13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (15)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

Noaptea de 13 spre 14 iunie: faptele

La căderea nopţii, ultimii demonstranţi continuau să se afle în două locuri din capitală: la Televiziune, unde se deplasaseră pentru a cere o televiziune independentă şi informarea obiectivă a opiniei publice asupra evenimentelor din acea zi, şi la Ministerul de Interne pentru a cere eliberarea persoanelor reţinute de dimineaţă şi în special a greviştilor foamei. Numai în aceste două locuri şi cu intervenţia unor provocatori, încăierările s-au prelungit până în ultimele ore ale zilei.

Atitudinea bizară a lui Gelu Voican

„In curtea Televiziunii, povesteşte Mircea Dobrovicescu, sute de tineri rup crengi din pomi şi se pregătesc să se apere singuri... Se lasă noaptea şi, în întuneric, elicopterele care zboară pe sus nu se mai deosebesc unele de altele. Atunci începe adevărata încăierare. Nimeni nu ştie pe cine loveşte. Părăsesc curtea Televiziunii şi rămân totuşi lângă bariera de la intrare. Turnul Televiziunii a luat foc. Privesc cum sub ochii miilor de oameni, Televiziunea Română arde, cum grupurile de tineri se încaieră între ei şi cum poliţia militară asistă nepăsătoare la tot ce se întâmplă. Incăierarea are loc în curte şi pe pasarela care leagă cele două corpuri de clădire."

C. Martiniuc era — după cum s-a văzut — de gardă la conducerea Televiziunii. Iată ce relatează el despre noaptea zilei de 13, în interviul acordat cotidianului România liberă. „/.../ înainte cu aproape o jumătate de oră presiunea apei de la furtunuri scăzuse într-un mod ciudat, în plus, cele două maşini de pompieri cu rezervoarele golite nu mai aveau cu ce să şi le umple. La sugestia mea, i-am făcut legătura dlui Emanuel Valeriu cu comandantul pompierilor, dl Sergiu Vomicu, fratele fostului nostru coleg, Tudor Vomicu. Straniu. Am aflat că aceste maşini sunt ocupate în altă parte. Dl Sergiu Vornicu ne-a transmis să ne descurcăm cum putem."

Straniu, într-adevăr, acest incident care te face să te gândeşti la acel tânăr pe care ziaristul de la Dreptatea îl surprinsese, câteva ore mai devreme, în timp ce închidea conductele de alimentare cu apă, în apropierea sediului Poliţiei.

Straniu, cu atât mai straniu cu cât ştim că puţin înainte de ora 23 un colonel de infanterie, cam naiv poate, raporta de la Spitalul de Urgenţă, către un superior de grad foarte înalt. I. Constantinescu l-a surprins fără să vrea. Să ascultăm sfârşitul mărturiei sale: „Cu puţin timp înainte de a părăsi spitalul, am asistat la sosirea unui colonel de infanterie care, folosind telefonul din Camera de gardă, a raportat unui superior cu grad foarte înalt (judecând după respectul pe care îl arăta) relatându-i principalele evenimente al căror teatru fusese Televiziunea. întrucât uşa a rămas deschisă, am putut să disting în mod clar ultima parte a spuselor sale. împrăştierea manifestanţilor s-a făcut cu tunuri de apă, precum şi cu «echipamentul greu» care sosise mai târziu. Incendiile nu provocaseră pagube prea mari şi nu erau semnalaţi decât doi răniţi, cu traumatisme uşoare." Această relatare e foarte departe de viziunea apocaliptică prezentată de autorităţi asupra evenimentelor.

In mod evident „montajul" continuă... Dar să reluăm relatarea lui C. Martiniuc. Este ora 23.30: în ciuda inexplicabilei presiuni reduse a apei, în ciuda câtorva îndârjiţi care continuau să arunce cu sticle incendiare, incendiile sunt practic stinse. Poliţia este în continuare de negăsit... „Nici astăzi nu găsesc răspunsul la această întrebare. Trebuie să vă spun că în noaptea aceea, generalul Chiţac, ministru de interne pe atunci, nu a fost pur şi simplu de găsit. /.../" — „Ce-au mai făcut paraşutiştii?" — „Rămăseseră puţini demonstranţi afară, cam 200. Nu toţi atacau. Din grupul lor se despărţea câte unul care se apropia şi arunca fie cu o sticlă, fie cu o piatră. Bănuiesc că mulţi dintre cei care stăteau acolo erau şi curioşii din cartier care priveau. De la ora 1.30 au organizat o «poteră» ca să spun aşa, şi au prins vreo 30-40 de demonstranţi."

Intervenţie tardivă, ca şi cum s-ar urmări ca degradarea situaţiei să se prelungească şi acest război civil în miniatură să fie încurajat, să fie prelungit un anumit timp... căci iată ce ne dezvăluie C. Martiniuc: „Au venit pe la 23-23.30. Pe dl Gelu Voican nu l-am recunoscut, îi lipsea barba inconfundabilă. /.../ Ei au fost în ambele birouri, dar mai mult au stat la dl Emanuel Valeriu. Ştiu că la un moment dat dl N.S. Dumitru a pus problema să fie aduşi minerii la TVR. Am înţeles că s-a mai interesat şi de punctul unde se află ei pe traseul spre Bucureşti. /.../Au dat telefoane în mai multe locuri. Nu am fost foarte atent la ce vorbeau, dar în orice caz se interesau de mineri. /.../" — „Cum au reacţionat ofiţerii de armată?" — „Au spus că nu-i nevoie de mineri, că vor lua ei înşişi măsuri de apărare a Televiziunii." /.../ „Cât timp au stat deci Voican, Dumitru şi Ivanovici în Televiziune?" — „Au plecat pe la miezul nopţii. Erau într-o dispoziţie foarte bună. Dl Voican era chiar jovial. Imi amintesc însă că pe la ora 23.30 au sosit la domnul Emanuel Valeriu un ofiţer superior de poliţie şi un civil, mai tânăr." — „Ce grad avea ofiţerul?" — „Nu ştiu." — „Nu era în uniformă?" — „Ba da, avea uniformă, dar aceasta era de... ofiţer de marină. Insă s-a recomandat ca fiind ofiţer de poliţie. Nu mi-am permis să-l întreb cine e, pentru că, se vedea limpede, era cunoscut foarte bine de cei din conducere. Nu ştiu ce a vorbit cu aceştia. /.../" — „Dnii Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu au stat în TVR toată noaptea?" — „Nu. Au plecat cu puţin înaintea orei 2." — „Ce s-a întâmplat după aceea?" — „Am primit un telefon de la Guvern. Mi s-a cerut să trimit o echipă de filmare în Gara de Nord, pentru că minerii vor veni pe la 2 noaptea." — „Cine a fost persoana cu care aţi vorbit?" — „Nu ştiu, dar faptul că am vorbit cu cineva oficial mi s-a confirmat puţin mai târziu, când am primit un telefon de la directorul Radioului, dl Preda. Primise şi el acelaşi telefon. Noi nu avem echipă de filmare." — „La ce oră aţi terminat serviciul de gardă?" — „Pe la ora 7, dar înainte de aceasta am ascultat buletinul de ştiri de la ora 6. Atunci s-a transmis la radio cuvântarea preşedintelui, dl Iliescu, în faţa minerilor sosiţi la Bucureşti. El le-a dat, cum să spun, «ordinul de zi». Le-a spus ce să facă. Să meargă prin oraş să întroneze ordinea. Să se ducă la Universitate, la Poliţie, la Ministerul de Interne, acolo au fost dezordini. /.../ Le-a urat succes, au fost aplauze, urale. /.../" — „Ce credeţi dvs. despre evenimentele petrecute?" — „Sunt convins că TVR a fost în acea noapte un cobai. Ea nu a fost apărată. Unde au fost sutele de poliţişti care acţionaseră în ziua de 13? Ceea ce s-a întâmplat la TVR a fost un moment dintr-un scenariu mai amplu. Nu ştiu cine trebuia compromis, dar Guvernul a fost sigur. El a abdicat de la toate îndatoririle sale, punând să se răfuiască între ele categorii sociale diferite, deosebite."

Astăzi, C. Martiniuc este un om hăituit: „In ultimul timp, îi spune el în august lui Eugen Dichiseanu, ziarist la România liberă, am primit cinci sau şase telefoane în care mi se cere să nu cumva să vorbesc despre ce s-a întâmplat în acea noapte, pentru că am să dispar, o să-mi apară fotografia la dispăruţi, împotriva familiei mele se vor exercita represiuni /.../ Nu cunosc lucruri speciale care să-i îndreptăţească pe cei care mă ameninţă să mă agreseze."
„Acestea sunt faptele cunoscute de dl Martiniuc, conchide ziaristul de la România liberă. /.../ Ori s-au întâmplat şi altele, mult mai grave, în biroul de la etajul 11 al TVR şi se bănuieşte numai că el le-ar fi aflat?» (România liberă, 14 august 1990).

De asemenea, ar fi foarte interesant de ştiut cui au telefonat cele trei personaje oficiale din biroul conducerii Televiziunii. Adică cine, în afara celor trei, dorea sosirea cât mai urgentă a minerilor ca să „elibereze" Televiziunea, Ministerul de Interne şi Piaţa? Căci, dacă minerii s-ar fi dus la Universitate, la sediile partidelor, la redacţiile ziarelor de opoziţie numai şi numai după ce s-ar fi lovit de rezistenţa înverşunată a unor instigatori la dezordine, capabili să scalde capitala în sânge şi să o dea pradă focului, mânia lor ar fi putut fi înţeleasă — în urma unei logici rudimentare, desigur — ca onestă şi legitimă.

Primii morţi

Ca şi la Televiziune, la Ministerul de Interne atacul continuă până târziu după căderea nopţii.

Şi tot ca la Televiziune, în locul unei mulţimi îmbătate de violenţă se pot vedea, potrivit martorilor, doar câţiva puştani împinşi mai mult ca sigur de către profesionişti să retrăiască freamătul glorioaselor zile din decembrie.

In ciuda „fricii şi a groazei de care fusese cuprinsă, din cauza atmosferei de violenţă în care se desfăşurau evenimentele din Piaţă (explozii, fum, ţipete, feţe descompuse)", Silvia Liana Mustăciosu, studentă în anul II la Facultatea de Transporturi, s-a deplasat pentru ultima dată, înainte de căderea nopţii, la locul înfruntărilor. Pentru a-i convinge pe studenţi să nu recurgă la violenţă. Nu va mai găsi studenţi, căci iată ce privelişte i se oferă ochilor: „La Ministerul de Interne, aproximativ douăzeci de copii (între paisprezece şi douăzeci de ani), înfruntând jeturile de apă şi gloanţele, aruncau cu pietre în geamurile clădirii. Unii se căţăraseră pe ziduri, sub privirile stupefiate ale câtorva sute de gură-cască."
„In clădirea MI (Ministerul de Interne), continuă George Arun în reportajul său din revista 22, nu a fost voie să se intre. De altfel, grupul incendiatorilor a ignorat-o cu desăvârşire până în jurul orei 18, când a apărut brusc un autobuz de oraş (31-B-641) plin ochi cu poliţişti culcaţi pe burtă pentru a nu fi văzuţi din stradă /.../ încep să pătrundă în clădirea MI, dar grupul incendiatorilor este sesizat de un confrate şi era cât pe-aci ca unul dintre poliţişti să rămână pe afară. Aruncă scutul, care este capturat de mulţime. Grilajul masiv de fier se închide.

Incepe la MI balul grotescului şi al morţii. Balul grotescului, pentru că incendiatorii aruncă într-o veselie cu pietre şi sticle incendiare în geamuri, deşi fiecare fereastră e apărată de un grilaj masiv, deşi fiecare „lovitură de maestru" care face să se aprindă flacăra este anihilată imediat cu furtunuri de apă, plasate la fiecare fereastră. Euforia nebuniei e atât de mare încât asediatorii chiar nu-şi dau seama că Ministerul de Interne chiar nu poate fi incendiat sau cucerit, oricât ar vrea ei, pentru că Ministerul de Interne nu trebuie să fie cucerit."
„Balul morţii" într-adevăr, pentru că la ora 19 întâiul glonţ îşi atinge ţinta: pe Velicu Mocanu, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, tată a doi copii, lovit în cap. Pe Velicu nu-1 interesa politica. Preocupările sale erau casa, lemnele pentru iarnă şi, seara, televizorul. Singura dată când a vrut să afle ce se petrece în oraş a fost în ziua de 13 iunie.

După patruzeci de minute, aceeaşi ambulanţă revine pentru a lua un alt curios, Mitriţă Lepădatu, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şi el om liniştit „care nu se amesteca în treburile altuia", aşa cum va fi descris mai târziu de unul din prietenii săi. „Acasă spăla rufele, făcea piaţa. Uneori jucam şah. Era un om bun şi liniştit şi nu se enerva niciodată, ca un adevărat ardelean ce era." Cei care l-au întâlnit în după-amiaza zilei de 13 iunie în Piaţă vor confirma spusele prietenului său: „Părea pur şi simplu un curios. Unul din miile de curioşi" (ancheta revistei Zig-Zag).

Apoi va veni rândul lui Constantin Mihai. Avea 31 de ani. „S-a aşezat în faţa unei femei, va povesti George Arun, în clipa când a văzut că de la o fereastră a MI se trage. Glonţul a fost mortal.

/.../ Armata a venit, a văzut, a plecat. Incendiatorii au mai aruncat sticle incendiare în MI, au mai dat foc la câteva maşini, după ce le-au golit rezervoarele de benzină -— muniţia necesară unui joc dement, în care au murit oameni, un joc cu nişte reguli ciudate, subterane, despre care nu ştiu dacă e bine să dăm impresia c-am şti. Se poartă perplexitatea şi afişarea naivităţii, la scară naţională."

Este ora 22.45, Horaţiu Firică şi Cristian Mucichescu, reporteri la Zig-Zag, fotografiază coloanele de fum negru care se înalţă din preajma Ministerului de Interne. Apoi se apropie de clădire... Un căpitan de pompieri vine aproape de grupul de incendiatori, cu un aer stânjenit:
„— Domnilor, credeţi că a ars destul? Putem să stingem focul? Răspunsul:
— Nu, nu încă!
— Atunci când credeţi că aţi terminat, vă rugăm să ne chemaţi, căci noi suntem în stradă!"

Chiar şi mai târziu, în cursul nopţii, deşi în mod vizibil agresorii şi-au rărit rândurile cu trecerea timpului, ei se mai străduiau încă să dea foc Ministerului de Interne. „O camionetă furată este transformată în «berbec» şi îndreptată către poarta de intrare, încercarea eşuează."
„La orele 0.25 un elicopter militar lansează de la 15-20 de metri fiole lacrimogene. Pentru câteva minute zona este curăţată, apoi grupul se reface şi continuă atacul. Copii de 12,14 ani adună din iarbă fiole nesparte şi le dau „celor mari" să le arunce în minister prin ferestre.

Se aud motoarele de maşini grele. O coloană de tab-uri şi tancuri ia poziţie în jurul clădirii, dar imediat sunt atacate cu sticle incendiare şi silite să se retragă. Sosesc şi camioane cu paraşutişti care alcătuiesc baraje şi debuşează spre grupul agresorilor. Cei capturaţi sunt loviţi cu patul armelor şi cu picioarele, rămânând întinşi pe asfalt. /.../ Fugarii sunt urmăriţi pe străzi de militari, se trage cu armamentul din dotare, dar şi cu mitraliera de pe blindate. Bucureştiul trăieşte o noapte de coşmar." (I.T. Lazăr, Zig-Zag, nr. 15,19-26 iunie)

Ultima victimă cunoscută a acestui joc cu moartea, care se prelungeşte până noaptea târziu în faţa ministerului, va fi Gheorghiţă Dunca. Nici el nu se ocupa de politică. A petrecut seara privind împreună cu familia cele două meciuri din Campionatul Mondial. Apoi, pe la ora 1 din noapte, după ce şi-a pus deşteptătorul să sune la 5.30, a plecat să facă un tur în oraş să vadă ce se mai întâmplă, pentru a şti pe unde să-şi conducă a doua zi soţia la serviciu. Este găsit rănit de un glonte, în jurul orei 2, în holul mare al Ministerului de Interne.

Oficial, este prezentat ca unul din „piromanii" care au atacat clădirea. Totuşi, dacă este să dăm crezare mărturiilor familiei şi vecinilor, la ora la care Gheorghiţă Dunca sosise la Ministerul de Interne, poliţia şi armata controlau din nou întreaga zonă.

Ca şi la Televiziune, la Ministerul de Interne neputinţa forţelor de ordine de a pune stăpânire pe situaţie este un lucru cât se poate de suspect. Aici, ca şi acolo, abia după miezul nopţii armata se hotărăşte să intervină. Aici, ca şi acolo, nu-i va trebui mai mult de jumătate de oră pentru a-i împrăştia pe manifestanţi.

Morţii şi răniţii, incendiile şi stricăciunile nu sunt totul. Pentru o „tentativă de lovitură de stat" este nevoie şi de vinovaţi. Atunci, se operează arestări pe loc şi mai ales la întâmplare... La Televiziune, la Ministerul de Interne, pe străzile capitalei, pentru ca totul să fie cât se poate de plauzibil.

Mircea Andrei Rob era elev la Liceul „I.L. Caragiale". Abia împlinise 16 ani. în seara zilei de 13 iunie a plecat spre Televiziune, la chemarea lui Ion Iliescu. Nu s-a mai înapoiat. Mama sa l-a căutat la poliţie, la mai multe spitale, la Morgă. Nici un semn de viaţă. Andrei urma un tratament medical, avea nevoie urgentă de îngrijire. Fără rezultat. 


va urma