vineri, 29 iulie 2016

Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic (I)


Florian BANU



În fruntea spionajului românesc s-a aflat timp de aproape două decenii o singură persoană: Nicolae Doicaru. Acesta a condus cu mână sigură un domeniu extrem de complex, fiind cel mai longeviv şef al spionilor români (15 iulie 1959 – 4 martie 1978)[1]. Cine era acest om, cum a ajuns în această funcţie şi, mai ales, cum s-a menţinut în ea vreme atât de îndelungată?[2].

„Om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând propria-i măreţie şi glorie”[3]. Astfel îl defineşte, pe scurt, generalul Neagu Cosma, fostul şef al Direcţiei Contraspionaj timp de aproape 17 ani, unul din marii rivali ai lui Doicaru, neuitând să adauge:
„Era de o hărnicie ieşită din comun, cu o putere de muncă rar întâlnită; începea ziua de lucru la cinci-şase dimineaţa şi o încheia la zece-douăsprezece noaptea. Avea o rezistenţă fenomenală! Niciodată nu era obosit, roşeaţa permanentă din obraji înfăţişându-l veşnic în formă. Perseverent şi prezent în activitatea D.I.E. până în detalii, să-l fi ferit sfântul pe cel care nu îi îndeplinea întocmai şi la timp ordinele. (…) Era în stare să deschidă orice fel de uşă, indiferent de blindajul ei, reuşind, după cum s-a văzut, să ajungă consilierul special al lui Nicolae Ceauşescu”[4].

Nicolae Pleşiţă, care, de asemenea, l-a cunoscut bine pe Doicaru, era de părere că acesta „era de o tenacitate de rob” şi „se dorea ministru de interne”[5]. Abilitatea acestuia de a „deschide uşi” este confirmată şi de Pleşiţă, printr-un exemplu concret. Astfel, în opinia sa, Doicaru „se folosea de Andruţa Ceauşescu (Nicu), înfipt bine la Cadre, în chip de berbec, ca să deschidă nişte uşi”[6].

Aşadar, un portret complex, al unei personalităţi exacerbate, marcate de un carierism extraordinar, Doicaru fiind gata să treacă „peste cadavrul propriei mame” pentru a ajunge în „vârful piramidei”, după cum aprecia Neagu Cosma[7]. Să fie, oare, profilul psihologic al lui Doicaru suficient pentru a explica ascensiunea şi longevitatea sa într-o funcţie atât de importantă? Sau, ca şi în alte cazuri, în spatele unei personalităţi de excepţie s-a aflat şi o „protecţie” ocultă? După Serghei Nikonov, Vasile Vâlcu şi Mihai Gavriliuc, să fi renunţat sovieticii la controlul spionajului românesc sau Nicolae Doicaru, primul etnic român ce prelua conducerea acestei structuri, avea şi el o serie de obligaţii neştiute[8]? Fără a încerca să dăm un răspuns tranşant la o problemă atât de complexă[9], ne-am propus în paginile de faţă să trecem în revistă un cursus honorum în bună măsură ilustrativ pentru epoca respectivă, dar în care am identificat, totuşi, o serie de elemente care, în mod normal, ar fi pus capăt respectivei cariere.



Data naşterii – o nebuloasă


Semnele de întrebare legate de Nicolae Doicaru încep chiar cu simpla stabilire a datei naşterii. Astfel, într-o autobiografie dactilografiată, dar semnată olograf, datată 15 noiembrie 1947 se menţionează: „sunt fiul lui Gheorghe şi Polixenia Doicaru, născut în anul 1922 august 22, în comuna Dalbanţi, jud. R. Sărat – casa părintească”[10]. Aceeaşi dată este menţionată atât în caracterizarea făcută în acelaşi an de şeful Inspectoratului de Siguranţă Constanţa, cât şi în referatele de cadre întocmite în anii 1949, 1951, 1952, 1953, cu precizarea că locul naşterii era fie comuna Dălhăuţi[11]/Dălhăieşti, fie Dolhanţi, fie Dolhănţi.
În anii următori, toate referatele de cadre şi aprecierile conţin data de 22 august, inclusiv un referat al col. Pateşan Ioan, şeful Direcţiei Cadre din M.A.I., datat 25 iulie 1966.

Totuşi, într-o autobiografie olografă, datată 10 mai 1951, Doicaru scria: „mă numesc Doicaru Nicolae, născut în com. Dălhăuţi, Regiunea Putna, Raionul Focşani, în anul 1922, luna aprilie”[12]. Într-un „cazier” întocmit de Direcţia Telegrafiei în 1945 este trecută ziua de 21 aprilie 1922, menţionându-se buletinul de naştere nr. 22 din 23.04.1922. În diploma de absolvire a Secţiei de Economie Politică a Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin” din Bucureşti, eliberată în 1967, se menţionează tot data de 21 aprilie 1922.
Pe de altă parte, în fişa personală întocmită de Centrul de Informaţii Externe în anii ’80 este trecută data de 22 aprilie 1922. Pentru mai multă varietate, un raport de investigaţii semnat de slt. Radu Constantinescu şi datând de la jumătatea anilor ’50 indică ziua de 23 aprilie. Ca atare, dat fiind că el însuşi a semnat două autobiografii cu date diferite de naştere, ne declarăm în imposibilitatea de a stabili care era data exactă a naşterii, dar înclinăm să credem că era 21 aprilie 1922.

Familia în care a văzut lumina zilei nu era una în măsură să-i faciliteze o carieră în Securitate: tatăl, Gheorghe Doicaru, de profesie viticultor, era cunoscut ca un votant al partidelor istorice (mai ales P.N.L.). În plus, fusese ajutorul unui administrator la via unui moşier din Odobeşti, după care deţinuse între anii 1910-1935 o „prăvălie de coloniale” şi un debit de tutun (închis în 1942). Poseda 1,5 ha de „vie americană” şi 1 ha de pădure, „cal, căruţă, vacă şi casă de locuit” şi, lucru foarte important pentru autorităţile vremii, la muncile agricole întrebuinţa „şi mână de lucru salariată (la cules, săpatul şi amenajatul viei)”[13]. Mama, Polixenia, era casnică şi avea o avere proprie de doar 0,25 ha teren arabil. Toate acestea îl făceau pe cpt. Gh. Iştoc, din Direcţia Politică a D.G.S.S., să-şi încheie, la 5 aprilie 1952, referatul cu fraza: „faţă de cele de mai sus, rezultă că origina (sic!) socială a tov. Maior de securitate Doicaru Nicolae este chiabură (sic!)”.

Doicaru Nicolae a urmat şcoala de şapte clase în comuna natală, iar în anul 1937 a devenit elev al Gimnaziului Industrial de Băieţi din Focşani. În liceu s-a remarcat ca un elev bun la învăţătură, absolvind examenul de capacitate din sesiunea iunie 1941 cu media generală 8,50, „fiind clasificat primul cu această medie din 21 de elevi absolvenţi”, după cum se menţionează într-un certificat eliberat de directorul gimnaziului în 16 iunie 1941.



De la „străjer” la… „frate de cruce”


Multă vreme investigaţiile (repetate!) asupra perioadei petrecute în liceu nu au dus decât la consemnarea faptului că „avea frecvenţa regulată, nu este cunoscut că făcea parte din vreun partid politic sau din mişcarea legionară, nu avea manifestări şovine”. Totuşi, două referinţe, una din 17 octombrie şi cealaltă din 24 octombrie 1949, date de doi colegi de la Gimnaziul Industrial Focşani, menţionau că a fost înscris în Străjerie, iar în privinţa apartenenţei la Mişcarea Legionară, într-una din acestea scria: „nu pot preciza că a fost simpatizant, cunoscând doar atât că la rebeliunea din 1941, absolut toţi elevii prezenţi la şcoală, în ordinea claselor, am fost scoşi de profesori fără de nici o cunoştinţă a noastră la manifestaţie, care a avut ca efect plecarea înapoi la şcoală”.




Nicolae Doicaru strajer



În mod ciudat, ofiţerii de cadre nu au trecut la verificarea acestor informaţii provenind de la surse de primă mână, foştii colegi ai ofiţerului, şi nici nu au consemnat ceva în referatul de cadre, întocmit în 24 noiembrie, precizând clar că în perioada liceului „nu a făcut nici un fel de politică şi nu a simpatizat vreo organizaţie sau partid politic. Nu a fost legionar”[14]. Aceste informaţii vor fi preluate stereotip în referatele întocmite ulterior. Ciudat este şi faptul că referinţele au fost culese după ce Doicaru fusese avansat în rândul ofiţerilor superiori, primind gradul de maior la 23 august 1949, şi nu înainte de promovare, aşa cum se obişnuia.




Nicolae Doicaru primii ani in Secu



Abia la sfârşitul lunii iunie 1959, când pe Doicaru „îl păştea” o nouă promovare în funcţie, de data aceasta una deosebit de importantă, „s-a trecut la adâncirea verificării activităţii din trecut a tov. colonel Doicaru Nicolae”. Cu această ocazie, ofiţerii de la Raionul de Securitate Focşani au găsit în arhive un tabel cu elevii Gimnaziului Industrial Focşani care făcuseră parte din Frăţiile de Cruce. Între aceştia, surpriză!, figura şi Doicaru.

Direcţia de Cadre a fost nevoită să treacă la lămurirea acestei situaţii, concluziile la care a ajuns meritând a fi reproduse pe larg:
„În perioada guvernării legionare, unii profesori şi elevi din liceu, fiind membri legionari, au trecut la atragerea şi înscrierea în organizaţia legionară şi a altor tineri, printre care şi pe Doicaru Nicolae. Activitatea sa a constat în participarea la trei-patru şedinţe F.D.C., la cântece legionare, la muncă voluntară şi marşuri organizate de conducerea şcolii şi de legionarii din şcoală, activităţi la care participau unii profesori şi directorul gimnaziului.
De asemenea, în timpul rebeliunii legionare elevii anului III şi IV, printre care şi Doicaru Nicolae, au fost scoşi la manifestaţia legionară care a avut loc în oraşul Focşani, unde au ascultat discursul unui conducător legionar, după care au plecat acasă. De menţionat că în oraş nu s-au produs ciocniri sau arestări”.

Într-un alt referat, „circumstanţele atenuante” erau şi mai numeroase. În acesta se preciza că Doicaru, „fiind unul din cei mai buni elevi atât la învăţătură, cât şi la practică”, în majoritatea timpului a fost numit de conducerea şcolii chestor al clasei. În momentul organizării „Străjeriei”, împreună cu ceilalţi elevi din clasă, a fost înscris în această organizaţie şi trimis timp de două săptămâni într-o tabără străjerească la Breaza.
Odată cu venirea legionarilor la putere, în urma ordinului Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 230882/940B, inventarul organizaţiei străjereşti a fost predat „Frăţiilor de Cruce”, iar profesorii trebuia „să sprijine educaţia legionară a elevilor”. Ca atare, la şedinţa de constituire a organizaţiei F.D.C. „au fost înscrişi aproape majoritatea (sic!) elevilor din anul III şi IV”: „menţionăm că din anul III, din 44 elevi au fost înscrişi 34, iar din anul IV din 26 elevi au fost înscrişi un număr de 20 elevi”. Singurii elevi neînscrişi în F.D.C., sublinia autorul referatului, „au fost absenţi în ziua aceea de la cursuri”, respectiv elevii „de alte naţionalităţi”. Concluzia era simplă: „aşa a fost înscris şi Doicaru Nicolae în F.D.C.”.

Pentru a sublinia inocenţa unei astfel de adeziuni, în referat se subliniază faptul că, în afară de şedinţa de constituire, „au mai avut loc în şcoală 2-3 şedinţe de F.D.C., se cântau cântece legionare, se făcea muncă voluntară şi marşuri organizate de conducerea şcolii şi de legionari în cadrul şcolii”, dar la acestea „erau prezenţi unii profesori şi chiar directorul gimnaziului”.

Episodul rebeliunii legionare este tratat în aceeaşi manieră „înţelegătoare”: în timpul rebeliunii, la gimnaziu a venit un legionar care, împreună cu directorul, a scos elevii din anii III şi IV la manifestaţie, printre ei şi Doicaru, dar în coloana de elevi gimnaziul industrial se afla plasat… „mai la urmă”, iar în oraş „nu s-au produs ciocniri, arestări, brusculări (sic!)”. După înăbuşirea rebeliunii, poliţia a făcut percheziţii la gimnaziu, ocazie pentru autorul referatului de a evidenţia un alt merit al lui Doicaru: „la câţiva elevi din clasă s-au găsit unele materiale cu caracter legionar, însă la Doicaru nu s-a găsit nimic”.

Finalul referatului este pe măsura „înţelegerii omeneşti” manifestată în analiza activităţii: „Părerea noastră este că poate fi numit în funcţie de şef al Direcţiei I din M.A.I.”. Semnat: Ministrul Afacerilor Interne, General-colonel Alexandru Drăghici[15].

Nici o vorbă despre motivul pentru care Nicolae Doicaru ascunsese acest episod din tinereţea sa atât la verificările făcute pe linie de partid, cât şi în biografiile solicitate de serviciile de cadre ale Securităţii! De exemplu, într-o autobiografie din 1951, acesta îşi amintea perfect că a mers în cadrul şcolii „la diferite manifestări străjereşti”, în schimb despre perioada rebeliunii nu mai ţinea minte decât că se afla în şcoală „cu toţi ceilalţi elevi”, neşovăind să indice chiar şi un „legionar”, elevul Tănăsescu, singurul care lipsise: „după câte îmi amintesc, el a fost ridicat ulterior de militari. Participase la rebeliune”.

Nici o comparaţie nu încolţea în mintea ministrului Drăghici între activitatea inocentă a tânărului licean Doicaru şi cea similară a sute de alţi liceeni trimişi în puşcării ca „legionari” pentru mult mai puţin decât făcuse Doicaru! Doar „înţelegere”, circumstanţe atenuante şi admiraţie pentru cel „cunoscut ca unul din cei mai buni elevi, atât la învăţătură, cât şi la practică”.

De altfel, referatele de cadre de după anul 1955 nu prididesc a scoate în evidenţă calităţile excepţionale de care dispunea ofiţerul Doicaru. Astfel, acesta era apreciat drept „un ofiţer matur, bun organizator, inteligent şi cu spirit de iniţiativă”, dar, totodată, „executând întocmai ordinele primite”. În munca sa „a dat o serie de lovituri hotărâtoare legionarilor şi conducătorilor legionari”, cum ar fi depistarea „spionilor legionari conduşi de Toma Vasile, a grupărilor de legionari conduşi de Curpen Gabriel, comandamentul legionarilor din nordul şi sudul Dobrogei, lichidarea bandei condusă de legionarul paraşutist Gogu Puiu, cu care a luptat cu arma în mână, a spionilor legionari paraşutaţi în 1953” ş.a.m.d.

Astfel de aprecieri ar putea conduce la ideea că Nicolae Doicaru era un ofiţer de securitate impecabil din punct de vedere profesional, indispensabil bunei funcţionări a instituţiei în lupta sa cu „duşmanul de clasă”, astfel că „rătăcirea” sa din tinereţe să poată fi lesne trecută cu vederea. Din nefericire pentru imaginea extraordinară a lui Doicaru, documentele consemnează şi o serie de abuzuri şi greşeli pentru care mulţi colegi de-ai săi au plătit la vremea respectivă cu trecerea în rezervă.



Un tânăr radiotelegrafist orientat… la Est şi la Vest, deopotrivă


Pentru înţelegerea carierei sale, trebuie să revenim în 26 octombrie 1941, când Nicolae Doicaru, „pe baza unui anunţ din ziar”, se înscrie la un concurs pentru un post de suboficiant la P.T.T., urmând apoi, după obţinerea postului, un curs de şase luni de calificare ca mecanic pentru teleimprimatoare. 

Repartizat la telegraful central al P.T.T. din Bucureşti, Doicaru a lucrat în diferite localităţi din ţară, iar la 1 august 1942 a fost trimis, pentru trei luni, în Transnistria, la Nicolaev, pentru instalarea unui teleimprimator, rămânând până pe 7 noiembrie, căci, după montarea telegrafului, a făcut serviciu ca telegrafist, fiind în subordinea autorităţilor militare. Aici, a locuit iniţial la un cămin militar, iar apoi la o locuinţă particulară, unde, aşa cum mărturisea într-o autobiografie din 9 octombrie 1949, a cunoscut două surori, Oleia şi Nina, care în 1945-1946 au venit în România ofiţeri în Armata Roşie”[16].

Între timp, la 1 noiembrie, a fost chemat pentru încorporare, fiind repartizat iniţial la Regimentul I Transmisiuni. La 1 martie 1943 a fost înaintat fruntaş, apoi la 10 mai a devenit caporal, iar la 17 septembrie a primit gradul de sergent. Peste numai două luni, la 14 noiembrie 1943, Nicolae Doicaru a fost trimis la şcoala de subofiţeri în rezervă, arma Transmisiuni, de la Grădiştea-Vlaşca, ale cărei cursuri le absolvă, ca radiotelegrafist, la 25 martie 1944[17], în aceeaşi zi fiind decorat cu „Virtutea militară”, clasa a II-a, conform Ordinului nr. 29/12 noiembrie 1943 a Diviziei a IX-a Infanterie.

Interesant este faptul că niciunde nu se precizează pentru ce fapte de arme a primit Doicaru această decoraţie, ba, mai mult, din relatările ulterioare se lasă de înţeles că ea a fost acordată pentru acţiunile din timpul campaniei din Vest şi nu din Est. El însuşi susţinea într-o autobiografie ca ar fi primit „Virtutea militară” pentru participarea la luptele de la Cipău – Oarba de Mureş!

În 15 aprilie 1944 a fost înaintat la gradul de sergent major şi încadrat în Compania 132 Transmisiuni Constanţa, la plutonul radio Basarabi. Informaţii detaliate despre activitatea sa din această perioadă nu am identificat în documentele studiate, iar pentru perioada de după 23 august 1944 se menţionează sec că după 27 august „a plecat pe frontul antihitlerist”, fiind comandant de pluton şi luptând „până în Cehoslovacia”. Cert este că între 22 ianuarie – 21 februarie 1945 era deja în ţară, fiind internat în Spitalul Militar 467 Lugoj, cu diagnosticul „pleurită cronică dr. cu bronşită”.

După această externare, urmează o perioadă tulbure, dar semnificativă pentru viitoarea evoluţie, căci în acest interval Doicaru a devenit membru al P.C.R. (potrivit unor surse, chiar în luna ianuarie 1945, în vreme ce altele indică luna iunie). Documentele consemnează că acesta „ca membru al P.C.R. a început încă de pe front munca de atragere a elementelor cinstite, pentru a se înscrie în partid”, îndeplinind „în bune condiţiuni misiunile ce i-au fost încredinţate de către Partid”.

Totuşi, unele referinţe date de cei care l-au cunoscut în acea perioadă (şi ignorate de cadrişti ca fiind „pătimaşe”!) ne dezvăluie şi alte laturi ale caracterului lui Doicaru. Astfel, acesta era „un om încrezut”, „înjura mult ostaşii”, ba „mai scăpa şi câte o palmă”. Tendinţa de căpătuială a acestuia era evidentă: „de multe ori pleca şi nu îl vedeam câte două-trei zile şi când venea înapoi începea să se laude cu ce a capturat”. „Capturile” respective, ţinute în lada de campanie adăpostită în „maşina resortului de cinematograf”, îl făceau pe fostul camarad să creadă că Doicaru „a venit un om pricopsit după front”[18].



Un „homo novus” în Poliţie: Doicaru – comisar de siguranţă


La 1 iunie 1945 Nicolae Doicaru a fost „desconcentrat” de la Compania 132 Transmisiuni şi, la scurt timp, a fost încadrat, prin Decizia nr. 16981/1 iulie 1945, în funcţia de comisar la Inspectoratul Regional de Poliţie Constanţa, aşa cum rezultă din „foaia calificativă” pe perioada 1 iulie 1945 – 31 octombrie 1945. Încadrarea sa a avut loc pe baza recomandării făcute de secretarul Celulei de Partid şi comandant al Companiei 132 Transmisiuni, cpt. Ion Eremia[19], al cărui frate, Gheorghe Eremia, era inspector de poliţie la Constanţa.

În mod ciudat, în dosarul său de cadre s-au păstrat şi documente din care reiese că, în aceeaşi perioadă, Doicaru era şi angajat al Direcţiei Telegrafiei! Astfel, la 25 octombrie 1945 el figura ca „mecanic aparate”, clasa 7, cu un salariu de 77.220 lei. Ba, mai mult, era înaintat în funcţie la 1 aprilie 1946, „cu reducere de stagiu”, la clasa 8. Să fi avut Doicaru două slujbe? Puţin probabil, date fiind menţiunile din foile calificative pentru perioadele 1 iulie 1945 – 31 octombrie 1945 şi 1 noiembrie 1945 – 31 decembrie 1946 în care se subliniază că tânărul comisar Doicaru muncea „neîntrerupt şi fără odihnă ore întregi peste programul obişnuit”, fiind „foarte activ şi plin de zel”. Mister! Tot în această perioadă mai are loc un eveniment semnificativ: la 20 august 1946 comisarul Nicolae Doicaru primeşte medalia sovietică „Victoria”, aparent pentru meritele de pe Frontul de Vest.

Dincolo de aceste semne de întrebare, rămâne cert faptul că în vara anului 1945 tânărul Doicaru îşi pune toate forţele în slujba noului regim, ca proaspăt comisar în Biroul de Siguranţă al Chesturii Constanţa. Înalt de 1,67 m, „robust şi foarte rezistent”, cu ochi căprui şi păr castaniu, tânărul comisar dă dovadă de „inteligenţă nativă”, „putere de muncă şi perseverenţă maximă”, fiind „foarte energic”, astfel că, deşi „puţin afemeiat”, este apreciat de superiori şi recomandat de aceştia „a fi chemat în funcţiuni superioare”.

Acest lucru nu întârzie să se petreacă, întrucât la 15 mai 1946 a fost numit de către protectorul său, Gheorghe Eremia, şeful Inspectoratului Regional de Poliţie Constanţa, în funcţia de şef al Serviciului de Siguranţă din cadrul inspectoratului.
Aprecierile la adresa sa continuă să fie elogioase. „Stăpânit de o voinţă de fier”, „a reuşit să-şi însuşească în mod strălucit cunoştinţele profesionale ce depăşesc cu mult funcţiunea ce îndeplineşte”, „ataşat instituţiei” şi având o „frecvenţă foarte regulată până la neglijarea intereselor personale”, Nicolae Doicaru se vădea a fi o „rara avis” printre cadrele vremii. Fiind, totodată, „foarte bun sindicalist” (membru în comitetul sindical) şi secretar organizatoric al organizaţiei de partid din poliţie, nu este de mirare că şefii săi îl consideră în 1947 „cel mai bun comisar din Regiune”.

Totuşi, anul 1947 marchează primele necazuri în cariera fulminantă a extraordinarului comisar. Mai precis, „gurile rele” informează Partidul despre legăturile sentimentale pe care Doicaru le întreţinea cu o brutăreasă, „mult mai în etate” şi care se ocupa „cu bursa neagră, vânzând pâine la negru”, urmate mai apoi de cele înfiripate cu o cofetăreasă! Să fi fost de vina foametea din 1946-1947 pentru această abdicare de la „poziţiile de clasă”? Cert este că, deşi „acest fapt a dat loc la comentarii atât între colegi, cât şi cetăţenilor de pe acea stradă”, tânărul comisar nu a avut nimic de suferit din punct de vedere profesional.

Pe parcursul anului cariera lui Doicaru a continuat să se consolideze, la înfiinţarea Inspectoratului Regional de Siguranţă Constanţa, la 1 iulie 1947, revenindu-i conducerea Biroului Secretariat. Şeful inspectoratului, Constantin Câmpeanu, deşi avea aprecieri extrem de elogioase la adresa lui Doicaru, nu ezita să consemneze într-o „caracterizare” că „are momente de nemulţumire sufletească pentru că doreşte întotdeauna să deţină funcţiuni superioare celor ce i se încredinţează, fapt care lasă să se înţeleagă că este stăpânit de orgoliu personal”. În foaia calificativă pe anul 1947 se remarcă şi faptul că „doreşte să fie întotdeauna evidenţiat, suportând destul de greu o critică obiectivă”. De asemenea, grăitor pentru „orientarea” de care dădea dovadă tânărul ofiţer era şi faptul că „în societate caută să-şi facă cât (sic!) mai întinse relaţii”.

În paralel cu zelul arătat în munca profesională, tânărul Doicaru nu neglija perfecţionarea sa ideologică. În acest sens, în 1948, pentru a-şi lărgi „orizontul politic”, a urmat „şcoala medie de cadre P.M.R.”, cu durata de două luni, „de unde a venit cu un nivel mult ridicat”, ducându-şi „munca de partid” „cu mai multă dârzenie”[20].

La 1 septembrie 1948 a fost încadrat, prin Decizia nr. 10.810, căpitan de securitate în Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), îndeplinind funcţia de şef de secţie şi, după puţin timp, pe cea de subdirector[21]. Calificativul acordat la finele anului de către lt. col. C. Câmpeanu, şeful direcţiei regionale, a fost „foarte bun”, astfel că la 23 august 1949 a fost înaintat, în mod excepţional, în gradul de maior şi numit director al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa. Caracterizările perioadei relevă faptul că „în relaţiile cu organele locale şi cu subalternii are de multe ori atitudine dură şi lipsită de tact”, dar „este ataşat faţă de Partid şi Instituţia din care face parte”, „hotărât şi curajos”, iar rezultatele obţinute erau „mulţumitoare”.

Conştient că e loc de „mai bine”, Doicaru punea lipsurile sale pe seama foştilor protectori („am lucrat cu tov. colonel Câmpeanu, de la care am împrumutat o serie de metode, printre care şi aceasta nejustă”[22]), având însă toată încrederea că va putea depăşi greutăţile „cu ajutorul Partidului care m-a transformat şi a făcut din mine ceea ce nu a-şi fi putut visa măcar, un element care să poată contribui cu cât mă ajută puterile la înflorirea patriei, la doborârea duşmanului”. În acest sens, în 1951 s-a înscris la cursurile serale ale şcolii de marxism-leninism organizate de regionala de partid Constanţa.

Eforturile sale nu rămâneau neobservate, căci, într-o „Apreciere asupra tov. Maior de securitate Doicaru N.”, redactată la 5 iunie 1951, se menţionează că şeful Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa „niciodată nu pleacă înainte de orele 24 acasă” şi „datorită faptului că în permanenţă se află la serviciu, tov. subalterni îi spune (sic!) între ei că este «copilul Securităţii»”.


Note

[1].  Data de 15 iulie este cea în care Doicaru a preluat efectiv conducerea direcţiei, dar numirea sa în funcţie se va face mult mai târziu, în 20 ianuarie 1960. În ce priveşte data schimbării din funcţie, există şi opinia eronată că Doicaru a fost schimbat în 1976, istoricul Cristian Troncotă notând: „Din 1960 şi până în 1976, serviciul de spionaj al Securităţii a fost condus de generalul Nicolae Doicaru, urmat de generalul C. Dănescu (1976-1978)” – Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 95. Informaţia este menţinută şi în ediţia a II-a a lucrării – cf. Cristian Troncotă, Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965-1989), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Elion, 2014, p. 121.

[2].  Scurte fişe biografice au fost publicate de Mihai Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică. Dicţionar alfabetic, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 102-103 şi Nicolae Ioniţă, Fişe biografice ale şefilor de direcţii centrale din Securitate, în anii ’60, în „Caietele C.N.S.A.S.”, anul II, nr. 1(3)/2009, p. 105-106. De asemenea, date esenţiale asupra parcursului biografic al lui Doicaru se regăsesc într-un referat de cadre din noiembrie 1959, publicat în C.N.S.A.S., Securitatea. Structuricadre. Obiective şi metode, vol. I (1948-1967), coordonator Florica Dobre, editori: Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 194-197 (în continuare, se va cita Securitatea…, vol. I).

[3].  Neagu Cosma, Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Bucureşti, Editura Paco, f.a., p. 42.

[4].  Ibidem, p. 44.

[5].  Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Lumea, 2001, p. 17.

[6].  Ibidem, p. 19.

[7].  Neagu Cosma, op. cit., p. 47.

[8].  Referindu-se la această problemă, a controlului sovietic asupra spionajului românesc, istoricul Marius Oprea preia nota: „O dovadă a insistenţei sovieticilor de a manipula operaţiunile de spionaj ale României Populare este sugerată şi de numirile succesive în locul lui Nikonov, ale lui Vasile Vîlcu şi Mihail Gavriliuc, la rândul lor agenţi sovietici. Abia în 1958 a fost numit şef al acestei direcţii un român, Nicolae Doicaru, fost şef al Direcţiei Regionale Constanţa, care însă şi-a dovedit de-a lungul timpului obedienţa faţă de «tovarăşii de la Moscova»” – Marius Oprea, Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 66.

[9].  Mihai Pelin notează că, în 1978, cu prilejul anchetei privind dezertarea lui Pacepa, asupra lui Doicaru „s-au emis suspiciuni din care rezulta că ar fi fost demult un agent al sovieticilor şi că ar fi avut o atitudine deosebit de slugarnică faţă de consilierii sovietici cu care colaborase înainte de 1962, şi în Dobrogea, şi la Bucureşti” – Mihai Pelin, op. cit., p. 103. Pe de altă parte, fostul şef al contraspionajului, după ce trece în revistă nenumăratele ocazii în care Doicaru l-a „acoperit” pe Pacepa, notează: „Pe drept, cititorul se poate întreba: pentru ce este asociat Doicaru, trădătorului Pacepa? Vrea cumva autorul să sugereze că şi Doicaru a fost trădător? Nu, în nici un caz.” – Neagu Cosma, op. cit., p. 47.

[10].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 85. Ciudat este că, pe lângă incertitudinea privind data propriei naşteri, Doicaru nu părea să ştie nici când au fost născuţi părinţii săi. Astfel, în noiembrie 1947 el scria că „tata are 68 de ani şi mama 57”, iar în 10 mai 1951 nota în autobiografie: „sunt fiul lui Gheorghe de cca. 70 ani şi al Polixenia de cca. 55 ani”.

[11].  Denumirea corectă este Dălhăuţi, satul aparţinând de comuna Cârligele, actualmente în judeţul Vrancea – cf. Ion Iordan, Petre Gâştescu, D.I. Oancea, Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1974, p. 125.

[12].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 76.

[13].  În concepţia autorităţilor vremii, „întinderea de pământ pe care o poseda o gospodărie ţărănească era un element important în determinarea categoriei din care făcea parte” respectivul proprietar, dar „hotărâtor pentru a intra în categoria de chiabur era faptul dacă un proprietar exploata munca altora sau dispunea de mijloace de producţie” – Nicoleta Ionescu-Gură, Categoria socială a „chiaburului” în concepţia P.M.R. din anii ’50, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 288.

[14].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 47.

[15].  Ibidem, f. 27.

[16].  Ibidem, f. 89.

[17].  Potrivit unei referinţe din 16 martie 1949, în timpul şcolii Doicaru s-a evidenţiat din nou, fiind lăsat chiar să predea unele lecţii pentru elevii începători în momentele când lipsea comandantul şcolii. În aceste ocazii, în mesajele-lecţie transmise în alfabetul Morse Doicaru ar fi inserat şi unele îndemnuri proprii („că trupele nemţeşti şi române trebuie să învingă bolşevismul”), iar unor cursanţi mai leneşi le atrăgea atenţia că „trebuie să învăţăm, că altfel nu putem distruge armata bolşevică” – ibidem, f. 179.

[18].  Ibidem, f. 151.

[19].  Ion Eremia a fost el însuşi o figură enigmatică a perioadei, fiind bănuit de unele conexiuni cu serviciile speciale sovietice. Născut în 5 august 1913 la Constanţa, era ofiţer de carieră, absolvind şcoala militară în 1935. Intrat în contact cu partidul comunist, a activat în anii 1942-1943 „pe linia Ajutorului Roşu”, iar în 1943-1944 a fost membru al Comitetului Regional P.C.R. Dobrogea, fiind implicat în redactarea şi difuzarea de manifeste comuniste. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a îndeplinit succesiv funcţiile de redactor-şef al ziarului „Glasul Armatei”, şef al Direcţiei Propagandă şi Agitaţie la Direcţia Superioară Politică a Armatei, apoi şef al Casei Centrale a Armatei. După o serie de verificări pe linie de partid, a fost numit comandant al Trupelor de Transmisiuni, apoi avansat la gradul de general-maior şi în 1952 a fost promovat adjunct al ministrului Forţelor Armate. În ciuda ascensiunii sale, Eremia a purtat în perioada 1952-1955 o serie de „discuţii cu caracter antipartinic” şi „s-a ridicat împotriva politicii partidului şi guvernului de dezvoltare a industriei grele, de transformare socialistă a agriculturii şi a politicii de cadre”. Ca urmare, în octombrie 1955, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât scoaterea lui Eremia din funcţia de ministru adjunct, precum şi din cadrele armatei, iar în 1956 a fost exclus şi din partid. În acelaşi an a început să scrie romanul Gulliver în Ţara Minciunilor în care prezenta tarele regimurilor de tip stalinist. După finalizarea romanului în 1958, a încercat să-l trimită în Franţa, spre publicare. Acţiunea a fost depistată de autorităţi, iar la 27 octombrie 1959 Ion Eremia a fost condamnat de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti la 25 ani muncă silnică pentru „uneltire contra orânduirii sociale prin agitaţie” şi 14 ani temniţă grea pentru „tentativa crimei de trădare de patrie”. A fost eliberat din închisoare la 31 iulie 1964 şi a încercat ulterior, prin diverse memorii, revizuirea procesului şi reprimirea în partid. Dacă în 10 decembrie 1970 a obţinut reabilitarea judecătorească, partidul s-a dovedit necruţător, astfel încât o ultimă solicitare de reprimire în partid, adresată Congresului al XI-lea al P.C.R., a fost respinsă de Colegiul Central de Partid în şedinţa sa din 19 februarie 1977 – A.M.R., fond Microfilme AS1, rola nr. 332, c. 597-600. Pentru alte informaţii, vezi şi Mircea Suciu, Mircea Chiriţoiu, „Cazul generalului Eremia” sau despre o încercare nereuşită de a-l da jos de la putere pe Gheorghiu-Dej (IV), în „Cotidianul”, nr. 242/23 februarie 1999; Alexandru Boariu, Generalul Ion Eremia – un Soljeniţin al României, în „Jurnalul naţional”, 27 noiembrie 2007 (http://jurnalul.ro/specialjurnalul/generalul-ion-eremia-un-soljenitin-al-romaniei-110079.html - consultat la 1 februarie 2014), Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Ion Eremia. Biografia unui rebel din P.M.R., în „Caietele C.N.S.A.S.”, anul I, nr. 2/2008, p. 149-164.

[20].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 176.

[21].  Dennis Deletant îl indică pe cpt. Nicolae Doicaru drept director al Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Constanţa încă de la înfiinţarea acesteia, în septembrie 1948 – Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 74. Informaţia, deşi eronată, a fost preluată, în lipsa unor surse documentare, şi de alţi autori, inclusiv de semnatarul acestor rânduri – cf. Florian Banu, „Un deceniu de împliniri măreţe”. Evoluţia instituţională a Securităţii în perioada 1948-1958, Iaşi, Editura Tipo-Moldova, 2010, p. 80. Funcţia de director al Regiunii M.A.I. Constanţa a
îndeplinit-o doar din ianuarie 1950 şi atunci, se pare, cu delegaţie, de vreme ce un referat al şefului Direcţiei Cadre, general maior Alexandru Demeter, se încheia în 9 mai 1955 cu următoarele cuvinte: „Propun să fie definitivat în funcţia de şef al Direcţiei Regionale M.A.I. Constanţa” – A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 29.

[22].  Ibidem, f. 74.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu