marți, 19 iulie 2016

Maitreyi (15)


Mircea Eliade









A doua zi am avut mult de lucru la birou şi m-am întors tîrziu după masă. Maitreyi mă aştepta cu dejunul în sufragerie. Îşi adusese fişele şi le clasifica alfabetic, într-o cutie cu tot atîtea despărţituri şi litere. A pălit văzîndu-mă şi mi-a adus îndată să mănînc. S-a aşezat apoi aproape de mine, cu şalul trecut peste cap pînă aproape de frunte, privindu-mă! Cît sufeream eu atunci, neştiind ce să-i spun, temîndu-mă să nu par vulgar (căci eram obo­sit şi mîncam lacom), oprindu-mă din foamea mea ca să-i arunc o privire prin care să-i mărturisesc că n-am uitat-o, că mi-e tot atît de scumpă ca şi în noaptea trecută.

― Te-ai gîndit la mine azi? o întrebai eu, amintindu-mi că amanţii îşi pun asemenea întrebări dulci.

Închise ochii, şi îi zării două lacrimi, mai degrabă sticliri, căci bobul nu crescuse atît ca să se desprindă de pleoape.

― De ce plîngi? o întrebai brusc, încercînd să par mai emoţionat decît eram. (Şi totuşi, o iubeam, Doamne, o iubeam nebuneşte! Atunci de ce nu puteam suferi alături de ea? De ce mi-era foame, iar pe ea o podideau la­crimile?)

Nu-mi răspunse nimic, şi, după ce mă ridicai de la masă ca să o mîngîi pe păr, mă reîntorsei, ca să beau apă, să mănînc o banană, în sfîrşit, să iau ceva ca s-o pot apoi săruta. (Aveam încă superstiţia şi pudoarea albului; de a nu vorbi cu gura plină, de a nu săruta cu buzele mur­dare etc, ca şi cum acestea ar fi avut ceva de-a face cu dragostea.)

― Allan, vreau să-ţi arăt ceva, îmi spuse ea cu cel mai umil şi mai melodios glas al ei. (Vorbea în bengali ca să mă poată tutui, căci o exaspera placiditatea frazelor englezeşti, întotdeauna la persoana a II-a plural.)

Îmi arătă cutiuţa dată de Tagore, cu şuviţa de păr alb, parfumată şi cîrlionţată, înlăuntru.

― Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus, la mine. Nu l-am iubit pe el. A fost rătăcire dra­gostea mea pentru el, căci trebuia să-mi fie numai guru, iar eu am crezut că l-am iubit altfel. Dar acum...

Mă privi aproape somnambulic; privirile ei treceau prin mine, pe deasupra mea, ca să se unească cu cine ştie ce făptură din viziunea ei, poate tot eu, Allan, dar un Allan mai plin şi mai cald, cerut şi sorbit de toată setea dra­gostei ei.

― Acum te iubesc numai pe tine; niciodată n-am iubit mai înainte. Mi s-a părut că iubesc. Acum ştiu, acum e altfel.

Am vrut s-o îmbrăţişez, dar se cobora Mantu pe scară, şi m-am mulţumit numai să-i strîng braţul. I-am înapoiat cutia, căci mi s-ar fi părut ridicol să mă răzbun pe biata şuviţă de păr alb. Şi apoi, ce aveam eu cu trecutul ei, cu amintirile ei? Era un ceas, acela, în care simţeam atît de cert că sunt cel dintîi şi singurul, încît nu mi-era teamă de nimic. Trecutul ei nu mă tortura, aşa cum m-a torturat după aceea, de cîte ori mi se părea că Maitreyi se depăr­tează de mine, că poate mă compară cu celălalt, că trăieşte într-un timp în care eu nu apărusem încă în viaţa ei şi care mă chinuia îndeajuns cu nepătrunsul lui.

Dar ea înţelese, probabil, altfel gestul meu: ca un re­fuz, o indiferenţă faţă de sacrificiul ei, de nuditatea ei.

― Nu vrei să iei şuviţa aceasta? mă întrebă ea încă o dată, nevenindu-i să creadă.

― Ce vrei să fac cu ea? Arde-o tu mai bine, îi răs­punsei cît se poate mai cald.
― Dar pentru mine nu mai preţuieşte nimic acum, se miră ea.

Nu prea înţelegeam şi am luat şuviţa, împachetînd-o frumos şi punîndu-mi-o în buzunarul vestei. Am plecat apoi să-mi iau baia şi fluieram cu atîta bunăvoie în timp ce-mi zvîrleam apa rece pe trup, încît Lilu, care trecea prin curte, îmi ciocăni în peretele de tablă al cabinei şi mă întrebă:

― Ai visat urît?

Gluma aceasta, în aparenţă insipidă, se lega de un foarte serios joc al nostru din luna trecută, prin care eu încercam să-mi ascund melancolia şi neliniştea ("problema Maitreyi", cum o numeam în jurnal) spunînd că am avut coşmare. Amintirea acelor timpuri de incertitudine şi ago­nie făcea şi mai viguroase bucuria şi siguranţa mea de acum. Mă întorsei în odaia mea, tremurînd de voluptate şi victorie.

Nici n-am apucat să mă îmbrac bine, şi Maitreyi bătu la uşă. Cum intră, trase perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o închidă) şi mi se zvîrli în braţe.

― Nu mai pot fără tine, îmi spuse.

O sărutai. Se zbătu şi fugi lîngă uşă.

― Oare nu e păcat? Întrebă.

― De ce să fie păcat? o liniştit Noi ne iubim,

― Dar ne iubim fără ştirea mamei şi a lui babà, se tremură ea.

― Într-o zi o să le spunem.

Se uită la mine ca şi cum aş fi rostit o vorbă de ne­bun.

― Nu se poate să spui asta!

― Într-o zi va trebui, repet eu. Va trebui să te cer de soţie. Am să le spun că ne iubim, şi d. Sen nu poate să ne refuze. Ştii cît de mult ţine la mine, ai văzut cum el însuşi m-a adus în casă, m-a îndemnat să mă îm­prietenesc cu tine.

Nu mai continuai, căci Maitreyi dădea semne de o suferinţă şi de o turburare neaşteptată. Mă apropiai ia­răşi, încercai să o iau în braţe, dar se împotrivi.

― Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un frate...

― Nu vorbi prostii, o întrerupsei eu, sărutîndu-i bra­ţul. Nici ei nu se gîndeau la "frate".

― Ba da, se răzvrăti Maitreyi. Tu nu ştii nimic...

Începu să plîngă.

― Doamne, Doamne, de ce s-a întîmplat astfel?

― Îţi pare rău? o întrebai eu.

Se lipi de mine.

― Ştii că nu-mi pare rău, că orice s-ar întîmpla nu te voi iubi decît pe tine, că sunt a ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara voastră, nu e aşa? Voi uita In­dia atunci, vreau eu s-o uit...

Mă mîngîia plîngînd şi se lipea de trupul meu cu o prospeţime şi totuşi cu o siguranţă pe care n-aş fi bă­nuit-o la o fată care îşi sărutase iubitul pe gură de-a-bia cu o zi mai înainte.

― Dar lor să nu le spui nimic. N-au să primească niciodată să fiu soţia ta. Ei te iubesc pentru că vor să fii al lor. să fii copilul lor.

Mă surprindea şi mă bucura cele ce ascultam, dar Maitreyi se cutremura.

― Ei mi-au spus mie: "Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-l iubeşti, va fi fratele tău, şi babà îl va înfia, şi la ieşirea la pensie ne vom duce cu toţii în ţara lui; acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor..." Şi eu, acuma, ce-am făcut? Cum te iubesc eu acum, tu înţelegi cum te iubesc eu acum?

A trebuit s-o prind în braţe, căci se prăbuşea. Am aşezat-o pe fotoliu năucit. Am stat mult împreună, fără să ne spunem o vorbă.


va urma























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu