sâmbătă, 30 iulie 2016

Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic (II)


Florian BANU





O soţie poliglotă şi cu un trecut incert


În anul 1948, pe lângă primirea epoleţilor de ofiţer de securitate, un alt eveniment important a survenit în viaţa lui Nicolae Doicaru: la 6 decembrie s-a căsătorit. Potrivit propriei declaraţii din 4 ianuarie 1953, tânărul ofiţer o cunoscuse pe Pelipeac Melania, fostă Maidan şi viitoare doamnă Doicaru, în anul 1947. În faţa unui atât de important pas, Nicolae Doicaru, ca membru de partid devotat şi proaspăt căpitan de securitate, a cerut părerea Partidului:
„În 1948, înainte de a mă hotărî să mă căsătoresc cu ea, fiind m.d.p., atât eu, cât şi ea, cum eu aveam muncă de răspundere în organizaţia de partid şi nu cunoşteam decât din cele ce-mi spusese ia (sic!) trecutul ei şi al familiei ei, am mers la Regionala P.M.R., la tov. Bălănică, şeful Secţiei cadre – pe atunci – azi şeful Secţiei organe conducătoare în Regionala P.M.R. şi i-am cerut părerea – adresându-mă partidului asupra căsătoriei”.









Răspunsul primit a fost pozitiv, astfel că pasul a fost făcut. La drept vorbind, alegerea lui Doicaru a fost una inspirată, dar semnele de întrebare cu privire la trecutul soţiei erau mai mult decât numeroase. Născută la 22 iulie 1923, în com. Plosca, jud. Rădăuţi, Pelipeac Melania provenea, după spusele ei, dintr-o familie românească, dar, potrivit autobiografiei sale, „în casă şi la şcoală se vorbea limba ucraineană şi prea puţin româna”.

Tatăl Melaniei fusese „plutonier de jandarmi şi şeful postului de jandarmi din com. Plosca, până în anul 1918, când Bucovina de Nord a fost cotropită (sic!) de România”, după cum se arată într-un raport din 23 septembrie 1952[23]. După unirea Bucovinei cu România, fostul jandarm a cumpărat clădirea în care funcţionase postul de jandarmi, o „casă mare, frumoasă, cu cinci-şase camere, aşezată în centrul satului”. Între anii 1921 – 1941 Pelipeac Vasile a fost factor poştal în comună şi, începând din 1936, în casa pe care o deţinea a fost deschis un oficiu telefonic, iniţiativă care se va dovedi benefică pentru fiica sa.

Melania Pelipeac, după absolvirea celor patru clase primare, a fost trimisă de părinţi la Liceul Ortodox din Cernăuţi, unde a absolvit alte patru clase. Din anul 1937 a preluat agenţia de telefoane din comuna Plosca, iar în 1940, după ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S., Melania a fost „întrebuinţată de sovietici ca telefonistă în com. Putila”, jud. Rădăuţi.

Deşi fiica se pare că stabilise relaţii bune cu forţele de ocupaţie, tatăl a fost mai puţin norocos căci, cu cca. trei luni înainte de declanşarea operaţiunii „Barbarossa”, a fost ridicat de către autorităţile sovietice şi familia nu a mai avut informaţii despre el.

După retragerea autorităţilor sovietice din Bucovina şi până în 1943, Melania a fost angajată ca secretară a primăriei comunei Plosca. În 1943 a urmat la Rădăuţi un curs de oficianţi statistici şi, la absolvire, a fost repartizată în comuna natală. În acelaşi an l-a cunoscut pe Maidan Ioan, student la Teologie, cu care s-a căsătorit în septembrie 1943. Împreună cu acesta a plecat în comuna Văcueşti, jud. Dorohoi, unde se afla parohia proaspătului preot. Aici au locuit în intervalul decembrie 1943 – martie 1944, fiind apoi evacuaţi în com. Răzvadul de Jos, din apropiere de Târgovişte. După 23 august 1944 Maidan Ioan s-a reîntors la Văcueşti, soţia urmându-l abia în februarie 1945. La sosirea în Văcueşti, Melania află că soţul său s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit.

În scurt timp, tânăra văduvă a luat decizia de a pleca la Bucureşti pentru a urma „o şcoală de telefonie” de trei luni, dar, „fiindcă cunoştea limba ucraineană, rusă, polona şi româna”, a fost trimisă, fără a mai face şcoala, la Constanţa în calitate de translatoare.
În 19 mai 1945 Melania a sosit la Constanţa, unde a fost angajată la „poziţia specială rusă”. Aici s-a dovedit a fi foarte bine orientată, încât în scurt timp s-a înscris în sindicat (responsabila „resortului cultural”), a acţionat în cadrul Comitetului Frontului Unic Muncitoresc, iar în 1946 s-a înscris în partidul comunist şi „a răspuns la toate chemările Partidului”. În plus, a fost „aleasă” asesoare populară, iar în 1948 a fost „aleasă” să facă parte din „resortul cadre” al organizaţiei de partid „nr. 1 Telefoane”.

Căsătoria cu un căpitan de securitate nu putea reprezenta decât un plus, astfel că în anul următor Melania Doicaru a devenit secretara organizaţiei de bază nr. 1 Telefoane şi responsabila de cadre a Organizaţiei de Partid Poştă şi Telefoane.

De pe o astfel de poziţie consolidată, se pare că tânăra doamnă s-a dedat la o serie de abuzuri în raport cu colegii şi subordonaţii, mizând că orice reclamaţie va fi infirmată de cele două autorităţi supreme ale vremii, Partidul şi Securitatea. La vremea aceea, după cum consemnează un referat al Serviciului Politic din D.R.S. Constanţa, unii colegi afirmau că „în P.T.T. nu există nici director, nici sindicat, ci tov. Doicaru Melania este totul, care este soţia comandantului de securitate”. Respectiva doamna stabilea cine merge la şcoli de perfecţionare, cine este premiat şi cine sancţionat, ba a reuşit chiar să excludă din partid şi din sindicat pe Popescu Elena, o colegă unanim apreciată drept „o femeie sinceră şi curajoasă”, dar care reclama superiorilor abuzurile săvârşite.

O astfel de reclamaţie cu privire la neregulile de la P.T.T. Constanţa a fost adresată, în iulie 1952, ministrului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Valter Roman. În scurt timp, reclamaţia a ajuns, „pe cale informativă”, de pe biroul ministrului la… „tov. maior de securitate Doicaru Nicolae”. Acesta nu a întârziat să acţioneze: în 6 august 1952 reclamanta a fost ridicată de la serviciu şi adusă la sediul Securităţii unde, între orele 11 – 15,30, s-au făcut presiuni asupra ei pentru a-şi retrage plângerile. În plus, conform mărturiei acesteia, i s-a solicitat „o declaraţie că nu voi mai vorbi niciodată de originea lui Doicaru Melania, aceasta spunând că constituie un secret al Statului, iar eu dacă îl divulg voi avea de suferit rigorile legii”.

Din păcate pentru Doicaru, persoana respectivă nu s-a lăsat intimidată, înaintând o plângere către „Serviciul Informaţii al C.C. al P.M.R.”. Valurile stârnite astfel nu au mai putut fi oprite, astfel că s-a declanşat o anchetă pe linie de partid, atât de Comitetul Municipal de Partid Constanţa, cât şi de către Direcţia Politică din cadrul Ministerului Securităţii Statului (M.S.S.). Ca urmare, Doicaru a fost nevoit să încerce să pareze pericolul, contactând în acest sens pe prim-secretarul P.M.R. al Regiunii Constanţa, dar şi pe maiorul Savenco din comisia de Partid a M.S.S.

Mărturie asupra situaţiei delicate în care a fost pus Nicolae Doicaru stă o declaraţie olografă a acestuia din 4 ianuarie 1953, întinsă pe şapte pagini. După ce expunea amănunţit condiţiile în care a cunoscut-o pe soţia sa, Doicaru cerea Partidului să lămurească situaţia soţiei sale, arătând că „în cazul că soţia mea este cea arătată de Popescu Elena, imediat mă despart de ea şi că la Partidul nostru care m-a educat şi făcut om nu pot renunţa niciodată”[24]. Ba mai mult, se arăta gata ca, dacă interesele Partidului cer ca rezultatul verificărilor să nu-i fie comunicat, iar „interesele muncii” sale ar fi periclitate, „să termin de îndată cu această căsătorie”.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, la conducerea ministerului a ajuns la 9 octombrie 1952 şi o anonimă în care autorul „în cinstea Proiectului de Constituţie, aşa cum ne învaţă Partidul” formula „o demascare folositoare clasei muncitoare”. Mai precis, se afirma că Doicaru era „de origine ţărănească nu prea sănătoasă” şi că acesta ar fi fost „voluntar în armata lui Antonescu”. Cariera lui Doicaru în poliţia de siguranţă şi apoi în Securitate era şi ea prezentată foarte critic, arătându-se faptul că s-a înconjurat de elemente dubioase, precum cpt. Năstase Sepi, fost ofiţer de marină comercială, condamnat pentru furt, lt. Cojocaru Iulian, fost combatant pe Frontul de Est, lt. Constantinescu, fost marinar, implicat în mai multe furturi, cpt. Cojocaru Iulian, implicat în afaceri cu negustori constănţeni în 1947. Potrivit autorului anonimei, Doicaru, sprijinit de oamenii săi, îi marginaliza pe cei nou-veniţi în Securitate, afirmând despre ei că sunt incapabili, nu ştiu să scrie şi să vorbească şi că „Direcţia Generală a Securităţii nu se poate dispensa de ei, care au carte şi experienţă în materie de securitate”[25].

După cum au confirmat evenimentele ulterioare, Doicaru avea dreptate: era indispensabil Securităţii şi destinat unei cariere de excepţie! Întrucât o parte din acuzaţiile aduse soţiei sale nu au putut fi dovedite (existenţa unei averi de 400 ha de pământ în Bucovina de Nord), lucrurile au fost muşamalizate şi cariera celor doi soţi a continuat pe cursul ascendent înregistrat până atunci.



Familia – o piatră de moară?


Pe lângă categorisirea tatălui drept chiabur ce „foloseşte salariaţi agricoli” şi „are manifestări ostile regimului” şi pe lângă semnele de întrebare ridicate de mariajul său, situaţia lui Nicolae Doicaru era grevată şi de „petele la dosar” ale fraţilor săi. Unul dintre ei, Doicaru Petre, deşi ţăran mijlocaş, încadrat în Frontul Plugarilor, fusese scos în 1951 din funcţia de secretar al cooperativei din comună pentru „pasivitate faţă de sarcini” şi era semnalat că „în unele ocazii are manifestări duşmănoase şi face greutăţi organelor locale”. Un alt frate, Doicaru Gheorghe, „fost plutonier de artilerie în armata veche”, fusese dat dispărut „pe frontul antisovietic”. Sora lui, Doicaru Florica, era căsătorită cu un ţăran mijlocaş, fiu al unui legionar notoriu care deţinuse funcţia de primar al comunei în timpul guvernării legionare. O altă soră, deşi nu avea „păcate politice”, era cunoscută cu „abateri de la morală”, fiind căsătorită de două ori şi divorţată.









O oarecare contrapondere o putea reprezenta doar Doicaru Dumitru, frate numai după tată, care avusese „unele legături cu mişcarea muncitorească” în perioada interbelică şi fusese internat în perioada mai 1941 – august 1942 în lagărul de la Tg. Jiu. Totuşi, şi acesta, în anul 1945, fiind numit primar în com. Coteşti şi preşedinte al Comisiei Agrare, „s-a închiaburit, acumulând o avere de 2 ha pământ arabil, 0,75 ha vie nobilă, 2 ha pădure şi inventar agricol”.

Pe lângă aceste aspecte, ofiţerii Direcţiei Cadre subliniau că printre rudele lui Doicaru se număra şi un unchi „fost plutonier major de geniu în armata veche”, cu „manifestări ostile regimului” şi aflat „în evidenţa organelor de securitate”. Un alt unchi, Doicaru Constantin, era de profesie pictor, ocupându-se mai mult de pictura unor biserici din Focşani. În plus, fiind divorţat, trăia în concubinaj cu o femeie categorisită drept chiabură. Un văr al lui Doicaru era căsătorit cu fiica unui cârciumar „judecat de mai multe ori pentru sabotaj”.

Astfel de „păcate” ideologice îi făceau pe vigilenţii ofiţeri de cadre să propună în 17 septembrie 1952 ca tovarăşul maior Doicaru „să fie scos din funcţia de director al D.R.S.S. Constanţa, iar Comisia de Partid D.G.S.S. să ia în discuţie cazul său pentru a hotărî asupra calităţii de membru de partid”. În mod misterios, acest raport, semnat de şeful Secţiei Miliţie şi Securitatea Statului din Direcţia Cadre, este îngropat în dosarul personal, iar Doicaru este înaintat, în octombrie 1952, la gradul de locotenent-colonel[26].

O posibilă explicaţie ar fi aceea că, la 13 decembrie 1952, însuşi şeful Direcţiei Cadre, colonelul Alexandru Demeter, era de părere că Nicolae Doicaru „corespunde gradului şi funcţiei pe care o deţine, sub rezerva verificării rudelor din partea soţiei sale”. În explicarea acestui mister, să aibă oare vreo importanţă faptul că acelaşi Demeter a fost cel care l-a angajat şi apoi l-a sprijinit în promovare pe viitorul adjunct al lui Doicaru, generalul Ion Mihai Pacepa?



Bătaia este ruptă din rai”: cpt. de securitate Nicolae Doicaru versus maiorul magistrat Gheorghe Prisada


Zelul nemărginit pus în slujba Partidului, pe lângă nenumăratele beneficii, i-a jucat şi o festă lui Nicolae Doicaru, obligându-l să-l mintă chiar pe temutul director general al Securităţii, Gheorghe Pintilie.

Mai precis, în 8 iunie 1949, Grigore Naum, agent sovietic paraşutat în România în 1943 şi viitor şef al Direcţiei de Contrainformaţii Militare a Securităţii (noiembrie 1949 – iulie 1962), în calitate de preşedinte al Comisiei de Verificare a membrilor P.M.R., îl convoacă pe Doicaru la „judeţeana P.M.R.”. Aici, îi trasează sarcina de a afla unde se găseşte arhiva legionară din anul 1941, indicându-i ca posibilă sursă pe maiorul magistrat Prisada Gheorghe de la Tribunalul Militar Constanţa.

Totodată, responsabilul de cadre al judeţenei i-a comunicat lui Doicaru că maiorul Prisada a făcut parte din completul de judecată în procesele legionarilor din anul 1941, dar şi al unor paraşutişti sovietici (la Medgidia) şi că ar fi activat şi în Transnistria (la Melitopol) în anul 1942.

În plus, maiorul ar fi fost cel care, în octombrie 1944, a comandat trupele care apărau Primăria şi Prefectura din Constanţa de asaltul „maselor populare”. Cu aceeaşi ocazie, lui Doicaru i s-a atras atenţia că la Tribunalul Militar se dau pedepse prea mici „duşmanilor trimişi în judecată”, subliniindu-se că maiorul Prisada este „un element care nu are ce căuta în Aparatul de Stat” şi „Comisia de Verificare a strâns împotriva sa material ce va fi înaintat C.C. al P.M.R.”.

Maiorul magistrat Gheorghe Prisada nu îi era necunoscut lui Doicaru: în perioada cât maiorul fusese trecut în cadrul disponibil (1 ianuarie – 14 decembrie 1948), maiorul fusese folosit ca „informator de suprafaţă în problema militară”. După ce Prisada a fost rechemat în rândul cadrelor militare active, Doicaru păstrase legătura cu el fie direct, fie prin intermediul slt. Gh. Mihăilă, şeful Serviciului V Contrainformaţii militare din D.R.S.P. Constanţa.

Ca urmare, bine motivat de şefii de la Partid, Doicaru nu a stat prea mult pe gânduri: îi ordonă slt. Mihăilă să-l aducă pe magistrat la sediul direcţiei regionale.
Introdus în biroul slt. Mihăilă, în prezenţa acestuia şi a lt. Năstase Sepi, şeful Secţiei I Informaţii interne, maiorul magistrat este supus de Nicolae Doicaru unui interogatoriu dur. În faţa negărilor acestuia, Doicaru l-a catalogat drept „bandit” şi criminal de război, după care s-a năpustit asupra lui, dându-i „8-10 pumni peste faţă, piept, ceafă, spărgându-i geamul de la ceas etc.”. După ce s-a „descărcat”, cpt. Doicaru a ieşit din birou, spunându-le celorlalţi doi ofiţeri că „pot să-l bată şi ei”, lucru pe care aceştia nu l-au făcut. Totuşi, prudent, slt. Mihăilă i-a cerut maiorului ca, în cazul că se întoarce Doicaru, să-i spună că l-a bătut şi el!

Conştienţi de posibilele implicaţii ale agresării unui ofiţer superior al Armatei, investit cu funcţia de judecător şi locţiitor al preşedintelui Tribunalului Militar, cei doi au căutat o soluţie. Iniţial, i-au cerut să scrie o scrisoare familiei în care să comunice că a încercat să treacă frontiera, dar, în faţa refuzului maiorului, s-au mulţumit să obţină o declaraţie scrisă că „nu a fost bătut la Securitate, că nici nu a fost la Securitate, că nu va raporta la nimeni nimic, iar în caz contrar va fi foarte grav pentru el”. Satisfăcut de „soluţia” găsită şi convins că magistratul militar va înghiţi bătaia încasată fără vreo reclamaţie, slt. Mihăilă l-a invitat pe acesta la… un şpriţ!

Calculul s-a dovedit eronat, căci maiorul Prisada l-a sesizat a doua zi, 9 iunie 1949, pe lt. col. Popescu Paul, de la Centrul de Control Constanţa, cerându-i să informeze Bucureştiul despre cele întâmplate. Deşi cu o oarecare întârziere, evenimentul a ajuns la cunoştinţa ministrului adjunct Marin Jianu şi a generalului locotenent Gh. Pintilie. Acesta din urmă l-a sunat personal pe Doicaru, care a negat că ar fi bătut pe cineva, dar l-a trimis şi pe cpt. Iancu Mişu pentru a face o anchetă la Constanţa.

Pe parcursul anchetei, cpt. Iancu a reconstituit detaliat desfăşurarea evenimentelor, Doicaru recunoscând cele săvârşite, menţionând, totodată, că „în convorbirea telefonică avută cu tov. Director General, General Locotenent Pintilie Gheorghe, nu a recunoscut că a lovit pe Prisada, deoarece nu a vrut ca persoane străine de Instituţie – cei de la Telefoane care puteau asculta convorbirea telefonică – să cunoască această chestiune”. În referatul întocmit se precizează că Grigore Naum şi conducerea judeţenei de partid l-au invitat pe cpt. Iancu Mişu la sediul judeţenei, unde secretarul i-a comunicat că „bătaia este ruptă din rai şi că cu asemenea elemente este necesară metoda forte”. La rândul său, Naum a fost de acord că Doicaru a dat dovadă de „lipsă de tact”, „însă noi ştim că în anumite situaţii este necesar să aplicăm «raiul»!”.

Vinovatul a redactat o declaraţie abil întocmită, arătând că „nu am gândit deloc politic şi am crezut că dacă rezolv problema în spiritul celor consultate cu tov. de la Judeţeană, aceasta este suficient pentru orice justificare”. Explicaţia gestului era şi ea ideologizată „la aceste greşeli am fost împins de rămăşiţele adânci păstrate încă din balastul şi mocirla burgheziei, de prea marea încredere în puterile şi forţa mea, pe de o parte, şi pe de alta, că luptând în felul acesta voi obţine mai bune rezultate, crezând că voi băga spaima în duşmanii cauzei”.

În ciuda abilei retorici a lui Doicaru şi a intervenţiilor pe linie de partid, Pintilie nu a putut trece prea uşor peste afrontul suferit, punând în 14 iulie 1949 următoarea rezoluţie pe referatul de anchetă:
„Tov. Guţan şi tov. Popescu D-tru va chema (sic!) la direcţia generală pe tov. Duicaru (sic!) şi veţi prelucra cu el abuzurile grave făcute de el faţă de partid şi organele de stat şi instrucţiunile date de organele superioare. Trebuie pus în vedere că pe viitor dacă vom merge pe drumul greşit, nerespectând hotărârile direcţiunii, va fi scos din muncă şi trimis la închisoare pe timp de un an de zile”.

Până la a fi „scos din muncă”, Doicaru a primit gradul de maior la 23 august 1949 şi, în plus, cineva a apreciat că ar fi mai bine ca anul 1949 să nu se încheie fără ca tov. Doicaru să primească ordinul „Apărarea Patriei”, clasa a III-a!



O inspecţie-fulger şi un cifru rătăcit


În 25 aprilie 1950 un eveniment grav avea să tulbure liniştea atotputernicului şef de direcţie regională. În această zi, maiorul Doicaru, însoţit de lt. maj. Kuzic Alfred, locţiitorul politic al regionalei, a efectuat o inspecţie la Biroul de Securitate Feteşti, condus de lt. Anghelide Alexandru, plecând din Constanţa la bordul unui avion pilotat de cpt. Niculescu. La plecare, încălcând instrucţiunile în vigoare, Doicaru a luat cu el registrul de inspecţii pentru a-l completa la Constanţa cu constatările făcute. Motivul: tovarăşul director al regiunii se grăbea să inspecteze în aceeaşi zi şi Biroul de Securitate de la Lehliu! Din nefericire, în respectivul registru se afla şi un tabel cu cifrul telefonic, primit de biroul de securitate în iunie 1949 pentru a cifra convorbirile telefonice de urgenţă cu alte servicii judeţene şi direcţii regionale de securitate. Registrul a fost încredinţat de către Doicaru însoţitorului său, fără a controla dacă în el se mai aflau şi alte documente, iar acesta l-a uitat în avion. Dată fiind tradiţia ca astfel de inspecţii să fie „asezonate” cu mese îmbelşugate, stropite din belşug cu produsele podgoriilor locale, putem bănui că cei doi ofiţeri de la „regională” erau suficient de bine dispuşi la întoarcere pentru a nu mai acorda atenţie unor amărâte de hârtii.

A doua zi, avionul a efectuat o cursă spre Bucureşti şi, la sosire, pilotul a observat registrul, l-a luat şi l-a încredinţat ofiţerului politic de la aeroport pentru a-l păstra în casa de fier pe parcursul îndeplinirii misiunii sale în Capitală. La plecare însă, nu l-a mai găsit pe respectivul ofiţer, astfel că a revenit la Constanţa fără registru, raportând totul lui Doicaru. Acesta a trimis un curier cu avionul la Bucureşti pentru a recupera documentele dar, fatalitate!, acestea fuseseră înaintate de ofiţerul de la aeroport la cabinetul ministrului!

A fost declanşată o anchetă, sub conducerea maiorului Schmerler Emanoil, iar Doicaru a fost convocat la Bucureşti pentru a da explicaţii. În declaraţia sa, datată 4 mai, acesta se arată foarte autocritic: „Privind politic, aceasta este o lipsă de vigilenţă, care putea fi socotită trădare în situaţia când documentul ar fi căzut în mâna duşmanului, întrucât prin acest fel uşuratic cu care noi am ţinut acest document, duşmanul avea posibilitatea să pună mâna pe el şi să-l folosească”.

Această atitudine s-a vădit a fi una de succes, căci responsabil pentru gafa lui Doicaru a fost găsit… Anghelide Alexandru! Acesta, „care are o vină în acest caz, a fost îndepărtat pentru trecutul său şi originea socială a sa chiabură”. În schimb, „tov. Maior Doicaru, principalul vinovat, a fost cercetat şi şi-a recunoscut autocritic lipsa avută pentru care a dat şi declaraţie”, referatul de anchetă fiind „clasat la dosar”.



O evadare şi un concediu ratat


Nu peste mult timp, maiorul Nicolae Doicaru îşi dă din nou în petic, ajungând, încă o dată, în atenţia conducerii ministerului. În noaptea de 6-7 septembrie 1950 doi condamnaţi la moarte au evadat din penitenciarul din Constanţa, tulburând concediul de odihnă al directorului regionalei de securitate. Evenimentul a declanşat o anchetă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sub conducerea inspectorului Gh. Dumitrescu. La rândul său, col. Mişu Dulgheru, directorul Direcţiei Cercetări Penale din D.G.S.P., a indicat ca la anchetă să participe şi doi ofiţeri din direcţia regională de securitate. Pentru a îndeplini acest ordin, maiorul Doicaru i-a delegat pe lt. maj. Sarchiz şi slt. Sula Vasile, iar el şi-a văzut liniştit de concediu la Mangalia şi în staţiunea „Vasile Roaită”.

Încercările repetate ale lui Dumitrescu de a-l contacta (inclusiv telefonic!) pe şeful direcţiei regionale de securitate au eşuat, Doicaru evitând cu orice preţ o întâlnire cu acesta şi cu directorul penitenciarului, Dincă Marin.

Acest fapt l-a determinat pe reprezentantul D.G.P. să se întoarcă în 18 septembrie la Bucureşti şi să se plângă directorului general al D.G.P. că „în toate părţile am simţit o strânsă colaborare între penitenciar şi Securitate, însă la Constanţa nu am găsit acest lucru”. Se pare că picătura care a vărsat paharul a fost reprezentată de modul în care Doicaru a şters-o „englezeşte”, pe uşa din spate a sediului regionalei de securitate, în momentul când inspectorul Dumitrescu a sosit intempestiv, pentru a patra oară!, solicitând o întrevedere cu el.

Întrucât Marin Jianu, ministru adjunct al M.A.I., a aflat de situaţie şi a cerut un raport, Doicaru a fost nevoit să se disculpe printr-un alambicat referat, marcat de autocritică şi scuze penibile pentru că „nu am făcut totul pentru a nu fi eu căutat de tov. Maior şi ca personal să-l fi căutat şi sprijinit în munca sa”.

Din nou, nici o consecinţă pentru vajnicul director al regionalei de securitate.


Note

[23].  Ibidem, f. 247.

[24].  Ibidem, f. 264.

[25].  Ibidem, f. 294.

[26].  Potrivit fişei întocmite de C.I.E. în anii ’80, înaintarea la gradul de lt.-col. a avut loc la 15 septembrie 1952.


va urma
























Un comentariu:

  1. Acest criminal ticalos si-a prmit pedeapsa pe limba lui- ucis la vinatoare, asemenea ursilor pe care ii ucidea el cind era mare si tare.

    Doamne, ce soarta a avut aceasta biata tara, cazuta pe mina crminalilor analfabeti!

    RăspundețiȘtergere