luni, 11 iulie 2016

Interviu cu Massimo Carloni



Ciprian Vãlcan




Cioran începe acolo unde sfârseste Nietzsche



Ciprian Vãlcan: 
Cum ati ajuns sã cunoasteti opera lui Cioran?

Massimo Carloni:
În prima jumãtate a anilor 1990 am dat peste câteva dintre aforismele lui, reproduse în cartea lui Italo Mancini, Il pensiero negativo e la nuova destra („Gândirea negativã si noua dreaptã”),
în care Cioran era socotit în pripã printre scriitorii declinului, pe linia lui Nietzsche, Spengler, Bataille etc. Douã sau trei formulãri ce emanau o luminã deosebitã, minunatã, au fost de ajuns sã mã convingã sã aprofundez opera acestui scriitor pe care nu îl cunosteam si care era prezentat ca maghiar (sic!). Captivat de titlu, am început sã citesc "Ispita de a exista". Cu toate acestea, adevãrata strãfulgerare a venit atunci când am primit de la Paris Operele iesite la Gallimard. Contactul direct cu franceza lui, elegantã si explozivã totodatã, a fost hotãrâtor pentru mine. Mai apoi am fost emotionat de fotografiile din mansarda lui. Acest om – îmi spuneam – nu se mãrgineste doar sã mediteze asupra esentialului. Îl trãieste.





Massimo Carloni



Ciprian Vãlcan: 
Care este interpretarea pe care o dati dumneavoastrã operei lui Cioran?

Massimo Carloni:
Înainte de toate as dori sã propun o distinctie. În perioada româneascã, Cioran este esentialmente un gânditor care scrie, în sensul cã ideile si graba de a se elibera de ele prevaleazã asupra manierei de expunere. Este o perioadã de mare frenezie intelectualã, în care scriitorul devoreazã totul. Totusi, înfrigurarea emotivã si deznãdejdea îl împiedicã sã elaboreze complet tot ceea ce asimileazã. Totul în detrimentul scriiturii, care pare guresã si istovitoare pentru cititor. Dimpotrivã, în francezã, Cioran este mai cu seamã un scriitor care gândeste, pentru care exigenta stilului este primordialã, cu atât mai mult cu cât se gãseste într-o tarã care se fãleste cu o traditie literarã secularã, unde arta de a spune lucrurile bine a fost ridicatã pe culmile experientei umane.
În paralel cu schimbarea limbii, nu trebuie sã subestimãm bulversarea existentialã petrecutã în aceastã perioadã. Dintr-un intelectual implicat în frãmântatele evenimente politice ale tãrii sale, Cioran devine un emigrant marginalizat social, trãind din mijloace tipice pentru un student la fãrã frecventã. În România credea încã în Istorie, în posibilitatea de a influenta cursul evenimentelor jucând, eventual, un rol pe plan ideologic. În Franþa este izolat, pozitie idealã pentru a observa cu deziluzie decadenta unei civilizatii. Aici va reveni la scepticism, ponegrit în tinereþe, si la budism, filozofie anti-istoricã prin excelentã.
Printr-o analizã nemiloasã, va ascuti armele îndoielii pentru a arãta pe fatã contradictiile unei societãti impregnate de viziuni utopice sau pseudo-religioase. Perspectiva din care observã evenimentele este însã tot una metafizicã: Istoria este rezultatul unei decãderi ontologice originare, pe care continuãm cu totii sã o perpetuãm în timp. Aceastã viziune îl împinge pe Cioran sã caute alte cãi de mântuire în afara crestinismului, întrucât, în ochii lui, mitologia grosolanã a unui Dumnezeu creator care intervine în timp avea secolele numãrate. Din Biblie admirã totusi Geneza, relatarea cãderii în pãcat, care ne ajutã sã întelegem ruptura de plenitudinea originilor. Mistica crestinã îl ispiteste, însã e prea îmbibatã de Dumnezeu ca sã-l seducã. Filozofiile orientale, dimpotrivã, fiindcã întorc spatele istoriei, îi vorbesc în continuare rãspicat. La întelepciunea lor medicalã va apela pentru a încerca sã îngrijeascã rãnile marii boli care este viata.


Ciprian Vãlcan: 
Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atentia la o primã lecturã si pe care dintre acestea le considerati importante si acum?

Massimo Carloni:
Ceea ce m-a atras de la început si continuã sã mã farmece si acum nu este un aspect particular al operei sale, ci libertatea, adicã sinceritatea cu care abordeazã el complexitatea vietii, de la insondabil la anecdotã, ca sã folosesc vorbele lui. Abordarea lui Cioran este întotdeauna existentialã, nu degeaba cei dintâi maestri lui au fost Pascal, Kierkegaard si Nietzsche. Si eu m-am format, mai modest, la scoala acestor gânditori. Probabil toti acesti factori au favorizat afinitatea mea spiritualã imediatã cu Cioran: ne-am înteles pe datã. La el, sinceritatea continuturilor se armonizeazã cu un stil sobru, nu academic, uneori intim, niciodatã banal, care face ca lectura textului lui sã fie agreabilã, ca o plimbare nocturnã în tovãrãsia unui prieten cu care vorbesti nestânjenit despre orice…
As vrea sã amintesc elementul pe care eu îl consider cheia decisivã pentru întelegerea personalitãtii lui Cioran. Cioran însusi este cel care ne oferã, reluând o formulã a lui Baudelaire: oroarea si extazul vietii întelese simultan. Trebuie sã îmbinãm întotdeauna aceste douã atitudini care par ireconciliabile. De obicei criticii tind sã scoatã în evidentã prima laturã, oroarea de viatã, fãcând din Cioran un campion al nihilismului, un mizantrop iubitor de catastrofe. Aceste lucruri nu sunt, totusi, decât o parte a personalitãtii sale. Mãrturiile prietenilor si scrisorile dau la ivealã un alt Cioran: pasional, curtenitor, darnic, iubitor al naturii. Ca sã-l vedem pe adevãratul Cioran trebuie, asadar, sã-i citim opera în filigran, tinând întotdeauna cont de arta de a gândi împotriva lui însusi, atât de elegant expusã în aforismele sale.


Ciprian Vãlcan: 
Ce scriitor din secolul XX ar putea fi comparat cu Emil Cioran în privinta temelor de reflectie si a stilului?

Massimo Carloni: 
Ca sã mã limitez la panorama literarã italianã, l-am putea compara cu Guido Ceronetti, poet, filozof, scriitor, jurnalist, traducãtor, dramaturg, om de teatru si pãpusar italian, care a fost prieten cu Cioran si cãruia acesta i-a dedicat un portret insolit în Exercitii de admiratie. Au numeroase trãsãturi în comun, începând de la viziunea gnosticã asupra lumii, cu nervuri apocaliptice. Antimoderni amândoi, detestã epoca tehnicii si privesc dispretuitor la ideea de progres. Ceronetti, exeget rafinat si traducãtor al mai multor cãrti din Vechiul Testament, împãrtãseste cu Cioran pasiunea pentru Iov si Eclesiast. Apoi stilul: Ceronetti, la fel ca Cioran, este un cioplitor, un slefuitor al cuvântului. Scriitura lor se miscã pe un ritm ce tinde sã se condenseze natural în forma epigramaticã a aforismului. O altã trãsãturã comunã este întrebuintarea unei proze corozive, tipicã pentru moralisti, care loveste, biciuieste, însã tot la scarã metafizicã. Ca sã închei, amintesc o curiozitate: în Italia, unii au mers atât de departe încât le-au îmbinat numele în… Cioranetti!


Ciprian Vãlcan: 
Considerati corectã opinia exegetilor care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?

Massimo Carloni: 
Este cert cã, din punct de vedere filozofic, Cioran s-a plasat, cel putin la început, sub semnul lui Nietzsche, adicã al discontinuitãtii si rupturii de filozofia contemporanã, tãind puntile cu jargonul academic, propunând un stil cu totul nou, dinamitard si fragmentar. Cioran recunoaste asta: „Nietzsche a fost eliberator în cel mai înalt grad… Un atentat la ideea de sistem… dupã el se poate spune totul”. Nietzsche însusi se inspirase din traditia moralistilor francezi, însã ulterior s-a îndepãrtat de ea pentru a se învesmânta în straiele profetului Zarathustra si ale reformatorului, în scrierile despre reevaluarea valorilor. La început, pradã exaltãrii lãuntrice, se poate spune cã Cioran începe acolo unde sfârseste Nietzsche: o euforie excesivã, fãrã rãgaz, care se felicitã pentru delirul distrugerii. Nietzsche dã în nebunie, în timp ce demiurgia verbalã cioranianã se rãceste, gãsindu-si mãsura mai întâi în contactul cu scepticismul, si apoi cu vidul budist.
Cât despre subiecte, Cioran nu cultivã niciodatã iluzia unei omeniri mai bune, a unui Übermensch viitor. La el, conditia umanã este rodul unei cãderi iremediabile si fãrã iesire. În ceea ce-l priveste, ar trebui sã vorbim mai degrabã despre un Üntermensch, despre o umanitate decãzutã, a cãrei întelepciune se reduce la o „mestesugãrealã în incurabil”…


Ciprian Vãlcan: 
Cum este receptatã în prezent opera lui Cioran în Italia?

Massimo Carloni: 
Publicul italian l-a cunoscut pe Cioran destul de târziu, la începutul anilor 1980, din initiativa profesorului Mario Andrea Rigoni, prieten si traducãtor al lui Cioran, si a editorului Adelphi, care i-a publicat opera. În anii urmãtori au apãrut cele mai importante texte, frantuzesti si românesti. Cu toate acestea, dupã traducerea Caietelor publicatiile au fost mai sporadice si fãrã o ordine precisã.
În ceea ce priveste receptarea, initial Cioran a avut un impact considerabil asupra mediului cultural italian, câstigând admiratia a numerosi intelectuali si scriitori: de la Citati la Ceronetti, de la Calvino la Carmelo Bene, ca sã nu-i amintim decât pe câtiva dintre cei care l-au acceptat si recunoscut ca pe un mare maestru de gândire si de stil.
Totusi, lumea academicã, mai ales în domeniul filozofic, l-a respins ca pe un corp strãin, însã asta nu i-ar fi displãcut deloc lui Cioran… Dimpotrivã, trebuie sã remarcãm prezenta unui grup important de cititori fideli, greu de categorisit, din toate pãturile sociale si subteran, care asteaptã cu aviditate aparitia altor scrieri ale gânditorului român. În acest scop, eu însumi sunt angajat într-un proiect editorial pentru publicarea lucrãrilor inedite ale lui Cioran în Italia.
La nivel universitar, de o vreme încoace apar studii despre tânãra generatie de intelectuali români din anii ’30 si despre implicarea lor în politicã. Într-o tarã ca Italia, unde opozitia politicã între dreapta si stânga este încã foarte vie, este si acum la modã sã-i clasifici pe scriitori în functie de culoarea politicã. În cazul lui Cioran este ceva ridicol, de fapt, pentru cã, dacã observãm evolutia din opera sa, gândirea lui este un adevãrat antidot împotriva virusului fanatismului ideologic.


Massimo Carloni a studiat stiintele politice si filosofia la Universitatea din Urbino. Este realizatorul proiectului editorial al traducerii în italianã a cãrtii lui Friedgard Thoma "Per nulla al mondo. Un amore di Cioran" (ed. l’Orecchio di Van Gogh, 2009), pentru care a scris prefata, Cioran in love. Coordoneazã publicarea scrierilor postume ale lui Cioran la editura Notes Magico. Pregãteste un studiu monografic despre gîndirea lui Cioran.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu