marți, 19 iulie 2016

De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (15)


Silviu Brucan








EVOLUŢIE IDEOLOGICĂ TREPTATĂ: SASE CĂRŢI ÎN SUA, TREI ÎN JAPONIA



Alexandru Singer: 
Aţi publicat şase cărţi în Statele Unite şi nu ştiu să existe un alt profesor din România cu o asemenea performanţă; aţi fost invitat la mari universităţi americane, la Sorbona, la universităţi japoneze din Tokyo şi Hiroshima, unde studenţii în ştiinţe politice folosesc cele trei „cărţi Brucan“ traduse în japoneză. Despre această performanţă se ştie prea puţin în ţară, şi cred că ar fi bine să consemnăm aici măcar momentele principale ale activităţii publicistice şi didactice depuse în străinătate timp de două decenii.



Episodul californian



Silviu Brucan: 
Cărţile publicate în SUA au fost, de regulă, produsul final al unor cursuri universitare, pe care ulterior le stilizam şi le rotunjeam până ce căpătau o formă acceptabilă pentru un public mai larg. De fapt, primele prietenii şi relaţii în lumea universitară americană le stabilisem în timpul serviciului diplomatic, când am vizitat o serie de universităţi şi am ţinut conferinţe la unele dintre ele.

Prima carte, The Dissolution of Power, a fost rodul celor două invitaţii simultane — una la Universitatea din California, Los Angeles, şi cea de-a doua la celebrul Center for the Study of Democratic Institutions, din Santa Barbara.

La un seminar internaţional de la începutul anului 1969 prezentam un paper în care pledam cauza creării unei Sociologii a Relaţiilor Internaţionale, pe considerentul că secolul al XXI-lea va fi dominat de formarea unor comunităţi mai largi decât statul naţional,







printr-un proces de integrare supranaţională, şi deci obiectul studiului trebuie să devină naţiunea, forţa vitală şi dinamica ei proprie, acţiunea ei în interior şi comportarea diferită în exterior, care este liantul, catalizatorul ce ţine strâns laolaltă elementele acestei fascinante entităţi sociale care este naţiunea, cum anume s-ar putea contopi ea într-o formaţiune supranaţională. Pledoaria mea a avut ecou, fiind menţionată în reviste de specialitate, şi ca urmare am primit invitaţia Universităţii din California de a ţine un curs de şase luni de Sociologie a Relaţiilor Internaţionale.

La lecţia de deschidere am avut o surpriză: pe lângă cei nouăsprezece studenţi înscrişi la curs, s-au instalat în primele bănci nişte oameni în vârstă, unii cu barbă albă. Seara, la dineul oferit de decan, acesta mi-a explicat că practica lor atunci când invită un profesor necunoscut este ca şefii de catedră să asiste la lecţia de deschidere, pentru a aprecia nivelul academic al lecţiei, nu orientarea ideologică, iar dacă votul lor este negativ, se reziliază contractul şi profesorul primeşte 25 la sută din valoarea lui drept despăgubire. M-au trecut sudorile în mod retroactiv, deoarece era debutul meu universitar american.

Cu Centrul din Santa Barbara am făcut cunoştinţă la Geneva, la Pacem in Terris II, o conferinţă internaţională iniţiată de acest Centru pentru a discuta problema păcii în condiţiile „războiului rece“. Din România au primit invitaţii două persoane: Mitropolitul Moldovei Moisescu şi cu mine. Am făcut parte dintr-un „panel“ condus de cunoscutul economist J. K. Galbraith şi am prezentat o comunicare despre relaţiile sovieto-americane, susţinând că, în pofida aparentei relaţii conflictuale înverşunate, determinate de un antagonism ideologic ireconciliabil, cele două superputeri cooperează din ce în ce mai cordial la menţinerea monopolului nuclear bipolar, respingând şi chiar sabotând eforturile unor aliaţi fireşti - Franţa, în Vest, şi China, în Est - de a deveni puteri nucleare independente. A doua zi, preşedintele Centrului, Robert Hutchins, m-a întrebat dacă nu aş fi dispus să petrec şase luni la Centru pentru a elabora o temă de cercetare la alegerea mea. Invitaţia coincidea cu cea a Universităţii din California, distanţa între Los Angeles şi Santa Barbara fiind doar de vreo 100 de mile, maximum două ore cu Fordul Thunderbird, pe care l-am închiriat contra unei sume ce reprezenta cam 2 la sută din cele două retribuţii.

Spre seară, ducându-mă să stau de vorbă cu Mitropolitul Moisescu în camera lui de hotel, am găsit acolo un episcop catolic francez care îi corecta franceza, limbă în care urma să-şi rostească cuvântarea a doua zi. Amândoi sorbeau coniac dintr-o sticlă Martell, adusă de episcop. Am aflat cu această ocazie că înalţii prelaţi îşi aranjau participarea la viitoare conferinţe internaţionale despre pace, mergând până la cele mai mici detalii (lansarea invitaţiei, bilet de avion, hotel, diurnă etc.) Ecumenica creştină funcţiona perfect în mişcarea pentru pace.


Alexandru Singer: 
Cum funcţiona combinaţia dintre Centrul din Santa Barbara şi Universitatea din Los Angeles?


Silviu Brucan: 
Reşedinţa era la Centru, instalat într-un parc-pădure de vreo 100 de hectare, dispunând de o clădire maiestuoasă, aşezată pe vârful dealului, aşa încât se vedeau de acolo apele Pacificului. Centrul era perfect echipat pentru un institut de cercetare şi avea o sală de şedinţe cu o imensă masă ovală la mijloc, unde se întâlneau în fiecare vineri la ora 9 dimineaţa membrii-asociaţi ai Centrului şi invitaţii pe o durată de la trei luni la un an. Acolo am cunoscut pe Mircea Eliade şi celebrităţi, ca Philip Noel Baker, lordul Ritchie Calder (care introdusese sistemul metric în Marea Britanie), cercetătorul Thor Heyerdal, Paul Ricoeur, Herman Kahn, Rexford Tugwell (din brain-trust-ul preşedintelui Roosevelt), Bertrand de Jouvenel, Adam Schaff, Cari Friedrich von Weizsaker, N. N. Inozemtsev, Barry Commoner, Ivan Illich, deţinători ai premiului Nobel, ca Isidor Rabi, Gunnar Myrdal, Linus Pauling, miniştri şi senatori americani. Deşi la Washington şi ONU întâlnisem şefi de stat, premieri şi diplomaţi de frunte, la început eram intimidat când prezentam, în fiecare lună, un capitol din carte şi mă uitam la cei care se aflau în jurul mesei. Practica era următoarea: eu băteam la computer textul, acesta era fotocopiat în cincizeci de exemplare, care erau trimise luni fiecăruia dintre participanţi, pentru a-1 studia din timp, iar la şedinţa de vineri, mi se acordau cincisprezece minute să prezint ideile principale, apoi urma discuţia, care se prelungea uneori şi după-amiază. De regulă, Hutchins numea un coraportor din specialitate, însărcinat să analizeze critic comunicarea mea şi să deschidă astfel discuţia generală.

Cu Universitatea aranjasem ca marţi de dimineaţă să ţin lecţia, iar după-amiază seminarul, astfel încât şofam devreme spre Los Angeles pe faimoasa şosea Pacific Ocean Highway şi mă întorceam seara la Santa Barbara, unde locuiam în vila doamnei Elisabeth Mann (fiica lui Thomas Mann), situată pe malul oceanului.

In felul acesta, testam tezele cărţii atât în clasă, cu studenţii, cât şi în şedinţa de la Centru, cu somităţi din cele mai diferite domenii.

Intr-o dimineaţă de ianuarie a sunat telefonul. La celălalt capăt era vicepreşedintele marii edituri din New York, Altfed Knopf. „Vă chem - zise el - pentru că fiul meu este studentul Dvs. şi, venind de Crăciun acasă, mi-a spus că deşi (?) marxist, cursul Dvs. este extrem de interesant. Nu aveţi cumva textul scris al lecţiilor?“ I-am răspuns că am primele cinci lecţii dactilografiate. „Expediaţi-mi, vă rog, aceste cinci lecţii şi, dacă sunteţi de acord, anexaţi şi planul cursului pe şase luni."

Zis şi făcut. M-am executat şi, după trei săptămâni, spre marea mea surpriză, primesc un plic gros de la Alfred Knopf. Inăuntru, contractul pentru cartea The Dissolution of Power şi un cec de 2 500 de dolari aconto. Am rămas siderat. Era prima mea carte americană!

Dacă tot m-am pornit pe amintiri, să relatez şi un episod caracteristic american. Intr-o zi, secretara năvăleşte cam emoţionată în biroul meu: „Domnule profesor, la telefon este unul dintre cei mai bogaţi oameni din California." „Bine - zic eu -, fă-mi legătura." Acesta începe în cel mai tipic stil american:
 - Sunteţi desigur surprins de apelul meu. Sunt preşedintele unui club exclusiv de businessmeni - 20 de membri, fiecare from 100 million dollars up. O dată pe lună, organizăm un dinner, la care invităm un vorbitor. Pentru luna viitoare, m-am gândit să vă invit pe Dvs. să ne ţineţi un speech de douăzeci de minute (şi a repetat, douăzeci de minute). Dacă sunteţi de acord să veniţi la sediul nostru, de la marginea oraşului Los Angeles, aveţi de ales: sau vă trimit limuzina mea, şi puteţi avea încredere în şoferul meu, deoarece acum cinci ani a câştigat raliul automobilistic de la Cincinnati, sau cu my personal jet, cu care faceţi doar zece minute.

Aici l-am întrerupt cu întrebarea:
 - Bine, dar despre ce aş putea vorbi eu la un club al milionarilor?
 - Da, zice el, situaţia e curioasă. Dar ştiţi, America e asaltată în prezent de grave probleme sociale, la care nu avem soluţii. Căutăm în toate direcţiile, ascultăm toate punctele de vedere, poate că iese ceva. Am dori să ne vorbiţi pe tema: The Relevance of Marxism in America Today (Actualitatea marxismului în America azi).

„Milionarii ăştia joacă tare“, mi-am zis eu stupefiat.

Am acceptat invitaţia şi am ales avionul personal, cu un pilot şi o stewardesă. Clubul avea o pistă de aterizare proprie şi un hangar în care se mai aflau câteva avioane de acelaşi tip. Preşedintele era în legătură telefonică cu pilotul aşa încât aştepta într-un golfcart de două persoane, cu care a ţinut să facă mai întâi le tour du proprietaire. Mi-a arătat terenul de tenis, un sweeming-pool de 50 m, cu nişte duşuri „terapeutice", cum le-a numit el, un teren de golf şi clubul propriu-zis, camere cu fotolii în stil englezesc, pentru întâlniri de afaceri, şi o sală lungă, dining-room, cu o masă pentru douăzeci de persoane.

După prezentările de rigoare, în care răsunau numele unor concerne cunoscute, ne-am aşezat la masă. Conform practicii, la cafea m-am ridicat şi am început să vorbesc. Adusesem cu mine trei ziare de frunte: New York Times, Washington Post şi Chicago Tribune. Am menţionat câteva corespondenţe din diferite capitale ale lumii şi am observat că toate urmează cam aceeaşi metodă. Mai întâi descriu situaţia economică, apoi prezintă succint structura socială şi regimul politic, iar uneori fac şi consideraţii asupra ideologiei şi mentalităţii populaţiei.

 - Ăsta-i marxism, am conchis eu, pentra simplul motiv că nu există un alt model analitic care să fie aplicat societăţii modeme.

A urmat o discuţie vie, cu întrebări şi comentarii avizate. Dintre cei douăzeci de invitaţi, şapte erau doctori în economie sau management. Ăştia sunt oamenii care conduc în prezent marile companii americane, şi una dintre virtuţile lor supreme se numeşte open-minded - deschişi la orice părere care i-ar putea ajuta să câştige bani. Imi aduc aminte de o scenă petrecută la Washington, la premiera cu trupa de balet sovietică a teatrului „Balşoi“, când a apărut pe scenă impresarul american Hurok, care a realizat câştiguri fabuloase cu prilejul unor concerte organizate de el cu violonişti şi pianişti ruşi. Un vecin de fotoliu a exclamat admirativ: „Hurok, gândeşte-te ce idee formidabilă - să facă bani din ruşi!“

Discuţia cu milionarii s-a întins peste trei ore. Dar ceea ce broke down the house (a dărâmat casa) a fost următorul schimb de cuvinte: „Domnule profesor, sunteţi desigur la curent cu gravele probleme sociale cu care ne confruntăm şi la care nu găsim soluţii. Există oare în teoria lui Marx vreo idee care ne-ar putea ajuta să depăşim criza?“ Am reflectat un moment şi am răspuns scurt: „Chiar dacă aş şti aşa ceva, nu v-aş spune!" Venită de la un om din Est, replica avea o încărcătură specială pentru milionarii americani.

Le-a plăcut cel mai mult şi Robert Hutchins mi-a spus că replica a ajuns până la el. Poate că aşa m-am calificat ca „membru-asociat" al Centrului, invitat de încă două ori în anul 1970 la Santa Barbara.



Ecoul primei cărţi



Alexandru Singer: 
M-am uitat în arhiva Dvs. şi am descoperit o serie de lucruri interesante în legătură cu această primă carte. Am sesizat în special mai multe scrisori de la cunoscuţi profesori americani, care cereau editurii să scoată şi o ediţie mai ieftină (paperback) pentru uzul studenţilor. Prof. Karl Dentsch de la Harvard, considerat political scientist Number One, subliniază că „nu există o carte ca asta. Este profund gândită, originală şi creatoare, minunat de liberă de stereotipe - evident produsul unui om de primă calitate, cu mare experienţă... Eu folosesc cartea ca bibliografie obligatorie Ia cursul meu... Această carte umple un gol în literatura noastră". După această scrisoare, editura a sondat mai mulţi profesori cu privire la publicarea ei într-o ediţie populară pentru studenţi.

Prof. Robert Tucker o găseşte , fascinantă", istoricul Frederick C. Barghoorn „foarte interesantă, un studiu provocator şi profund", iar secretarul general al ONU pe vremea aceea, U Thant, are cuvinte de apreciere privind conţinutul ei. Celebrul ziarist de la New York Times, James Reston, care îşi aminteşte de vizitele sale pe când Brucan era ambasador la Washington, vă scrie că ar dori să vă revadă şi să discute cu Dvs. conţinutul interesant al cărţii.

Versiunea germană Die Aufiosung der Macht a avut un ecou deosebit, după cum se vede din numeroasele recenzii apărute în presa germană. Din comentariile stârnite de apariţia în Japonia a trei dintre cărţile Dvs., reproducem doar cele mai caracteristice recenzii din marele ziar Yomiuri Shimbun (10 milioane tiraj).

După această sumară trecere în revistă a ecourilor pe care le-au avut cărţile Dvs., cred că ar fi interesant să ne spuneţi ce idei sau teorii principale conţin şi ce anume a determinat publicarea cărţilor Dvs. la mari edituri americane?








va urma

























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu