luni, 4 iulie 2016

Spargatorul de gheata (25)

Victor Suvorov






Divizia 57 tancuri ajunge în Regiunea militară specială Kiev şi primeşte ordinul de a începe debarcarea în raionul Şepetovka.
În acest timp, fluxul trupelor pe Magistrala transsibe­riană şi pe toate celelalte magistrale creşte. Ştim că la 25 mai 1941 corpurile de armată extrem-orientale încep debarcarea în Ucraina (de exemplu, corpul 31 infanterie în raionul Jitomir) iar a doua zi, comandantul Regiunii militare Ural primeşte ordinul de a transfera două divizii de infanterie în Pribaltica (General-maior A. Grîlev, pro­fesor V. Hvostov, Kommunist, 1968, Nr. 12, pag.67). În aceeaşi zi, Regiunea militară Zabaikal şi Frontul din Extre­mul Orient primesc ordinul de trimitere spre vest a încă nouă divizii, inclusiv trei de tancuri (idem).

Iar pe Magistrala transsiberiană se deplasează deja armata 16 şi tot acolo se îndreaptă armatele 22 şi 24.
Minciuna cea mai sfruntată a „dezminţirii" TASS nici măcar nu constă în condiţiile de încartiruire. „Nu există şi nici nu se prevede vreo concentrare", iată minciuna cea mare. Mai întîi, concentrarea a existat, iar invazia germană a confirmat-o: concentrarea sovietică a depăşit cele mai îndrăzneţe presupuneri. Apoi, în momentul transferării tuturor acestor brigăzi şi corpuri de armată se prevedea o operaţiune feroviară importantă şi cu adevărat fără prece­dent în istoria mondială: transferul celui de Al doilea eşalon strategic al Armatei Roşii.

Directiva de începere a transferării celui de Al doilea eşalon strategic a fost transmisă la 13 mai. „Dezminţirea" TASS avea tocmai rolul de a o masca. Exact peste o lună a început transferul eşalonului şi atunci TASS dă un nou comunicat, precum că nimic serios nu se întîmplă în Uniunea Sovietică, în afară de transportul obişnuit al rezerviştilor la exerciţii.

Să ascultăm alţi martori. Generalul-maior A.A. Lobacev era în acea vreme membru al sovietului militar al armatei 16. El povesteşte despre 26 mai 1941:
„Şeful de stat-major a relatat că s-a primit de la Mos­cova o informaţie cifrată foarte importantă, care privea armata 16... Ordinul de la Moscova cerea să se redisloce armata 16 într-un nou loc. M.F. Lukin trebuia să meargă imediat la Marele Stat-Major pentru primirea de indicaţii, iar colonelul M.A. Salin şi cu mine să organizăm trimiterea eşaloanelor.
- Unde?- l-am întrebat pe Kurocikin.
- În vest.
Ne-am sfătuit şi am hotărît că primii vor fi trimişi tanchiştii, după aceea divizia 152 şi celelalte formaţiuni, iar la sfîrşit statul-major cu unităţile auxiliare.
-  Să trimiteţi eşaloanele noaptea. Nimeni nu trebuie să ştie că armata pleacă, ne-a prevenit comandantul...

La plecarea eşaloanelor de tancuri, au venit Kurocikin şi Zimin, au adunat corpul de comandă al corpului 5 armată, au urat generalului Alexeenko şi tuturor coman­danţilor să nu facă de rîs tradiţiile luptătorilor din Zabaikal...
Toţi au ascultat aceste calde urări de drum bun şi fiecare se gîndea că se prea poate ca în curînd să nu fie vorba despre pregătirea de luptă, ci despre acţiuni de luptă'" (Pe drumuri grele, pag.123).

Mai departe generalul Lobacev povesteşte lucruri ului­toare. Comandantul de armată, generalul Lukin, Lobacev însuşi şi şeful de stat-major al armatei 16, colonelul M.A. Salin (viitor şef GRU) ştiu că armata 16 este transferată în vest, dar nu ştiu exact unde. Tuturor celorlalţi generali din armata 16 li se comunică „în secret'' că destinaţia armatei este frontiera iraniană, corpului de comandă infe­rior i se spune că scopul mutării sunt exerciţiile, soţiilor celor din corpul de comandă-că armata pleacă într-o tabără de instrucţie.

Într-un război defensiv, măcar generalii nu trebuie minţiţi cu privire la direcţia în care va trebui să acţioneze armata, însă în armata 16 trei comandanţi superiori ştiu despre graniţa vestică, ceilalţi generali au primit cu bună credinţă o informaţie falsă.

În acelaşi timp, în armata germană se proceda la fel: se răspîndea o minciună foarte apropiată de adevăr pri­vind operaţiunea „Leul de mare", înşelarea voită a trupelor cu privire la direcţia acţiunilor este întotdeauna primul semn al pregătirii unei ofensive prin surprindere. Ca să te ascunzi de inamic, trebuie să te ascunzi şi de trupele tale. Aşa au făcut toţi agresorii. Aşa a făcut Hitler. Aşa a făcut Stalin. Este interesant că în aprilie 1941 toţi înţeleg că, totuşi, armata 16 pleacă la război. Iat-o pe soţia lui Lobacev, care îşi întreabă soţul cu insistenţă:
„- Mergi la război?
- De unde ai mai scos-o?
- Da' ce, eu nu citesc ziarele?"

Este un moment psihologic foarte interesant, la care va trebui să ne întoarcem. Am întrebat sute de persoane ale acestei generaţii şi toţi au presimţit războiul. M-am mirat: de unde au provenit aceste presimţiri. Toţi răs­pund: din ziare!
Noi, cei de azi, aflăm rar în paginile îngălbenite^ ale acelor ani indicii directe privind un război iminent, însă oamenii acelei generaţii, citind printre rînduri, ştiau că războiul este inevitabil. Nu puteau afla despre pregătirile lui Hitler. Însă ei simţeau pregătirile sovietice.

Dar ne-am depărtat. Să ne întoarcem la povestirea generalului Lobacev. El îşi aminteşte de un grad incredibil de secretomanie cînd s-au mutat armatele: eşaloanele se deplasau doar noaptea: trenurile nu se opreau în staţiile mari şi mijlocii; transferarea statului-major al armatei 16 s-a făcut în vagoane de marfă, cu uşile şi ferestrele închise ermetic; în haltele unde se opreau eşaloanele era interzis să se iasă din vagoane, în vreme ce trenul de pasageri parcurgea Magistrala transsiberiană în 11 zile, mărfarele mergeau şi mai încet. 

Se pot transporta în vagoane com­plet închise soldaţi şi ofiţeri. Dar aici este vorba despre statul-major al unei armate. Un asemenea grad de stricteţe a secretului este neobişnuit chiar şi pentru standardele sovietice, în 1945, pe Magistrala transsiberiană s-a depla­sat în sens invers un flux de trupe pentru a ataca prin surprindere trupele japoneze din Manciuria şi China. Toţi generalii s-au deplasat în uniformă de ofiţeri, avînd pe epoleţi mai puţine stele decît aveau în realitate, totuşi au mers în vagoane de pasageri, în 1941 însă au fost trans­portaţi cu mărfarul. De ce?


ÎNCĂ O DATĂ DESPRE  COMUNICATUL TASS

...Stalin nu făcea parte dintre cei care îşi declara intenţiile  deschis.
Robert Conquest

La 13 iunie 1941, radio Moscova transmitea un comu­nicat TASS mai puţin obişnuit, în care se afirma că „Ger­mania respectă neabătut condiţiile pactului sovieto-ger-man de neagresiune, ca şi Uniunea Sovietică..." şi că „aceste zvonuri (adică zvonurile despre pregătirea unei agresiuni a Germaniei asupra URSS-n.n.) constituie o propagandă stîngace, ticluită de forţele duşmane URSS-ului şi Germaniei, interesate în extinderea pe mai departe şi escaladarea războiului...". A doua zi, ziarele sovietice centrale au publicat acest comunicat, iar peste o săptămînă Germania a atacat URSS.

Cine era autorul comunicatului TASS ştiau cu toţii. Stilul caracteristic al lui Stalin era cunoscut de generalii de la statele-majore sovietice, de deţinuţii din lagăre, de experţii occidentali.

Nu este lipsit de interes faptul că după război Stalin „a curăţat" TASS-ul, însă nici unul dintre conducătorii acestei organizaţii n-a fost învinuit de transmiterea unor comunicate care să poată fi socotite „vătămătoare". Stalin ar fi putut da vina pentru transmiterea Comunicatului TASS pe oricare membru al Biroului Politic, însă n-a făcut-o şi, astfel, a luat toată responsabilitatea în faţa istoriei asupra sa.

În presa sovietică şi în cea de peste hotare s-a scris foarte mult despre acest comunicat TASS. S-a rîs pe seama lui Stalin. Uneori comunicatul TASS este apreciat ca manifestare a unei miopii politice. Totuşi, comunicatul TASS din 13 iunie 1941 are un caracter mai degrabă straniu decît caraghios. Un singur lucru este clar: autorul acestui comunicat. Restul rămîne o enigmă.

Comunicatul TASS nu se acordă deloc cu felul de a fi al lui Stalin. Un om care îl cunoştea pe Stalin mai mult decît mulţi alţii, secretarul său personal, Boris Bajanov, îl caracteriza astfel pe Stalin: „Extraordinar de ascuns şi de viclean", „era înzestrat în mare măsură cu darul tăcerii; sub acest raport era unic într-o ţară în care toţi vorbim cam mult". Iată şi alte trăsături. „Era un duşman neîmpăcat al inflaţiei de cuvinte, al flecărelii. Nu spune ce gîndeşti..." (A. Avtorhanov). „în momentele critice, la Stalin acţiunea o lua înaintea cuvîntului" (A. Antonov-Ovseenko).

Remarcabilul cercetător al epocii staliniste, Robert Con­quest, observa felul de a fi taciturn şi ascuns al lui Stalin drept una dintre trăsăturile cele mai puternice ale perso­nalităţii lui. „Este reţinut şi ascuns", „este nevoie să ne mai uităm în întunericul disimulării excepţionale a lui Stalin", „Stalin nu povestea niciodată ce are în minte, chiar şi în privinţa scopurilor politice".

După expresia justă a lui D. Carnegie, ştiinţa de a tăcea se întîlneşte mult mai rar la oameni decît alte talente. Din acest punct de vedere, Stalin a fost un geniu: ştia să tacă. Aceasta n-a fost numai trăsătura sa de caracter cea mai puternică,' ci şi arma lui de luptă cea mai tare. Prin tăcerea sa adormea vigilenţa adversarilor, de aceea loviturile lui Stalin erau întotdeauna surprinzătoare şi nu întîmpinau rezistenţă. 

De ce trebuia Stalin să vorbească, ca să-l audă toţi? Imperiul stalinist era centralizat la maximum, iar mecanismul conducerii de stat, îndeosebi după Marea epurare, era stratificat în aşa fel încît orice ordin era transmis imediat de la cel mai înalt nivel pînă la ultimii executanţi şi se îndeplinea cu stricteţe. Opera­ţiuni grandioase, de exemplu, arestarea şi suprimarea partizanilor lui Ejov şi schimbarea practic a întregului aparat de conducere al poliţiei secrete, s-au desfăşurat repede şi eficace, încît nu se ştia nici măcar cînd şi cum a dat Stalin semnalul de desfăşurare a acestei operaţiuni.

Dacă în iunie 1941 Stalin ar fi avut unele idei, care trebuiau să ajungă imediat pînă la milioanele de execu­tanţi, de ce nu s-a folosit de maşina de comandă deja rodată, care transmitea orice fel de ordine neîntîrziat şi fără denaturări? Dacă ar fi fost un comunicat serios, ar fi fost retransmis prin toate canalele secrete.

Mareşalul Uniunii Sovietice, A.M. Vasilevski, spune că vizavi de acest comunicat, „n-au urmat nici un fel de noi indicaţii de principiu în privinţa Forţelor Armate şi nici o reexaminare a hotărîrilor luate mai devreme" (Cauza între­gii vieţi, pag. 120). Mai departe, mareşalul spune că în activităţile Marelui Stat Major şi ale Comisariatului popular pentru apărare nu s-a schimbat nimic şi nici „nu trebuia să se schimbe".
Comunicatul nu numai că n-a fost confirmat pe cana­lele militare secrete, dimpotrivă, avem documente că în timpul transmiterii comunicatului TASS, în regiunile mili­tare, de pildă în Regiunea specială Pribaltica, s-a dat trupelor un ordin complet contrar sensului şi spiritului comunicatului TASS (Arhiva MO32 a URSS, Fondul 344, opis 2459, dosar 11, pag. 31).

Comunicatul TASS nu se acordă deloc nu numai cu felul de a fi al lui Stalin, dar nici cu ideea centrală a întregii ideologii sovietice. Orice tiran comunist (Stalin îndeosebi) repetă toată viaţa o propoziţie simplă şi clară: duşmanul nu doarme. Această propoziţie magică îi permite să-şi justifice şi lipsa cărnii din magazine, şi „campa­niile eliberatoare", şi cenzura, şi torturile, şi epurările în masă, şi frontiera închisă, orice. Propoziţii precum „duş­manul nu doarme", „suntem înconjuraţi de duşmani" nu înseamnă numai ideologie, ci constituie arma cea mai tare a partidului. Cu ajutorul acestei arme a fost nimicită orice opoziţie, s-au stabilizat şi s-au consolidat toate dictaturile comuniste... Şi iată că o dată, numai o dată în istoria tuturor regimurilor comuniste, capul celui mai puternic dintre aceste regimuri declară în toată lumea că ameninţările de agresiune nu există.

Haideţi să nu considerăm comunicatul TASS prostesc, caraghios şi naiv. Să-l considerăm ciudat, inexplicabil, de neînţeles şi să încercăm să-i înţelegem sensul.
13 iunie 1941 este una dintre cele mai importante date ale istoriei sovietice. După însemnătatea ei este cu mult mai importantă decît 22 iunie 1941. Generalii, ami­ralii şi mareşalii sovietici descriu în memoriile lor această zi mai în amănunt decît 22 iunie. Iată o descriere standard. Generalul-locotenent N.I. Biriukov (pe atunci general--maior, comandantul diviziei 186 infanterie din corpul 13 infanterie al Regiunii militare Ural): La 13 iunie 1941 am primit de la statul-major al Regiunii o directivă de o deosebită importanţă, conform căreia divizia trebuia să plece într-o „nouă tabără". Adresa noii încartiruiri nu mi-a fost comunicată nici măcar mie, comandantul de divizie. ŞI numai călătorind la Moscova, am aflat că divizia noastră trebuia să se concentreze în pădurile de la vest de Idriţa (WJ, 1962, Nr. 4, pag.80).

Se ştie că, în timp de pace, divizia are documente „secrete" şi uneori „strict secrete". Documentul „de o deosebită importanţă" poate să apară numai în timp de război şi numai în cazul deosebit cînd este vorba de pregătirea unei operaţiuni de o importanţă excepţională. In patru ani de război, multe divizii sovietice nu au avut vreun astfel de document. Să mai remarcăm ghilimelele folosite de generalul Biriukov cînd scrie despre „noua tabără". Divizia 186 n-a fost singura care a primit un asemenea ordin. Toate diviziile acestei regiuni au primit asemenea ordine.

Istoria oficială a regiunii (pag.104) fixează clar această dată: „Mai întîi a început debarcarea diviziei 112 infan­terie, în dimineaţa zilei de 13 iunie, de mica staţie de cale ferată s-a apropiat un eşalon... După el au venit altele. Apoi a început trimiterea unităţilor diviziilor 98, 153, 186 infanterie." Se pregăteau de trimitere diviziile 170 şi 174 infanterie, unităţi de artilerie, geniu, antiaeriană şi altele. Pentru dirijarea diviziilor Uralului au fost înfiin­ţate comandamentele a două corpuri de armată; la rîndul lor, au fost subordonate statului-major al noii armate, armata 22 (comandant, general-locotenent F.A. Erşakov). Toată această masă de state-majore şi trupe se deplasa în secret, sub acoperirea comunicatului TASS, în pădurile Bielorusiei.
Armata 22 nu era singura.

Generalul de armată S.M. Ştemenko: „Chiar la înce­putul războiului, în cel mai strict secret, în regiunile de frontieră au început să se acumuleze forţe suplimentare. Din adîncul ţării s-au transferat în vest cinci armate". (Marele stnt-major în anii războiului, pag.26).

Generalul de armată S.P. Ivanov adaugă: „în afară de acestea se pregăteau pentru redislocare încă trei armate" (Perioada iniţială a războiului, pag. 211).
Apare întrebarea: de ce cele opt armate n-au început simultan deplasarea? Răspunsul este simplu, în martie, aprilie şi mai s-a desfăşurat în secret un grandios transfer de trupe sovietice spre vest. Întreg transportul feroviar a fost implicat în această operaţiune secretă. Operaţiunea s-a executat la timp, însă zeci de mii de vagoane au trebuit să se întoarcă înapoi pe distanţe de mii de kilo­metri. De la 13 iunie, cînd a început un nou transfer masiv de trupe, pur şi simplu n-au ajuns vagoanele pentru toate armatele.
Aproape că este imposibil să ne imaginăm proporţiile transferului care a avut loc. Nu avem cifre exacte. Dar iată cîteva dovezi fragmentare.
Fostul locţiitor al comisarului poporului pentru contro­lul de stat, LV. Kovalev: „în mai şi începutul lui iunie, sistemul de transport din URSS a trebuit să efectueze un transport de circa 800.000 de rezervişti... Aceste transpor­turi trebuiau să se desfăşoare în secret..." (Transportul în Marele Război pentru Apărarea Patriei, pag. 41).

Generalul-colonel I.I. Liudnikov: „...în mai... În zona Jitomirului şi în pădurile de la sud-vest a fost concentrat un corp de armată de desant-aerian" (VJJ, 1966, Nr. 9, pag.66).
Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian descrie luna mai în Regiunea militară specială Kiev: „La 25 mai, în componenţa trupelor va veni direcţia corpului 31 infan­terie din Extremul Orient... În a doua jumătate a lui mai a sosit directiva Marelui Stat-Major, în care se ordona să primim din Regiunea militară a Caucazului de Nord direc­ţia corpului de armată 34 infanterie, precum şi patru divizii de 12 mii de persoane şi o divizie de vînători de munte... Era necesar ca într-un termen scurt să încartiruim aproape o întreagă armată... La sfîrşitul lui mai, în regiune au apărut eşalon după eşalon. Secţia operativă s-a trans­format într-un dispecerat unde se adunau toate informa­ţiile despre trupele sosite (VIJ, 1967, Nr.l, pag.62).

Aceasta era situaţia în mai. La 13 iunie a început o nouă regrupare secretă, fără precedent, a trupelor care trebuiau să formeze Al doilea eşalon strategic al Armatei Roşii.

În articole publicate mai demult asupra problemei am socotit că Al doilea eşalon strategic avea 69 de divizii de tancuri, motorizate şi de infanterie, neluînd în calcul zecile de regimente independente şi sutele de batalioane inde­pendente. Cercetările ulterioare au demonstrat că am greşit, în prezent, am informaţii despre 77 divizii şi un mare număr de regimente şi batalioane, care au început deplasarea în secret spre vest, sub acoperirea comunica­tului TASS.
Iată una din zecile de mărturii pe această temă:
Generalul-locotenent de artilerie G.D. Plaskov (în acel timp colonel): „Divizia 53, în care eram comandantul artileriei, a fost dislocată pe Volga. Vechiul corp de comandă a fost chemat la statul-major al corpului de armată 63- La consfătîiire a venit comandantul regiunii V.F. Gherasimenko. Sosirea „vîrfurilor" ne-a făcut să fim cu urechile ciulite: deci se petrecea ceva important. Comandantul corpului, A.G. Petrovski, de obicei calm, netulburat, se frămînta vizibil.
- Tovarăşi, a spus, se ordonă să mobilizăm corpul de armată. Trebuie să completăm unităţile conform normelor pe timp de război, în care scop vom folosi hrana intangibilă de rezervă. Este necesar să convocam urgent restul personalului. Planul ordinii de debarcare, al venirii eşaloanelor şi al expedierii, îl veţi primi de la şeful de stat-major al corpului de armată, generalul-maior V.S. Benski.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu