vineri, 15 iulie 2016

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rãmâne o enigmã de ce în România valoarea literarã originalã nu este apreciatã”


Alexandru Petria



Alexadru Petria:
Dragã Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu:
„Dragã Liviu” dã de gol un anume grad de prietenie sau simpatie ºi face sã-mi mai creascã inima, cã nu sunt chiar al nimãnui, uitat la colþ sau inabordabil. Aºadar, dragã Sandu…



Liviu Ioan Stoiciu



Alexadru Petria:
– Nu cred cã esti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vietii publice si am motivele mele („asa sunt fãcut”) sã pun bazã pe principii si pe morala crestinã. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcã sunt o victimã a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat cã pun rãul înainte si gândesc negativ; am totusi 62 de ani, sunt pãtit), nemultumit de evolutia destinului meu si resemnat totodatã cã „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plãcut sã fac mult mai mult decât am fãcut, sã mut muntii din loc).

Alexadru Petria:
– Chiar, pui înainte rãul si gândesti negativ ori e doar o impresie pe care o lasi?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Nu mai pot sã mã schimb, pun înainte rãul, fiindcã sunt superstitios, dacã pun binele, binele dispare... În general eu nu pot sã fac planuri (purtãtoare ale binelui), fiindcã nu mi se îndeplinesc. Apoi, altii se hrãnesc din gândirea pozitivã, eu caut semnele rãului inclusiv în ceea ce mi se întâmplã a fi bun si asa mã descarc energetic, încep sã cred cã e o reglare inconstientã, starea de neliniste interioarã (nu starea de supãrare; când sunt supãrat nu pot sã mã concentrez) fiind la mine creatoare.

Alexadru Petria:
– Pisica neagrã, gãleata goalã, nu te întorci din drum dacã ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul 
o am eu.

Liviu Ioan Stoiciu:
– Îmi fac în gurã semnul crucii, dacã vãd pericolul, si trec mai departe, nu mã întorc din drum (cã si întorsul din drum e superstitios, înseamnã cã nu-ti merge bine; de câte ori mã întorc, uitând ceva acasã, de exemplu, stiu cã voi avea parte de o problemã în urmãtoarele întreprinderi personale; o cruce fãcutã la repezealã sau un „Doamne ajutã!” rostit, mai atenueazã îngrijorarea; am ajuns departe, si atunci când sunt obligat sã mã asez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu sã mã asez initial e motiv de alarmã interioarã; e o întreagã bazaconie construitã în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventeazã oprelisti si obstacole, sã nu duc la capãt un gând pozitiv; poate e îngerul pãzitor care mã avertizeazã, poate e un câstig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe si indiferent, superstitiile la mine având regim conjunctural, depinde dacã le-am constientizat.

Alexadru Petria:
– Fiind superstitios, bãnuiesc cã ai si tabieturi în ce priveste scrisul.

Liviu Ioan Stoiciu:
– Am si tabieturi (nu numai superstitii), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formeazã. Sã mã întelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. Dupã o mai lungã perioadã (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar si aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Sã rãmân doar la tabietul legat de poezie. De multi ani scriu versuri numai „pe burta goalã”, la trezire (cum eu am insomnie si fac nopti albe, mã trezesc înainte sau dupã ora 12 ziua), cu o canã mare de cafea în fatã, rece, pe birou, scriu numai acasã (numai când sunt singur în camerã) si numai cu cernealã neagrã (cu stilou folosit ca toc, moi penita în cernealã, am cãlimara Pelikan deschisã). Niciodatã nu am nicio idee sau o sintagmã mãcar pregãtitã când vin la masa de scris, n-am nicio explicatie cum se scrie „singurã”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacã nu „curge”, abandonez lupta inconstientã cu mine). Dupã ce termin de scris (de regulã, într-o orã; dacã trece o orã si nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnã cã sunt „neinspirat” si las baltã totul, supãrat), retranscriu ce am scris „pe curat” si pun poemul la... pãstrare în sertar, nu mã intereseazã soarta lui – si-l uit (mã mir de fiecare datã, dupã ce-l recitesc, dupã un an sau dupã sapte ani ce am putut sã scriu). Nu scriu de când mã stiu decât de mânã poezie. În schimb, prozã, teatru, publicisticã-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai tin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997?Las la o parte faptul cã scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” dupã model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Ratiu).

Alexadru Petria:
– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai sustinut cã suntem ce gândim. Îti pãstrezi pãrerea?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Fãrã doar si poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-si pot materializa gândurile (dacã o fi adevãrat), ajunsi departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din pãcate, n-am decât puterea sã visez mediocru si sã scriu, probabil meditând la suprafatã, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisã pe unde electromagnetice de cine stie ce „creier” din Univers), care ni se dã de-a gata, natural, dar la care au acces numai „initiatii” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului initiatului la vibratiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Stiu dintotdeauna cã eu nu gândesc destul si de aceea nu mã pot autodepãsi spiritual.

Alexadru Petria:
– Te simti ok cu tine însuti, cu plusuri si minusuri? Parcã ai anuntat la un moment dat cã ai vrut sã te sinucizi.

Liviu Ioan Stoiciu:
– Nu mã simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât stiu cã trãiesc degeaba. Sufletul e de vinã, el e cel dezamãgit de mine, dacã nu m-ar judeca el si nu m-ar tine din scurt, probabil cã as fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din nastere; sunt un fatalist).
La prima cumpãnã serioasã mã gândesc imediat cum sã o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcã nimic nu meritã, în definitiv si totul e trecãtor.
Nu e greu de înteles cã datoritã firii mele, pregãtit moral de sinucidere în orice clipã, trãiesc si azi (probabil cã de aceea a trãit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mã amenint cu sinuciderea si mai trãiesc o zi (dacã tot stiu cã mã sinucid si nu conteazã ce urmeazã, îmi mai dau o zi de gratie). Normal ar fi fost sã-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morti la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, altii nu; ce e important?).
Acum, dacã n-am murit, am început sã mã amãgesc, depãsit de situatie, cã am o misiune de îndeplinit, sã dau de gol si starea „omului” la prima bãtrânete, de curiozitate (sperând, naiv, cã m-am mai copt la minte; desi fizic pierd din valoare, încrengãturile memoriei pot scoate noi valente la luminã când te astepti mai putin, nu conteazã uzura bioenergeticã). Nu e exclus ca Duhul Sfânt sã nu tinã cont de vârstã, Biblia a fost inspiratã bãtrânilor.

Alexadru Petria:
– Esti un poet care ar face cinste oricãrei literaturi, desi te simti neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Trebuie relativizat totul. Multumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagã de poeti care au fost „receptati critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poetilor importanti, erau recenzati în termeni laudativi), cât au fost în viatã li s-a spus cã au fãcut cinste literaturii noastre si dupã ce au murit, au fost uitati, au dispãrut în neant.
Nici nu stiu dacã poate fi vorba de nerecunostintã în cazul poetilor, care si-au fãcut datoria fatã de ei însisi si fatã de limba românã (desi n-avem o istorie a literaturii atât de ocupatã, sã nu încapã toti; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în conditiile în care toatã lumea e de acord cã literatura românã strãluceste prin poezia originalã si azi). Pentru mine rãmâne o enigmã de ce în România valoarea literarã originalã nu este apreciatã (sunt apreciate numai textele de succes si vedetismul de gascã, mediocritatea cu mot; valoarea supravietuieste în subteran). În ce mã priveste, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimãnui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabã antipatizat irational, n-am fost îmbrãtisat fãrã rezerve de niciun critic, fie el si „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumereste (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat cã n-am stea în frunte si de aceea trebuie sã fiu tinut cu capul la cutie). Nu o datã mã simt nedreptãtit si reactionez prosteste, enervând.

Alexadru Petria:
– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Vorbe mari, mie mi-e rusine si azi sã mi se spunã cã sunt... poet, chiar dacã asa s-a întâmplat sã fiu „etichetat”.

Alexadru Petria:
– Ei...

Liviu Ioan Stoiciu:
– Cu toate acestea, pot sã rãspund linistit cã poezia e... totul pentru mine, fãrã ea n-as fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu stiu de unde vine si nici de ce vine poezia sau cum vine, dar stiu cã as fi un nimic fãrã poezie. Poezia m-a directionat în viatã, am abandonat orice idee de carierã socialã (care m-ar mai fi îmbunat în viata de zi cu zi; am oroare de parvenire) sã mã dedic ei. Mã tem si azi cã mã pãcãlesc singur scriind poezie, cã sunt un intrus si un ratat. E adevãrat, scriind poezie n-am ajuns nicãieri – dar, de fapt, unde trebuia sã ajung? Sã rãstãlmãcesc la nesfârsit gândurile care te umplu de mândrie? Sã am parte de glorie pãmânteascã? Nu, multumesc.Dacã poezia face directã legãtura cu Cel de Sus (detinãtorul Sensului), recunosc spãsit cã eu n-am reusit sã ajung unde trebuia, n-am atins maximum, si cã mai degrabã compromit ideea de inspiratie (care ar trebui sã fie recunoscutã de toti; asemenea rugãciunii). Degeaba încerc sã fiu cinstit pânã la extrem cu mine însumi la masa de scris, sã nu trisez, sã mã regãsesc. Nu reusesc decât sã mã amãgesc, de pe o zi pe alta, cã nu trãiesc degeaba dacã scriu. Cã asa mi-a fost dat – sã scriu, sã fiu „scriitor”, nimic altceva (cum altii sunt bancheri).

Alexadru Petria:
– Ti-a apãrut de curând un nou volum de versuri...

Liviu Ioan Stoiciu:
– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intituleazã Substante interzise si a apãrut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editurã remarcabilã, inventatã din senin, specializatã pe cartea originalã româneascã, de-a dreptul de necrezut, stiindu-se cã nu se cumpãrã acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperã cheltuielile; dacã am înteles bine, editura e patronatã de un sculptor de top, Florin Codre, si de fosta sotie a lui Nichita Stãnescu, Dora), sã-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe cãldurile alea infernale, cã mi s-au aprins creierii, am început sã definitivez aceastã carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce sã nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouã carte? Cã nu se stie niciodatã (adevãrul e cã ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacã mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cãrti inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative sã mã opresc din publicat cãrti de versuri, dezamãgit de receptarea politicoasã, poate de data asta pun punct). I se datoreazã în exclusivitate aceastã carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca si lui Alexandru Musina, redactorul (colectia lui „Neo” e deja recunoscutã prin strictete, stacheta fiind prea ridicatã; Musina a reinventat redactorul de dinainte de Revolutie, sever, pretentios, supãrãtor de subiectiv si chitibusar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experientã incredibilã cu Musina, apãrând în colectia lui, îi multumesc). E o carte mai aproape de final, validatã si de sufletul meu, mai „rafinatã” (trecutã prin mai multe filtre ale mintii si inimii).

Alexadru Petria:
– Pe cine mizezi dintre scriitorii 
contemporani?

Liviu Ioan Stoiciu:
– As atrage atenþia asupra unui fapt: valoarea azi e confundatã cu puterea publicã pe care o ai, cu functia detinutã în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, directii de culturã judetene, case de culturã, teatre sau la universitãti) sau în edituri particulare. Toti redactorii-sefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcã au functii, ei taie si spânzurã în literatura românã, ei iau premiile importante (dacã eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar... „patologic”; interesant, desi N. Manolescu e singurul care lasã impresia cã pãstreazã distantã fatã de toate aceste dereglãri ale conceptului de valoare literarã), se invitã la manifestãri cu staif, bine plãtite, se plimbã în strãinãtate, „sponsorizati”.Ei fac parte dintr-un clan dominant, care si-apierdut capul, bine pus la punct si care nupoate fi contrazis. E la mijloc si o deturnare a bunului simt? Si ce dacã. În aceste conditii, dãmi voie sã mã abtin sã dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mã uit atent la împãrtirea Premiului National pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botosani (pentru întreaga operã), mai ales pe premiatii lui mizez, chiar dacã si aici stacheta nu creste în înãltime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloanã vertebralã, care stau în afara gãstilor, distinsi.

Alexadru Petria:
– Vorbesti de un clan dominant. Si e vreo cale de schimbare?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Nu. Viata literarã la noi s-a institutionalizat (USR este deja inclusã în legi, a cãpãtat rol determinant; legea cresterii cu 50 la sutã a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fãrã USR n-ar exista). Poti sã schimbi componenta acestui grup dominant, nimic altceva, dacã-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin altii, cu acelasi comportament, în loc (de fapt, n-ai cum sã-l schimbi, redactorii-sefi ai revistelor rãmân, la fel cei ce au functii la stat sau sunt patroni de succes; ei rãmân automat în fruntea USR si fac jocurile). E un sistem care functioneazã în stil fanariot postcomunist (esti scriitor mare dacã ai functie). Am experienta Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, unde la o adunare generalã am reusit sã determin sã fie schimbatã componenta conducerii (atrãgând public atentia cã s-a transformat într-o gascã abuzivã, care-si servea numai propriile interese), si a apãrut alta în loc, previzibil, mult mai durã si lipsitã de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mã defãimeazã si mã scoate de pe toate listele de iesire în strãinãtate sau ale unor manifestãri importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mã, stupefiant, în momentele cheie, cã fac... presiuni, desi niciodatã n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altã parte –, dar asa e strategia, îl acuzi gratuit sã-i închizi gura celui ce altã treabã nu are decât sã observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai stia ce sã facã la ultimele alegeri sã nu fiu reales de colegi sã-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred cã anul acesta, când vor fi iar adunãri generale la filiale si la centru, la USR, nu voi mai participa, sã le fac pe plac; fiindcã mi-e silã; mã retrag sã nu mai deranjez atât înaltele fete ale literaturii române, care au dat de gustul puterii si se cred infailibili, nemuritori în functii; altfel, putere care le dã si... plusvaloare literarã, ai retinut, de aceea e o asemenea bãtãlie pe functii).

Alexadru Petria:
– Poti sã mai citesti scriitorii care s-au compromis în relatiile cu Securitatea, dar silingãii puterilor de dupã ’89?

Liviu Ioan Stoiciu:
– De citit, pot sã-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totusi, valoarea autorului trebuie sã aibã inclusã în ea si o altitudine moralã. Personal, sunt dezamãgit cã în primul rând criticii literari dau biletele de iertare, cãutând scuze celor compromisi în viata publicã, dovediti a fi lipsiti de o minimã clarviziune eticã. Uluitor e cã valoarea lor imoralã e si premiatã – dacã ar mai avea un dram de onestitate, acesti scriitori compromisi ar trebui sã refuze premiile (sã se înteleagã neapãrat cã ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat cã nu se învatã nimic din lectiile de viatã ale scriitorilor de dinainte (compromisi pânã la moarte) si cã istoria se repetã la nesfârsit în acest sens, marile caractere fiind cu adevãrat tot mai rare.Crestineste, înteleg slãbiciunile fizice omenesti, nu înteleg însã de ce trebuie sã-si vândã sufletul regimurilor politice retrograde trecãtoare si cum poate fi constiinþa lor, datã de gol oficial, atât de perversã. Toti acesti scriitori fãrã scrupule, slabi de înger, lipsiti de demnitate, din pãcate dau de gustul puterii publice si al succesului, tin sã se îmbogãteascã si sã trãiascã „bine”, cu orice pret, sfidându-si conditia înnãscutã de „alesi ai sortii”.

Alexadru Petria:
– Dintre cele 14 cãrti, care te reprezintã mai profund? Sunt mai multe? De care vrei sã spunã lumea, de pildã, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

Liviu Ioan Stoiciu:
– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat si douã antologii de autor).

Alexadru Petria:
– Da.

Liviu Ioan Stoiciu:
– Dar la o asemenea întrebare, pot sã trec si cele patru romane, un volum de teatru si trei volume de eseuri-memorialisticã-publicisticã. De fapt, trag de timp, n-am ce sã rãspund – nu am neapãrat o carte a mea preferatã, pe care sã o consider cu mot. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îti poti imagina. Cãrtile ce mi-au fost premiate (de cãtre Uniunea Scriitorilor din România sau de cãtre cea din „Republica Moldova”, de cãtre Academie sau de cãtre Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, singurele care conteazã) n-au nimic în plus sau în minus fatã de celelalte cãrti ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai putin importante decât le stiam fiindcã au fost premiate. Pe de altã parte, unele cãrti au avut parte de o receptare criticã exceptionalã (de exemplu, volumul de versuri Pe prag / Vale-Deal, apãrut în 2010) si cu toate acestea n-a luat niciun premiu, nici mãcar al unei reviste – si?
Prefer sã-mi vãd lungul nasului. Faptul cã nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnã cã n-am atins cu nicio carte caratele pomenite de tine (si eu cred în judecata colegialã, chiar dacã ea nu e întotdeauna onestã). De retinut: de la prima carte a mea tipãritã (în 1980) pânã azi am observat cã tot ce am publicat a rãmas valabil estetic, nu pot modifica în ele nicio virgulã (am vãzut asta si la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar si la romanele scrise în 1985 si 1986 si publicate fãrã nici o modificare abia dupã anul 2000). Deocamdatã sunt multumit cã-mi fac datoria fatã de mine însumi publicând o carte, si cã nu trece neobservatã.
Nu gresesc deloc scriitorii care-si considerãcãrtile lor drept copii ai lor spirituali, fatã de care e bine sã nu ai preferinte, sã consideri un copil al tãu mai valoros fatã de altul. Sigur, unele cãrti pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evolutii sau involutii naturale a ta. Prefer sã las pe altii (care nu existã) sã rãspundã la întrebarea... care e cea mai bunã carte a mea.

Alexadru Petria:
– Sunt un fel de copii, cãrtile. Asa cred. Apropo – ai un adolescent în fatã, are talent literar si este încã în ceatã, cu personalitatea neformatã... Ce i-ai spune?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Tot din domeniul creatiei originale sunt si copiii si cãrtile. Sã dau sfaturi – ti-ai si gãsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacã simte impulsul scrierii, sã meargã pe mâna lui si sã-i citeascã pe altii (mãcar selectiv pe cei intrati în istoria literaturii române, dacã nu pe colegii aflati în viatã, în generatii mai mari decât el), obligatoriu, sã intre inconstient în competitie, cu toate riscurile (un risc, sã dau exemplul meu – la 23 de ani am simtit gustul profund al ratãrii, negãsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viatã, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut sapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotãrî singur dacã are cu adevãrat vocatie si dacã are rost sã continue „munca de creatie literarã” (care, din pãcate, nu te scoate niciodatã din impas existential; eu si azi, la 62 de ani îmi promit cã mã las de scris, fiindcã nimic din ce e legat de literaturã nu meritã, totul e o amãgire; dar eu nu stiu sã fac altceva). Subliniez încã o datã: trebuie sã citeascã tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

Alexadru Petria:
– Despre ce ai fi vrut sã te întreb si nu te-am întrebat?

Liviu Ioan Stoiciu:
– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, sã astept întrebãri la care sã rãspund în fel si chip, numai sã nu tac (eu abia astept sã scap de corvoada „intervievãrii”). Bine cã nu m-ai întrebat în ce relatie mai sunt cu Doamne-Doamne si ce cred de viata vesnicã de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rãu cã sunt numai atât, cât-si-cum sunt si cã astept sã mi se ia si ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu