreptă, fără împotrivire, spre maşină.
 — Mă, tăntălăule, i se adresă jandarmul. De ce ai roit-o de la cazarmă? Zi măcar unde-i pitit puşca? O să fie mai bine pentru tine.
Kurt însă nu-i crezuse.Nu pricepea deloc care-i deosebirea între o absenţă fără permi- siune şi dezertare, ba încă înarmat. De unde să ştie el că prima se lasă cu închisoare şi, poate, un regiment disciplinar, dar că cea de-a doua înseamnă, invariabil, moartea?
Şi uite că acum se afla la Torgau şi-şi aştepta sfârşitul, laolaltă cu alţi şaizeci şi şase de condamnaţi. Avea, totuşi, un avantaj asupra celorlalţi: nu-şi dădea deloc seama că urmează să fie executat şi, de fiecare dată când Micuţul deschidea uşa celulei ca să-l scoată la plimbare, întreba:
 — S-a hotărât?
Iar Micuţul răspundea:
 — Nu-i pentru azi.
Kurt se gândea la eliberare, Micuţul, la stâlpul condamnaţilor!
Pe lângă zid alerga un Oberleutnant, blond, cu pieptul plin de baretele decoraţiilor primite. Se afla închis de două luni. Cu ocazia unui atac aerian asupra Berlinului îşi pierduse întreaga familie: soţia şi cei trei copii, arşi de vii într-o pivniţă în care nimerise o bombă incendiară. Permisia îi fusese refuzată. Atunci îşi fabricase singur documentele necesare, venise acasă, dar la Berlin îl şi aşteptau jandarmii. Curţii Marţiale nu i-au trebuit decât nouă minute ca soarta omului să fie pecetluită: dezer - tare, fals în acte militare — pedeapsă capitală.
Pe treptele scării, un bătrân locotenent-colonel aspira cu toţi porii firavele raze de soare. Încălcând ordinul, îşi retrăsese regimentul de pe poziţiile debordate de ofensiva sovietică. Curtea Marţială: laşitate în faţa inamicului, sabotarea ordinelor — pedeapsă capitală.
Bătrînul îl atinse cu mâna pe umăr
 — Aveţi o vizită, domnule colonel.
 — Eu? murmură, uluit, ofiţerul.
 — Da, confirmă, zâmbind Bătrânul. Soţia dumneavoastră.
 — Soţia?
 — Întocmai, domnule colonel, urmaţi-l pe planton, o să vă conducă la vorbitor.
Alb ca varul la faţă, tremurând din toate mădularele, bătrânul colonel se luă după planton. Se opriră în dreptul cancelariei închisorii. Hauptfeld­webel-ul Dorn îşi făcu apariţia şi-i aruncă deţinutului o privire scârbit-miloasă:
 — E o plăcere, ai, tataie, să mai vezi şi-o fustă? Zgâieşte-te bine la ea că-i ultima oară când o mai vezi, crede-n vorba mea!
Îi făcu semn ostaşului că poate duce deţinutul până la vorbitor. Tăcuţi, cei doi porniră pe lungul coridor, urmăriţi de privirea scrutătoare a temnicerului-şef.
Nu exista motiv pentru condamnarea la moarte care să nu figureze aici, la Torgau. Unul jefuise în timpul alarmei aeriene, doi erau asasini, slăbănogul ăla de genist îl bătuse de-l deznodase pe comandantul său de companie, rebeliune, la zid cu el!
 — Nu vă e nu ştiu cum să ne împuşcaţi acum că ne cunoaşteţi? îl întrebă pe Julius Heide un ofiţer de cavalerie.
 — La ce întrebarea asta tâmpită?
 — Pentru că mă interesează. Pe front, când îi împroşcam pe fârtaţii din faţă cu arun - cătorul de flăcări, mă durea în cot fiindcă nu-i cunoşteam. Aici, la puşcărie, lucrurile stau cu totul altfel. Omul îşi împinse uşurel boneta pe ceafă. Suntem, într-un fel, camarazi: ne aduceţi haleala, staţi de vorbă cu noi, sunteţi şi voi, ca şi noi, împotriva ticăloşilor de-alde Jern Gustav şi gaşca. Şi, totuşi, ştiţi că tot voi o să ne curăţaţi. M-am întrebat, deci, ce simţiţi?
 — Da' multe-ţi mai umblă prin cap! exclamă Heide, vizibil descumpănit. Ce-ţi pasă ce simţim noi? Ce, eu te întreb ce simţi?
 — Poţi s-o faci, răspunse încetişor cavaleristul. Mi-e frică. O frică atroce. Sunt zile când îmi vine să-mi crăp capul de zid. În fiecare dimineaţă, la deşteptare, Satana îmi şopteşte: „E pentru astăzi". Nici măcar pe front nu mi-a fost atât de frică.
 — Tacă-ţi gura! răcni Heide, scos din ţâţâni. Nu vreau să ştiu nimic despre frica ta! Nu te cunosc şi nici nu vreau să te cunosc!
 — Ba da, mă cunoşti, camarade, şi n-ai să mă uiţi niciodată, cum n-ai să uiţi pe nici unul din robii de la Torgau.
 — Maică Precistă, zbieră Heide, eşti mai rău ca o placă de patefon! Vino mai bine să jucăm nişte zaruri ca să mai uiţi de frică!
 — Crezi că-i în curând? insistă omul. Buzele îi tremurau mărunt.
 — De unde să ştiu?
Porniră, împreună, spre duşurile dezafectate unde nu-i vedea nimeni, la scurtă vreme, sosi şi Porta însoţit de alţi doi deţinuţi. Partida se încinse, punctată, din când în când, de câte un strigăt de bucurie al celui care izbutise un „cameron". Jucau pe ţigări, pe tutun de mestecat, pe hârtie de ziar pentru răsucit, pe cioturi de creion, adevărate comori într-o închisoare.
Fluierul Bătrânului puse capăt jocului. Nepreţuita oră se scursese. Candidaţii la moarte se încolonară în şir câte doi.
În aceeaşi clipă îşi făcu apariţia şi Jern Gustav. Proţăpit în cadrul uşii care ducea spre celule, ascultă în tăcere raportul Bătrânului, în vreme ce ochii săi, mici, sfredelitori, cercetau coloana. Pe tunica sa cenuşiu-deschis strălucea Crucea pentru merit, clasa I, răsplata statului pentru lungii ani de vrednice servicii în închisorile militare.
Stabsfeldwebel-ul Gustav Dürer, zis Jern, era personificarea răutăţii şi ticăloşiei omeneşti.. Nu pierdea niciodată prilejul să lovească un deţinut şi chiar un soldat din gardă. Se zvonea c-ar avea pile mari la Gestapo şi comandantul însuşi părea să se teamă de el. Scund, îndesat, îi puţea gura şi de la distanţă şi arăta ca şi cum nu s-ar fi spălat niciodată ca lumea.
Fără grabă, trecu de-a lungul coloanei şi se opri în dreptul Feldwebel-ului Lindenberg, pe care-l arătă cu degetul.
 — Tu, cel de colo, vino cu mine.
Lindenberg păli îngrozitor şi se clătină atât de tare încât camarazii de-alături trebuiră să-l sprijine. Cu toţii, chiar şi cei din pază, crezură că Lindenberg va fi dus la stâlpul de execuţie, în pofida regulamentului, acum, pe loc, în plină dimineaţă. Ar fi fost pe deplin în nota practicilor lui Gustav, care adora să-i înnebunească pe prizonieri, împingându-le spaima până la paroxism.
Cu privirea fixă şi paşi târşâiţi, Lindenberg îl urmă pe Gustav până la vorbitor, unde îl aştepta o femeie în uniformă brună. Era prototipul activistei de partid, plină de propria-i importanţă.
 — Feldwebel Lindenberg? întrebă ea, răsfoind nişte hârtii.
Mut, Lindenberg confirmă cu capul. Groaza pe care o încercase nu pierise încă. Activista, o blondă spălăcită, cu părul strâns în coc la ceafă, repetă întrebarea, pe un ton ceva mai răstit.
 — Da, sunt Hermann Lindenberg.
 — Bine că ţi-ai regăsit glasul. Sunt de la Asistenţa publică. Iată câteva documente pe care urmează să le semnezi astfel încât statul să se poată însărcina cu educaţia fiului dumitale. Nevasta dumitale nu e aptă de aşa ceva. O femeie germană care ascunde un dezertor şi un sabotor e o fiinţă nedemnă. Semnează şi nu te mai izmeni!
Rânji, dezvelind un şir de dinţi ca de cal şi împinse, autoritară, hârtiile.
Lindenberg se şterse pe faţă. Plesnea de dorinţa s-o cârpească, dar se înfrână. Întrebă însă:
 — Şi dacă n-o fac?
 — E un ordin! croncăni activista de partid. Cuvântul „ordin" fu, aproape strigat. Eşti un om dezonorat şi fiul dumitale trebuie să te uite, la fel ca şi pe mama sa, doi indi - vizi excluşi din comunitatea naţional-socialistă! Băiatul va fi crescut în instituţia pe care o conduc în aşa fel încât să poată deveni un bun cetăţean al Reich-ului. Hai, semnează odată, trebuie să plec, sunt grăbită!
Lindenberg sări de pe scaun.
 — Mă cac şi pe tine, şi pe instituţia ta! Şi-i expedie un scuipat drept în obraz.
Muierea scoase un ţipăt de furie şi se trase îndărăt.
 — O să te coste capul, ticălosule! Am un unchi la Gestapo, să vezi ce păţeşti!
Feldwebel-ul Lindenberg râse batjocoritor:
 — Nu-mi mai poţi face nimic, chiar de-ai fi ibovnica paiaţei ăleia de Hitler!
Bastonul de cauciuc al lui Gustav vâjâi prin aer, abătându-se pe spina­rea deţinutului care scoase un geamăt.
 — Semnezi?
 — Nu! şuieră Lindenberg. Nu mă puteţi sili.
 — Zău? chicoti Gustav. Avem nişte metode de nici cu gândul nu gân­deşti. Extra-gekados.
Odată ieşiţi din vorbitor, Gustav scrâşni:
 — Ţi-au mai rămas câteva ceasuri înaintea veşniciei, dar te asigur că vor fi cele mai neplăcute din viaţa ta.
Deschise fără zgomot uşa care dădea spre coridorul celulelor. Nimeni nu se pricepea să deschidă o uşă mai pe furiş, specialitatea lui era să pân­dească la uşa unei celule până când cel întemniţat, simţind că se întâmplă ceva, dar neştiind ce anume, îndrăznea să arunce o privire prin vizetă. Într-o fracţiune de secundă, Gustav băga cheia în broască şi descuia, vinovat de încălcarea regulamentului, deţinutul era dus în celula de pedeapsă şi biciuit până la sânge chiar de gardianul-şef.
 — O să-ţi fărâm os cu os! şuieră Gustav. O să rogi moartea să vină!
În acel moment, Lindenberg îşi pierdu capul. Se năpusti asupra odiosului majur şi-l apucă de beregată. Acesta fu atât de surprins încât căzu pe spate cu un zgomot surd. Legătura cu chei îi scăpă din mână şi zornăi pe ciment. Degetele lui Lindenberg strângeau precum o menghină. Hârâituri ciudate răsunară din gâtlejul gardianului-şef, ochii, injectaţi cu sânge, deveniră sticloşi. Se zbătea, disperat, dar Lindenberg era ca o stâncă. Cu fiecare icnet, viaţa părăsea trupul puhav al odiosului temnicer.
 — Ba o să crăpi înaintea mea! mârâia Lindenberg, strângând şi mai tare.
Aflat la etajul trei, Micuţul auzi zăngănitul cheilor şi bufnitura celor două corpuri căzând. Aruncă o privire în jos, peste balustradă, şi pricepu imediat despre ce-i vorba. Pe tăcute, alergă până la closetele unde Heide şi Porta disputau o partidă de zaruri.
 — Faceţi cât mai mult scandal! le strigă el, surescitat la culme. Linden­berg îl gâtuie pe Jern Gustav!
Cei doi rămaseră o clipă cu gurile căscate, uitându-se năuci la Micuţul, apoi se porni o hărmălaie de nedescris: Porta trânti de ciment două găleţi din tablă, Micuţul izbea în pereţi cu ce-i cădea sub mână, Heide trăgea apa, declanşând adevărate cataracte.
— Cred că a apucat să strivească ploşniţa, făcu, după câteva minute, Porta şi aruncă o privire precaută în jos.
Pe coridorul etajului de dedesubt, Lindenberg şedea pe pieptul lui Jern Gustav, ai cărui ochi ţâşniseră aproape afară din orbite. Faţa îi era vânătă, limba scoasă. Temnicerul Dürer isprăvise cel de-al douăzeci şi optulea an de slujbă penitenciară şi, de aici încolo, niciodată nu va mai avea prilejul să schilodească în bătaie un deţinut, nici să-l inunde cu apă rece în toiul iernii.
Fără grabă, Lindenberg se ridică. Cu o mişcare maşinală îşi rectifică ţinuta şi, arun - când o privire în sus, îi văzu pe cei trei care, tăcuţi, se uitau la el peste balustradă. Cu vârful cizmei împinse trupul chircit pe ciment, aproape incapabil să facă o legătură între masa asta inertă şi bruta detestată ce fusese până nu demult gardianul-şef Jern Gustav. Iată-l acum mort, sugrumat de un deţinut căruia îi mai rămăseseră doar câteva ceasuri de trăit.
Feldwebel-ul Lindenberg culese de pe jos legătura cu chei şi, cu umerii uşor aduşi, urcă domol scara.
 — L-am gâtuit, îi spuse el lui Porta, întinzându-i cheile.
 — Îţi mulţumim, camarade, făcu Micuţul, dându-i o palmă prietenească peste spinare. O s-o păţeşti însă.
 — Va trebui să raportăm, îl preveni Heide. Înţelegi, nu? N-avem încotro, suntem obligaţi să te denunţăm lui Dorn.
 — Sigur, asta-i situaţia. Nu vă faceţi probleme cu mine.
 — N-o să te uităm niciodată, camarade. Ar trebui să fii graţiat c-ai scăpat lumea de o aşa jigodie.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu