sâmbătă, 9 iulie 2016

Cum au trăit şi murit soţii Eliade. Cine l-a eliminat din viaţa ştiinţifică americană şi de ce a vrut „homo religiosus” să fie ars – pe pământ străin.

Interviu realizat de Silvia Vrânceanu



Ziarista Silvia Vrânceanu publică o colecţie de mărturii şi informaţii mai puţin cunoscute despre viaţa şi moartea soţilor Eliade, relatate la prima mână de Stelian Pleşoiu, un fost student al Universităţii din Chicago, care a avut şansa să petreacă mai mulţi ani alături de geniul român al secolului XX, cel care s-a autodefinit drept „un subiect şi un agent al Istoriei”. Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie: „Soţii Eliade au sfârşit în mizerie”.




 Christinel şi Mircea Eliade



Un român stabilit în Chicago îi duce pe românii interesaţi pe urmele lui savantului Mircea Eliade. După ce au emigrat din România, după scurte escale în occident, soţii Christinel şi Mircea Eliade s-au stabilit definitiv în SUA, unde maestrul era un profesor respectat. Deşi Mircea Eliade a rămas în profunzime un român şi un anticomunist, după moartea sa, prietenii aproape au uitat-o pe soţia sa, născută lângă Tecuci, care a sfârşit neajutorată în 1988.

Stelian Pleşoiu, un informatician român specializat în recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut şansa să petreacă câţiva ani, la venirea sa ca emigrant în America, alături de soţii Christinel şi Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul român, erudit în istoria comparată a religiilor, era ridicat în slăvi de unii dintre cei mai importanţi oamenii ai lumii. În timp ce cărţile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tânjea din cauza dorului de România, marele scriitor era un „duşman al poporului”, fost legionar care conspiră împotriva noii orânduiri. Stelian Pleşoiu spune că, deşi la Chicago trăiesc peste 100.000 de români, mulţi habar n-au că trăiesc în oraşul în care geniul Eliade a trăit şi a creat zeci de ani.

De altfel, după moartea sa, chiar şi la Chicago University, puţine lucruri amintesc că Mircea Eliade a înfiinţat catedra de istorie a religiilor care-i poartă numele. Despre doamna Eliade, conteporanii spun că a ştiut să strămute o fărâmă de Românie în inima Chicago-ului, pentru ca „Profesorul” să nu se simtă complet „înstrăinat”. În ceea ce-l priveşte pe Stelian Pleşoiu, fostul om de casă al maestrului, el a devenit un fel de ghid pentru cei care vor să refacă traseul Eliade la Chicago.




familia Eliade



Eliade a refuzat să devină cetăţean american



Silvia Vrânceanu:
Domnule Stelian Pleşoiu, aţi avut şansa să locuiţi în intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-aţi cunoscut?

Stelian Pleşoiu: 
Sunt multe de spus, l-am cunoscut întâmplător, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat ca să merg la dânşii acasă să le rezolv nişte probleme legate de viaţa de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucruşoare casnice.


Silvia Vrânceanu:
Erau oameni de cultură, nu se pricepeau la chestiuni prozaice …

Stelian Pleşoiu: 
Exact, nu se pricepeau la nimic de altfel, decât, cum am constatat cu dezamăgire în primele vizite, nu se pricepeau decât să fumeze, să citească şi, din când în când, câte un păhărel de scotch cu gheaţă …


Silvia Vrânceanu:
Ştiu că exilul îl apăsa pe Mircea Eliade. Era mulţumit de viaţa lui?

Stelian Pleşoiu: 
Da şi nu! Sigur că maestrul, îmi permit să-l numesc aşa, pentu că am învăţat asta de la cei din jurul lui, tânjea după ţară. Niciodată până la el sau de atunci încoace nu am cunoscut pe cineva care să sufere atât după ţara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetăţean american. Cu mare strângere de inimă, la insitențele unui mare prieten şi admirator al său, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat cetăţenia americană la aproape 74 de ani. Percy a făcut un fapt fără precedent în istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul şi a cerut aprobarea cetăţeniei românului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat două minute. Eliade era venerat, dar după această formalitate au început să curgă onorurile, premiile, invitaţiile. Când l-am cunoscut, nici nu ştiam cum să mă adresez decât cu domnule, dar această exprimare mi-a fost retezată de la început de soţia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poţi să-mi spui cum vrei, dar te rog să mă strigi Christinel».


Silvia Vrânceanu:
Nu Georgette!? Pentru că acesta era de fapt numele ei.

Stelian Pleşoiu: 
Nu… Deci astea au fost începuturile mele în casa Eliade, unde am constatat, prin multele persoane pe care le-am cunoscut alături de această familie, că toţi se adresau cu prim respect, folosind cuvântul „maestru”.



Eliade are o fină la Harvard


Silvia Vrânceanu:
Mircea Eliade era o persoană influentă în SUA?

Stelian Pleşoiu: 
Da, era foarte influent, în sensul culturii uriaşe pe care o avea, nimeni nu argumenta niciodată, decât foarte bine documentat ştiinţific cu dânsul. Era aproape de necontrazis în ceea ce ştia. Avea foarte multe cunoştinţe din toate domeniile, ştia foarte multe, foarte bine…


Silvia Vrânceanu:
Şi vorbea şi iubea româneşte!

Stelian Pleşoiu: 
Da, vorbea şi scria în româneşte, foarte rar scria în franţuzeşte, când să scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editură franţuzească, dar toate manuscrisele lui sunt scrise în română, ceea ce demonstrează foarte mult intelectualilor din vremea dânsului, care foarte mulţi refuzau să scrie în româneşte şi, sigur, bănuiesc, că este un exemplu foarte bun pentru noile generaţii. Şi, de ce nu, pentru oameni care ajung în America şi mai uită să mai vorbească limba română.


Silvia Vrânceanu:
Casa Eliade era frecventată de mulţi oameni? Cine îl vizita?

Stelian Pleşoiu: 
Am cunoscut foarte mulţi oameni în casa lor, de la politicieni, scriitoraşi şi până la preşedintele Universităţii Chicago, Hanna Gray, care îl stima pe Eliade, de la domnia sa până la senatorul Charles Percy, care îl adora pe maestru. 



Hanna Gray



Am cunoscut marii scriitori şi filozofi francezi, l-am cunoscut pe decanul catedrei de istorie a religiilor, şi cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a făcut ca în Japonia să se găsească tot ce a scris Eliade şi asta poate să fie o mândrie pentru noi. Maestrul a fost şi este adorat în Japonia. Acest lucru se datorează în mare parte lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost şi student maestrului, şi, în acelaşi timp „fin”. Maestrul i-a botezat fiica acestuia, pe Ann Rose, care este profesor de filozofie la Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusă în întregime în această ţară. Culmea, în România se edita foarte puţin din ce scria el. Deasemenea, el a fost îndrăgit şi foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul şi prietenul lui Brâncuşi. S-a prăpădit nu cu multă vreme după Eliade. În semn de prietenie, Noguci a sculptat într-o monedă chipul lui Eliade. Această fragilă sculptură se află la Luvru. Mai venea pe acolo nelipisitul Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură, care a fost căsătorit cu Alexandra Bagdasar, profesoară emerită la Northwestern University din Eveanston, pe care a cunoscut-o în casa soţilor Eliade.




Saul Bellow @ Alexandra Bagdasar



„Ceauşescu îl curta pe Mircea Eliade”


Silvia Vrânceanu:
Cum a ajuns Mircea Eliade să predea în SUA în condiţiile, din câte ştiu, era îndrăgostit de Europa?

Stelian Pleşoiu: 
Eliade suferea după Europa, însă a ştiut cum să împartă şi una şi alta. Stătea în timpul anului universitar aici, în Chicago, predând la catedra de istorie a religiilor. Aceasta catedră a fost înfiinţată pentru el şi la care el şi-a adus cea mai mare contribuţie şi este unică în felul ei în lume. În timpul verii, îşi petrecea vremea în Franţa şi, sigur, de foarte multe ori călătorea. După o anumită vârstă călătoriile nu au rămas decât între Franţa şi Chicago. În ultimul an al vieţii nu a mai putut călători în Franţa din cauza bolii.



Emil Cioran, Eugene Ionescu si Mircea Eliade in Franta



Silvia Vrânceanu:
Înţeleg că suferea …

Stelian Plepoiu: 
Da, în ultimii ani era foarte bolnav. În afară de faptul că avea o artroză cumplită la amândouă mâinile, nu reuşea decât să se semneze sau să-ţi dea câte o mică recomandare. Amândouă mâinile îi erau acoperite cu câte o platoşă osoasă, care îi acoperea pur şi simplu degetele. Studenţii îi aduceau tot felul de creioane moi. Îmi spunea cu mult necaz, când îl duceam la ortoped, că îi este ruşine să întindă mâna cuiva. Avea şi alte probleme. Începuse să se îndoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci când erau în societate, să-şi îndrepte spatele imediat.


Silvia Vrânceanu:
Cum şi-a calmat dorul de România, ţinând cont că nu s-a mai întors în aproape jumătate de secol?

Stelian Pleşoiu: 
După felul în care întreba fiecare străin, sau prieten care intra în casă şi îi spunea că este român sau că a venit curând din România, după curiozităţile pe care le avea despre ţară, era foarte simplu de înţeles că adora ţara lui de origine şi de naştere.


Silvia Vrânceanu:
N-a mai vrut să se întoarcă, îi era teamă?

Stelian Pleşoiu: 
Nu i-a fost frică niciodată, iar ca un exemplu foarte bun este că Nicolae Ceauşescu nu ezita să-i trimită invitaţii. Ceaușescu îl curta. Sunt absolut convins că nu i s-ar fi întâmplat nimic lui Eliade întorcându-se în România. Însă, aici era vorba de un principiu. Dacă s-ar fi întors în România, pe care şi-o dorea atât de mult, ar fi călcat principiile de o viaţă, el şi cei din generaţia lui care au avut o puternică contribuţie împotriva comunismului şi s-au sacrificat. Ar fi trădat şi intelectualitatea plecată din ţară după cel de-al doilea Război Mondial.



„În America, Eliade a fost eliminat de peste tot”


Silvia Vrânceanu:
V-a povestit despre perioada în care a fost în închisoare, despre acuzaţiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier?

Stelian Pleşoiu: 
Da, a povestit, însă foarte puţin, pentru că, în primul rând, maestrului nu-i plăcea subiectul, în al doilea rând, nu a înţeles niciodată, până în ultimele momente ale vieţii, de ce i se reproşează atât de mult faptul că el a simpatizat mişcarea din anii tinereţii lui. Întâmplarea a fost să se numească „mişcare legionară” şi această mişcare să trezească o generaţie, iar el, alături de intelectualitatea României la acea vreme, au simpatizat cu această mişcare, cum face fiecare tânăr. Dar nu a îmbrăcat niciodată cămaşa de legionar.


Silvia Vrânceanu:
Atunci de unde toate acuzaţiile?

Stelian Pleşoiu: 
Sigur de la faptul că el a fost un mare admirator şi un student fervent al celui care a fost Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, după cum se ştie, a fost mentorul mişcării legionare, un personaj foarte misterios, foarte inteligent, parcă coborât din altă lume, un personaj care a reuşit să convingă tineretul intelectual din acea perioadă.


Silvia Vrânceanu:
Acuzaţiile acestea se răsfrâng până şi acum asupra personalităţii şi amintirilor care ţin de Eliade.

Stelian Pleşoiu: 
Este foarte adevărat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur că au deranjat foarte multe cercuri reacţionare. În România mai puţin, dar în general în Europa şi mai ales în America; vorbesc de cercurile reacţionare numite la vremea respectivă, acum se numesc societăţi de caritate. O mare contribuţie îşi aduc societăţile evreieşti din America şi Europa, mai puţin cele din Israel.


Silvia Vrânceanu:
Am văzut că şi la universitate, în afară de bibliotecă, chiar şi în sala în care a predat, doar o mică plăcuță aminteşte de el.

Stelian Pleşoiu: 
Într-adevăr, aşa este, este o mare ruşine să se întâmple ce s-a întâmplat. Eliade a fost pur şi simplu eliminat de peste tot, însă cineva îmi spunea că, cu cât este mai blamat, cu atât valoarea acestui filozof este mai profundă şi mai populară. Culmea, în colegiile americane se predă istoria religiilor şi curând sistemul de învăţământ american preconizează să introducă istoria religiilor şi în licee.


Silvia Vrânceanu:
Atunci de ce nu există aici mai multă recunoştinţă pentru Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare ştiu cine este, îl cunosc foarte bine, însă, sigur, într-o ţară capitalistă ca America, unde banul dictează şi societăţile puternice au lobby chiar şi în lumea intelectuală, este de înţeles ce se întâmplă.



„Românii din Chicago ştiu foarte puţin despre Eliade”


Silvia Vrânceanu:
Ce-ar putea să facă comunitatea românească?

Stelian Pleşoiu: 
Comunitatea românească din Chicago, spre dezamăgirea dvs. şi a cititorilor, ar trebui să fie mult mai unită şi ar trebui să-şi instruiască şi să-şi îmbogățească spiritul şi identitatea naţională. Cunoscându-l pe Eliade, pentru că locuiesc în oraşul unde Eliade a trăit, a muncit, a creat o parte din cei mai frumoşi ani ai vieţii dânsului, peste 30 de ani, îmi dau seama că ar fi dezamăgit. Românii din Chicago ştiu foarte puţin despre Eliade. Mai ales cei veniţi după 1990, căci este bine de ştiut aceea că românii de aici se împart în trei categorii: cei veniţi după război, majoritatea legionari şi care nu prea mai sunt, cei veniţi în timpul comunismului, şi românii veniţi după 1989. Primii sunt foarte şcoliţi, buni cunoscători ai istoriei poporului român, naţionalişti fără cusur, şi anticomunişti până la ultima suflare, cum a fost şi Eliade. A doua categorie sunt speriaţi, chiar răi, bârfitori, susceptibili, cu ceva carte, nu neapărat cultură, mai degrabă buni la ştiinţe exacte, fără spirit naţional şi foarte snobi. După 1990, a venit tineret foarte talentat cu multă şcoală şi în căutare de adevăr. Dacă este să-i calific după numărul care vine la biserica ortodoxă, i-aş găsi mai degrabă religioşi. Nu foarte interesaţi de situaţia ţării lor, destul de rezervaţi în cea ce priveşte dorinţa de a se întoarce acasă. De ce spun toate acestea: toate aceste grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade. Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au înţeles până la urmă să-l respecte în tăcere şi în umbră. Nu i-au creat probleme, au fost foarte discreţi în privinţa trectului lor intim. Cei veniţi în perioada comunistă, au stat departe, mulţi nu au ştiut că mai există, iar puţinii care îl cunoşteau, l-au căutat pentru interese personale sau meschine. Cei veniţi după 1989 nu au exprimat o dorinţă anume despre Eliade. Puţini cunosc ca el este înmormântat aici. Unii chiar cred ca mormântul său este în Franţa sau în Australia. Românii din Chicago erau foarte dezbinaţi în sensul că legionarii îi suspectau pe noii veniţi, iar noii veniţi se temeau de legionari, etc. Adrian Păunescu, care i-a luat maestrului un interviu, care a fost cenzurat brutal, şi-a văzut de interesul lui, care era acela de a fi cât mai mult în preajma lui Eliade. Eliade la recomandat, l-a introdus în multe societăţi şi activităţi legate de sistemul scolastic american. Toate fostele lui cenacluri au fost copii luate de aici.



Mircea Eliade nu avea televizor


Silvia Vrânceanu:
Catedra de istorie a religiilor poartă numele Mircea Eliade. Cine i-a urmat?

Stelian Pleşoiu: 
Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine irlandeză şi a fost o simpatizată a maestrului. Sigur că, imediat după moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent foarte puternic, însă, după cum bine ştim, el a fost asasinat.




Culianu & Eliade 1984



Silvia Vrânceanu:
Ce se spune aici despre asasinarea lui?

Stelian Pleşoiu: 
E un mare mister. Ion Petru Culianu avea numai 42 de ani când a fost asasinat. Din păcate, n-a mai putut să continuie cele discutate cu maestrul. Era cel mai preferat student şi mai târziu profesor sau cadet al filozofului Eliade. La moartea lui Eliade, prin testament scris în ultima secundă, a reuşit să scrie trei fraze şi anume: să fie înmormântat de un preot negru şi acest lucru s-a întâmplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare funcţie din America în lumea preoţească, acest arhiepiscop fiind de culoare neagră şi irlandez; a doua dorinţă a fost să fie incinerat, şi a treia dorinţă ca manuscrisele să fie date lui Culianu. După moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reîntors în proprietatea Universităţii din Chicago, care le-a donat muzeului Luvru. A fost fascinantă relaţia dintre maestru şi acest discipol, pe care Eliade ajunsese să-l considere «singurul prieten căruia am atâtea de spus» şi să discute cu el de la egal la egal.


Silvia Vrânceanu:
Cum trăia Mircea Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
El trăia într-o simplitate covârşitoare. Maestul ducea o viaţă lipsită de complicaţii: nu conducea maşina, nu avea televizor, nu poseda cunoştinţe tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publică cărţile sau nu. Pur şi simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe lună şi, probabil, mai primea ceva bani, prin poştă, nu sub formă de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lămpii, frecventa ceaiurile literare, mânca la clubul universităţii, deci nu avea o viaţă foarte specială. Îi plăceau foarte mult mâncărurile româneşti pe care le avea tot timpul în casă prin grija mea şi a altora, care găseam intodeauna o măicuţă care îi gătea sarmale, ciorbe …



„Cristinel l-a apărat cu toată ştiinţa şi priceperea ei de femeie”


Silvia Vrânceanu:
Cum era doamna Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
Cristinel Eliade era opusă soţului dânsei, era felul de femeie foarte distinsă şi foarte frumoasă, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaştri, fuma mult, era foarte autoritară, era foarte …


Silvia Vrânceanu:
Cum vă trata, ţinând cont că aţi fost băiatul de casă?

Stelien Pleşoiu: 
Era foarte dură, întotdeauna se punea pe post de şefă în casa aceea, deşi a greşit de foarte multe ori, însă, mă rog, era şeful casei, ne trata de altfel pe toţi, dar nu m-a tratat pe mine şi pe nimeni altcineva mai diferit decât pe soţul ei, autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toţi ne punea la punct, pe toţi ne trimitea cu gunoiul …


Silvia Vrânceanu:
Chiar şi pe colegii maestrului?

Stelian Pleşoiu: 
Da, da! Nu ţinea cont de funcţii şi vă rog să mă credeţi, în casa aceea veneu oameni de foarte mari funcţii şi titluri. Cu cât ştia că titlul este mai mare cu atâta îi umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte tăioase: „te rog să-mi iei punga de gunoi să mi-o duci jos, te rog să-mi aduci un pachet cu ţigări, te rog să…”, însă în felul ei a avut mulţi admiratori şi foarte multă lume nu scotea un cuvânt în faţa doamnei. Eu consider că toată această atitudine a pornit de la faptul că soţul dânsei era un om foarte moale şi cu o personalitate foarte blândă şi toţi ar fi luat avantaj asupra lui…


Silvia Vrânceanu:
Deci a fost apărătorul maestrului!

Stelian Pleşoiu: 
Exact. Şi aşa s-au luat foarte multe avantaje. Ea, într-un fel, a încercat să-l apere cu toată ştiinţa şi priceperea ei de femeie.



„După moartea maestrului au dispărut toţi prietenii”


Reporter: 
Spuneţi-mi cum s-a descurcat ea după moartea lui Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Cristinel Eliade o adevărată nenorocire, pierzându-şi tot elanul şi toată energia care o caracteriza în timpul vieţii acestuia, s-a simţit foarte slabă în faţa tuturor, foarte amărâtă. Într-adevăr, a avut datorii, a terminat într-o sărăcie că aproape nu-ţi vine să crezi. În ultimele trei luni care au premers morţii dânsei nu mai avea bani nici cu ce să-şi plătească chiria. Deci, amândoi s-au sfârşit într-o sărăcie, cu toate că ar fi putut avea ceva bani şi de la sutele de «prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi. Dar, după moartea maestrului, au dispărut cu toţii şi nu o mai căuta aporape nimeni, decât cine ştie, câte o persoană să-i ceară câte o carte cu împrumut sau câte o donaţie pentru biserică, dar ajutorul din partea românilor nu prea a fost.


Silvia Vrânceanu:
Erau apropiaţi de comunitatea românească?

Stelian Pleşoiu: 
Până la momentul apariţiei mele la dânşii în casă, ştiau de comunitatea românească, care era foarte mică la vremea aceea, prin intermediul persoanelor care mai găteau pentru ei. Odată cu instalarea mea în casa lor, şi la propriu şi la figurat, veştile erau aduse chiar de mine.


Silvia Vrânceanu:
Aţi locuit la ei în casă?

Stelian Pleşoiu: 
Da, eram proaspăt sosit în America şi mi-au întins o mână de ajutor, ei fiind foarte singuri, eu fiind tânăr şi foarte întreprinzător, făcându-le cumpărăturile, ocupându-mă de unele chestiuni administrative ale acelui mic apartament şi, sigur, până mi-am găsit eu o slujbă şi chiar în incinta universităţii şi, bineînţeles, un apartament foarte aproape. A fost o obligaţie pentru mine şi un ordin al d-nei Eliade să-mi găsesc un apartament cât mai aproape de dânşii, ceea ce s-a şi întâmplat, unde am stat un număr de ani, după care m-am mutat şi cu serviciul şi cu casa, dar nu am oprit mersul la dânşii.


Silvia Vrânceanu:
Totuşi, de ce este condamnat, uitat omul Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
Este foarte greu să vă răspund pentru că eu, cât a trăit maestrul, nu am văzut în jurul dânsului decât feţe zâmbitoare. Se uita de la cei mai amărâţi scriitoraşi, până la laureaţi ai premiului Nobel, care îi promiteau marea cu sarea. Am întâlnit şi o serie de demnitari români al căror nume nu contează, nu şi demnitari din noua Românie, care l-au vizitat şi care i-au promis, că maestrul vroia să fie publicat şi în ţară, dar n-au făcut nimic pentru el.


Silvia Vrânceanu:
De ce?

Stelian Pleşoiu: 
Nu-mi dau seama. Am înţeles, aceste cercuri reacţionare, mă rog, societăţile evreieşti care se zbat pentru o linie dreaptă, şi ştiu eu, o justiţie corectă faţă de poporul evreu. Nu ştiu de ce a afectat în aşa măsură, mai degrabă a stopat triumful acestui filozof, deşi n-ar avea nimic cultura omului şi creaţia lui, cu viaţa lui privată. Nu, nu-mi dau seama, îmi este foarte greu să vă răspund.



„Mircea Eliade era o persoană sofisticată”


Silvia Vrânceanu:
Ce v-a plăcut în mod special la Eliade?

Stelian Pleşoiu: 
M-au marcat multe lucruri, în primul rând simplitatea şi modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ţi vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult sofisticarea omului în materie de, chiar şi de băut, era elegant în foarte multe. Ştia totul din lumea modei, din lumea cărţilor, era o persoană sofisticată.


Silvia Vrânceanu:
Dar, fiind cam bolnav, d-na Eliade îl ţinea cam din scurt. Încerca să-l ţină departe de paharul lui obişnuit, de zilnicul lui pahar de scotch!

Stelian Pleşoiu: 
Păi da ştiu la ce vă referiţi … D-na Eliade îl ţinea din scurt în sensul că trebuia să-şi mănânce dimineaţa banana şi o brânză fără nici un fel de gust, care îl ajuta pe maestru să nu facă alte complicaţii. Ştia maestrul să se folosească de tertipuri, pentru a-şi bea nelipsitul pahar de scotch, aranjând cu chelnerul să-i pună apă cu gheaţă, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, să-i aducă un pahar cu votcă şi, arătându-i soţiei că el bea apă în loc de scotch, ea foarte generoasă: «Ei bine, poţi să bei şi un scotch», deci având două pahare. Era foarte greu să îl dezveţi de obiceiuri pe care le-a avut toată viaţa. Maestrul nu putea să trăiască fără pipă, aproape că dormea cu ea în gură. Şi doamna fuma foarte mult.


Silvia Vrânceanu:
Ţigară de foi, nu?

Stelian Pleşoiu: La un moment dat fuma poate cele mai tari ţigarete pe care le ştim. Fuma Caporal, ţigări extrem de tari, pentru soldaţii francezi. Ea le fuma cu o mare uşurinţă, de şi doctorul îi spunea adeseori: „Cristinel, lasă-te de fumat că ai să mori!”. La care ea avea răspunsul preferat: „Doctore, dacă mă las de fumat, am să mor şi nu invers!” Erau foarte simpatici şi foarte drăguţi. Pe mine m-au ajutat mult, mi-au fost dragi şi am fost lângă ei până au murit.


Chiar dacă unii îl contestă şi acum, Mircea Eliade (1907-1986) rămâne una dintre cele mai luminate minţi ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, în tinereţe s-a apropiat de Mişcarea Legionară, afiliere de care nu s-a dezis niciodată. În timpul războiului a fost ataşat cultural la Lisabona, iar după război nu se mai întoarce în România, rămânând în exil la Paris. Aici o cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Cristinel, născută la Tecuci. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago şi devine şeful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oraş unde se şi stinge din viaţă, la 22 aprilie 1986. Ştirea apare în România doar la rubrica decese a ziarului România liberă.























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu