joi, 30 iunie 2016

Interviu – Bogdan Olteanu: Politicile din spatele economiei reale (2)

Cristian Grosu



Acordurile: Cu FMI, cu CEE imperios necesar un calendar de trecere la euro, care trebuie să ne prindă pe picioarele noastre




Bogdan Olteanu



Cristian Grosu: 
Ieri a expirat acordul României cu Comisia Europeană şi am intrat în acea perioadă de post-monitorizare, până se rambursează 70% din datorie. Dar revine în discuţie o chestiune rămasă în coadă de peşte de mai bine de un an, acordurile cu FMI. Le facem, nu le facem? Semnalele guvernamentale au fost vagi până acum. BNR a fost întotdeauna pentru semnarea de acorduri. De ce?

Bogdan Olteanu: 
De multe ori s-a dovedit că prinde bine în reformele sectorului public din România să ai o ancoră, o listă de angajamente şi un calendar, un partener care să te ajute în urmărirea acestor angajamente şi, Fondul şi Comisia bineînţeles, mai ales după 2007, sunt partenerii prin definiţie.
Fondul este entitatea la care şi noi suntem acţionari şi are această funcţie de a sprijini, de a asigura în principal echilibrul balanţei de plăţi, dar, mai nou şi reforme structurale. Comisia are iarăşi această responsabilitate fundamentală. Este o opţiune dacă se doreşte o ancorare mai solidă a unor reforme structurale să se propună reintrarea în asemenea acorduri cu partenerii internaţionali.
Mai fac o observaţie. Lucrurile trebuie gândite la nivelul factorilor decizionali care sunt mulţi. Vorbim de executiv, preşedinte, de Parlament, Banca Naţională ca partener în aceste acorduri şi prin altă prismă.
Dacă regândim un calendar de trecere la euro, calendarul de trecere la euro presupune printre altele că în momentul intrării în mecanismul ratelor de schimb, în ERM II, trebuie să ne găsească fără acord.
Pentru că o ţară care intră în această antecameră menită să îţi arate soliditatea şi sustenabilitatea economică, trebuie să le arate singură, fără ancore. Trebuie să fii solid şi sustenabil fără să ai nevoie de sprijinul unor instituţii internaţionale. Deci atunci când s-ar concepe un asemenea acord, durata lui, calendarul lui trebuie să ţină cont de o eventuală planificare a unui nou calendar de pregătire al trecerii la euro.


Cristian Grosu: 
S-a luat în calcul acest aspect în discuţiile de la Guvern?

Bogdan Olteanu: 
Ce vă spuneam chiar la începutul discuţiei noastre, probabil trebuie restartat acest subiect al trecerii la euro, începând de la anunţarea deciziei politice şi dacă vă amintiţi, în vară, a fost un asemenea gest al preşedintelui care i-a invitat pe guvernator, pe primul-ministru la o discuţie privitoare la mecanismele de pregătire ale trecerii la euro, discuţie care a fost pozitivă din ce cunosc şi cu angajamente luate, dar care după aceea a fost oarecum suspendată de controversele legate de Codul Fiscal.
Rămâne de văzut, probabil că poate fi un moment de relansare a unei asemenea discuţii şi după această asumare politică urmează bineînţeles partea tehnică: instituirea şi funcţionarea comitetului interinstituţional, asumarea de politici, implementarea de politici şi din ele va rezulta calendarul.


Cristian Grosu: 
Şi chiar şi de legislaţie. Premierul, în două sau trei intervenţii publice din ultimul an chiar vorbea de un acord cu FMI asemănător cu maniera în care funcţionează acordul Poloniei cu FMI, o chestiune mai relaxată. La ce se referea. Care ar fi diferenţa între ce am avut până acum?

Bogdan Olteanu: 
Polonia are cu Fondul Monetar un acord destinat economiilor solide şi stabile şi sustenabile, numit flexible credit line, linie de credit flexibilă, care pune la dispoziţia unor asemenea economii în caz de nevoie resurse, doar la cerere, fără a condiţiona punerea la dispoziţie a resurselor de adoptarea unor anumite reforme, pornind de la premisa că ţările respective şi-au făcut reformele care ar fi fost necesare.
Dacă nu mă înşel eu, Polonia, Mexic aveau asemenea acorduri, deci economii aproape de statutul de economie dezvoltată, mai aproape decât noi. Rămâne de văzut şi asta trebuie discutat cu Fondul, măsura în care România se califică pentru un asemenea acord.
Pe de altă parte, reiterez ceea ce spunea ieri guvernatorul. Una din funcţiunile importante pe care un asemenea acor l-ar avea ar fi tocmai acela de ancoră a unor reforme structurale. Or, o linie de credit flexibilă prin esenţa ei nu presupune reforme.
Dacă ne gândim că un acord cu Fondul sau cu Comisia ar fi necesar pentru a sprijini derularea de reforme structurale atunci probabil trebuie un alt fel de acord. Avantajele echilibrului macro se pot risipi foarte ușor


Cristian Grosu: 
Cam asta ar fi miza principală: o agendă pentru reforme şi o presiune adecvată…

Bogdan Olteanu: 
Probabil că genul acesta de acord care dă şi pieţelor un anumit confort că ţara este pe un drum de consolidare şi de reformare e şi cel care ar duce mai curând la o menţinere a acestor costuri scăzute de finanţare de care România beneficiază astăzi şi probabil şi acest element a fost luat în calcul şi de guvern, cu siguranţă şi de noi atunci când a fost evocată posibilitatea unui nou acord.


Cristian Grosu: 
Dacă nu s-ar face un acord, credeţi că ar creşte semnificativ costurile de finanţare? Chiar și cu indicatori macro buni?

Bogdan Olteanu: 
Cred că depinde foarte mult de cum vor arăta indicatorii macroeconomici ai României, de cum va arăta proiectul de buget, de cum va arăta legislaţia adoptată în următoarele luni.
În acest moment, România se bucură de un nivel bun de încredere pe pieţe, dar, ştiţi cum e, lucrurile acestea se risipesc foarte uşor. Priviţi doar la cazul ţărilor emergente: cum arătau acum doi sau trei ani şi cum arată acum.


Cristian Grosu: 
Apropo de politica monetară, în funcţie de ce reacţionează Banca Naţională atunci când economia, când creditarea, când băncile, când infuzia de bani e necesară în economie: în funcţie de ce reacţionează BNR concret şi care sunt stimulii politicilor guvernamentale care de obicei impun modificări ale politicilor Băncii Naţionale?

Bogdan Olteanu: 
Eu ştiu că pieţele îşi doresc de multe ori să existe o funcţie de reacţie a băncilor centrale, dar băncile centrale, şi nu vorbesc aici doar de Banca Naţională a României, vorbesc şi de BCE şi de Fed, de Banca Angliei – consideră că o asemenea funcţie de reacţie ar fi nerealistă. Adică, a răspunde automat după o anumită regulă unui anumit stimul, ca să fiu mai explicit – ar fi nerealist pentru că nu poţi să prezici toate scenariile posibile şi nu poţi să fii sigur că acelaşi mecanism de reacţie va funcţiona în scenariile care vor apărea.
De aceea, toate aceste mari bănci centrale şi noi alături de ele, preferăm să avem o doză de discreţionarism care să completeze mecanismul de reacţie, funcţia de reacţie. Aplicând acest discreţionarism, potrivit mandatului legal pe care îl avem care spune asigurarea stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare şi sprijinirea politicilor economice ale statului, în măsura în care se asigură îndeplinirea obiectivului fundamental, al stabilităţii preţurilor.
De altfel, încercăm să folosim această frază aşa de lungă şi de încurcată în toate comunicatele noastre, tocmai pentru a consolida că acesta este mandatul, noi asta trebuie să facem, asta ne cere legea. Dacă legea ne va cere altceva, vom face altceva. Sigur că aici intră foarte mulţi factori, factori de natura fundamentelor interne, despre care am mai vorbit şi care nu au evoluat foarte mult în ultima vreme.
În general, factorii tranzitorii interni nu sunt luaţi în calcul şi pot să vă dau exemplul majorării TVA din 2010, când Banca Naţională a anunţat dinainte că este o măsură de natură tranzitorie care va avea efecte pe durata unui an şi că nu îşi va schimba politica monetară pe acel interval ci va încerca mai curând să menţină aşteptările inflaţioniste la nivelurile dorite printr-o menţinere a politicii monetare.


Cristian Grosu: 
Acum avem o siatuație inversată, o relaxare a fiscalităţii?

Bogdan Olteanu: 
Nu sunt total similare cele două scenarii, dar, elementul comun în cele două scenarii este caracterul tranzitoriu şi atunci un efect mai important asupra deciziilor noastre, cu siguranţă că îl au în acest caz, dincolo de fundamentele interne, mai curând evoluţiile externe: turbulenţele, riscurile de pe pieţele cu care noi avem relaţii, în special situaţia în continuare riscantă din Grecia, politicile monetare divergente din Statele Unite şi zona euro, urmărirea evoluţiilor din ţările vecine, tocmai pentru a evita fluxuri bruşte de capital încoace sau încolo – nu e un moment de decizie uşoară de politică monetară pentru că argumentele sunt mai curând contradictorii.
Există argumente pentru o politică monetară restrânsă, există argumente pentru o politică monetară mai relaxată, iar nivelul preţurilor este serios tulburat administrativ. Nu e o noţiune peiorativă cea pe care o folosesc, e o constatare de fapte. Preţurile nete de TVA, deci cele care sunt determinate de cerere şi ofertă – pentru că TVA-ul e o sumă adăugată administrativ – se află la un anumit nivel de creştere, deci inflaţia netă de TVA e la un anumit nivel care este semnificativ alterat prin această evoluţie tranzitorie.



Creditarea – relaxarea normelor de creditare, politici guvernamentale. Comoditatea băncilor versus subcapitalizarea IMM-urilor


Cristian Grosu: 
IMM-urile au nevoie de finanţare pentru a supravieţui şi încă se supravieţuieşte greu – ecourile crizei încă se mai izbesc de pereți în economia de bază. Cum poate BNR-ul prin politicile sale să stimuleze lucrurile? Mă refer la creditare, bani, sistemul circulator…

Bogdan Olteanu: 
Este evident că aici nu am fost suficient de expliciţi pentru că este evident că atunci când nu eşti bine înţeles înseamnă că nu ai fost suficient de explicit şi vreau să fiu cât se poate de lămuritor şi sunt convins că o analiză mai dezvoltată pe zona aceasta veţi vedea şi săptămâna viitoare, când va fi lansat raportul de stabilitate şi colegul meu Liviu Voinea şi direcţia de stabilitate financiară o să prezinte mai multe date pe această zonă.
Cred că au existat în ultima vreme câteva dificultăţi de înţelegere legate de o neclaritate. Există o situaţie de fapt şi există o situaţie dezirabilă şi între acestea două sunt diferenţe mari. Pentru a trece de la situaţia de fapt la situaţia dezirabilă se pot lua măsuri şi despre aceste trei lucruri vreau să vă vorbesc pe scurt.
Situaţia de fapt, care nu e numai la noi, e şi prin toate celelalte ţări şi în vremuri bune şi în vremuri rele, cel mai puţin creditabil client bancar este întreprinderea mică şi mijlocie. La noi, mai mult ca în alte ţări, decât în ţări cu istoric, a pieţelor mai vechi, întreprinderile mici şi mijlocii sunt subcapitalizate şi atunci, sigur, bonitatea lor este mai scăzută -vorbim acum de criterii strict de piaţă – decât a marilor companii şi în bună măsură şi decât a gospodăriilor. Asta e o situaţie de fapt. Aici nu facem judecăţi de valoare, nu spunem că e bine sau e rău. E situaţia pe care am prezentat-o şi eu într-o conferinţă în urmă cu câteva zile şi am văzut că a stârnit emoţii.
Poţi să nu fii de acord că e o situaţie bună, dar nu poţi să o conteşti că asta e o realitate şi asta nu e o problemă la noi, de asta şi în Marea Britanie se derulează programe de sprijin a IMM-urilor, că nu sunt finanţate de bănci în condiţii de piaţă şi aceea e o piaţă adâncă, e o piaţă matură, e o piaţă lichidă, dar apare aceiaşi diferenţă de atractivitate. Acum, care ar fi situaţia dezirabilă şi aici, revin, probabil că mai multe date o să dea domnul viceguvernator Voinea, sigur că e dorit sprijinirea IMM-urilor la finanţare pentru că ele sunt o sursă importantă de valoare adăugată, de creştere a forţei de muncă. Pentru creşterea economică pe termen lung ele sunt esenţiale. De la realitate la dorinţă se ajunge prin politici şi aici noi am mai vorbit în câteva cazuri.
Există politici care în general au fost de mai puţin succes şi politici care au fost în general mai de succes în alte ţări europene. Cea mai de succes politică acolo unde a funcţionat a fost cea a mecanismelor şi fondurilor de garantare pentru IMM-uri. Iarăşi ne întoarcem de la dorinţă la realitate. Vedem că la noi nu a fost aşa. Probabil că sunt şi cauze instituţionale. Probabil că mai este de lucrat la design-ul acestor fonduri de garantare, fie că sunt publice, fie că sunt iniţiative private.
Există şi soluţii de piaţă care fost discutate, care au fost propuse, care probabil sunt luate în considerare la nivelul celor care iau decizii aici, în special Ministerul de Finanţe e implicat, de exemplu, statul să ofere băncilor garanţii pe un bazin de credite şi într-o anumită pondere şi nu garanţii pe credit, caz în care nu mai e nevoie să faci evaluări individuale la care statul în general nu e bun şi la care apar riscuri. Nu mai e necesar să garantezi 100% fiecare credit şi poţi să garantezi un bazin la 20%, la 30%, la 40% şi atunci ai capacitatea de a garanta volum mai mare de credite. Dar, asta e o zonă care ţine de politica guvernamentală şi probabil că aici e loc de îmbunătăţiri.
Revin: Există o situaţie de fapt care este destul de proastă, chiar proastă, nu doar la noi. Există dorinţa şi nevoia de a finanţa IMM-urile. Trebuie găsite acele mijloace care să fie de succes. Nu toate mijloacele sunt de succes. Au existat în alte ţări mijloace care nu s-au dovedit de succes, de exemplu, finanţări speciale de la banca centrală către băncile comerciale pentru a da banii aceia către IMM-uri. S-a încercat în unele ţări ale Uniunii Europene şi nu sunt rezultate palpabile.


Cristian Grosu: 
Da asta nu duce şi către un soi de comoditate a băncilor? Statul concurează, practic, cu economia privată atunci când e vorba de împrumuturi. Bineînțeles că băncile preferă – și uneori trăiesc confortabil – din creditarea statului – nu-și mai bate nimeni capul cu riscurile din real

Bogdan Olteanu: 
Da, a dus de-a lungul anilor. Cred că deja randamentele pe care le oferă creditarea statului nu mai sunt atât de motivante. Statul român a devenit mai credibil decât era cu câţiva ani în urmă şi atunci sigur că şi costurile la care se împrumută sunt mult mai mici.
Apare acest diferenţial care să atragă, care să stimuleze băncile să crediteze şi în zone ceva mai riscante cum sunt IMM-urile. În măsura în care el nu e văzut ca suficient, acest diferenţial, atunci sigur că apare această politică guvernamentală. A existat, sunt ţări în care a existat această politică prin banca centrală. Nu prea a mers.
Din discuţiile nostre cu partenerii noştri din alte bănci centrale care au încercat această politică, băncile comerciale n-au creditat IMM-uri nici cu acei bani cu dobândă mai mică primiţi de la bănci centrale pentru că problema lor nu era finanţarea. Băncile au fonduri în acest moment. Fondurile sunt la costuri bune, costurile de creditare din România sunt destul de bune. Ceea ce lipseşte IMM-urilor nu este randamentul. Randamentul investiţiei poate fi bun şi pot plăti creditul înapoi. Ceea ce lipseşte IMM-urilor în general este garanţia şi de aceea ceea ce poate ajuta la creşterea creditului mai curând acoperirea zonei de garanţii decât subvenţionarea costului dobânzii.


Cristian Grosu: 
Asta aşa este, dar mă refer şi mă gândesc inclusiv la relaxarea normelor de creditare – care ține de BNR. Iar riscurile să fie asumate şi de bănci.

Bogdan Olteanu: 
Aici şi eu văd că suntem într-o perioadă de reglementare dură. Dar această reglementare să ştiţi că nu provine din fantezia sau din emoţia unui tehnocrat central care impune asemenea reglementări. Cea mai mare parte a reglementărilor bancare în spaţiul european în acest moment sunt europene. Ele sunt date în general de corpuri alese, de Parlamentul European, Comisie – care este desemnată de ţările membre şi de Parlamentul European, iar aceste corpuri alese sunt sensible la un sentiment public pe care cred că îl putem recunoaşte cu toţii, acela că publicul doreşte mai puţin risc.
În urma crizei, în urma faptului că în multe ţări europene, spre deosebire de România, bani publici mulţi au fost folosiţi pentru susţinerea sau salvarea sistemului bancar. La noi n-a fost cazul, din fericire. Publicul nu mai doreşte aşa ceva, doreşte un sistem bancar mai sigur. Un sistem bancar mai sigur cred că este un element de onestitate să o spunem, este un sistem bancar mai costisitor. Siguranţa presupune costuri mai mari. Pentru că un sistem bancar mai sigur are capitaluri mai mari, iar capitalurile costă. Un sistem bancar mai sigur are reglementări mai puternice şi reglementările costă. Acesta e sentimentul public în acest moment.


Cristian Grosu: 
Pe de altă parte şi băncile centrale au gradul lor de libertate.

Bogdan Olteanu: 
Nu foarte mare în acest moment. În acest moment, condiţiile de creditare, normele prudenţiale sunt europene, nu sunt româneşti. Noi suntem transpunători ai acestor reglementări. Nu e o încercare de pasare a răspunderii. Nu ne-am dorit să facem asta. Noi ne-am dorit să fim parte ai acestui mecanism european. Şi sentimentul european e un asemenea sentiment de respingere al riscului şi dorinţa pentru mai multă siguranţă. Dar, repet, asta vine la pachet cu costuri mai mari.


Cristian Grosu: 
Mai e vreo şansă să mai vedem creditul cu buletinul?

Bogdan Olteanu: 
Am văzut o discuţie interesantă. Sună bine asta cu creditul cu buletinul, dar nu mai e aşa în practică. Băncile au început să se folosească de facilităţile tehnologice şi au început să uşureze viaţa clienţilor nemaiobligându-i să vină cu o serie întreagă de hârtii. Şi una dintre hârtiile pe care nu ţi le mai cer, nu pentru că nu-i interesează ci pentru că o pot obţine direct este adeverinţa de venit. Băncile au făcut înţelegeri cu ANAF-ul care a devenit şi el o instituţie ceva mai informatizată şi acesta este un lucru bun şi obţin informaţii despre venitul tău, sigur, cu acordul persoanei în cauză, direct de la ANAF. Nu te mai pun să-ţi aduci adeverinţă de venit de la angajator.
E de sperat ca în scurt timp şi alte instituţii ale statului să capete asemenea capacităţi informatice încât să poată colabora cu băncile şi mă refer, de exemplu, la agenţia de cadastru, astfel încât şi acte de proprietate, de exemplu, să poată fi accesate cu acordul clientului bineînţeles în acest mod, ceea ce uşurează viaţa ta de client. Trebuie să umbli mai puţin după nenumăratele hârtii cu care trebuia să te duci la o bancă.
Nu mai vorbim însă de acel credit doar cu buletinul în sensul de credit la care nu trebuie îţi justifici veniturile din care vei plăti rambursarea creditului ci doar că nu trebuie să te mai duci cu actul de venit pentru că banca îl poate obţine direct.



Macroprudențialitatea: Supravegherea efectelor în economie ale măsurilor guvernamentale


Cristian Grosu: 
Ce aşteptări sunt de la comitetul de macroprudenţialitate? Ce influenţă va avea? Ce forţă reală va avea?

Bogdan Olteanu: 
El va avea acea forţă pe care i-o va da funcţionarea instituţiilor. E un mecanism de tip nou şi noi ca societate trebuie să ne obişnuim cu un mecanism de o natură mai sofisticată, cu faptul că există reglementări care nu presupun clasica trinitate dispoziţie – condiţie – sancţiune, ci cu reglementări de tipul soft, cu reglementări de tipul, cum le-am zis noi, aplici sau explici.
Există un organism de colaborare între entităţile cu responsabilităţi în domeniul financiar. Deci situaţia acestui comitet de stabilitate macroprudenţială, cele trei din România – Banca Naţională, ASF, Ministerul de Finanţe – se întâlnesc, analizează existenţa unei posibile crize, ameninţări la adresa stabilităţii financiare. Dacă o văd, transmit celui cu responsabilităţi directe, în cele mai multe cazuri, aici, în Europa, Banca Naţioanlă, pentru că cele mai multe ameninţări la adresa stabilităţii financiare se presupune că vor veni din partea sectorului bancar care e dominant în zona financiară a Europei, iar cel care este sesizat, fie pune în aplicare sesizarea respectivă, fie să spună nu, noi ştim mai bine care trebuie să fie răspunsul la o asemenea ameninţare şi vom reacţiona astfel, adică să explice de ce nu aplică.
O dată pe an, comitetul respectiv sintetizează activitatea sa, în principal acele observaţii, notificări şi răspunsurile la ele şi le trimite Parlamentului, adică reprezentanţei naţionale. În felul acesta, fiecare dintre cele trei entităţi participante în comitetul de stabilitate este responsabil faţă de public.


Cristian Grosu: 
Dacă atare rapoarte sau observaţii ar fi ignorate? Eu am observat nişte reacţii foarte prompte şi o sensibilitate la factorii de risc foarte mare din partea Consiliului Fiscal şi mereu au ieşit cu argumente pertinente şi au anticipat destule lucruri. Însă tot timpul au fost ignoraţi. De ce comitetul de macroprudenţialitate ar fi luat în serios atunci când, de obicei, în cazul politicilor guvernamentale sau în cazul procesului legislativ, dimensiunea politică prevalează?

Bogdan Olteanu: 
Acest comitet are o putere suplimentară faţă de Consiliul Fiscal. Consiliul Fiscal este un avertizor, un consultant. Acest comitet, însă, antrenează responsabilitatea entităţii respective faţă de organul reprezentantiv suprem al poporului român, Parlamentul României care o dată pe an primeşte situaţia cu ce a făcut fiecare dintre cele trei entităţi în situaţii de criză. Şi aici avem trei ipoteze. Dacă ţi-ai făcut treaba bine sigur că Parlamentul va lua act de acest lucru şi te va binecuvânta. Dacă una dintre entităţi a greşit, Parlamentul are posibilitatea de reacţie care e de două naturi. 
În cazul Guvernului, care se află sub directul control al Parlamentului, Parlamentul are instrumentele politice de reacţie: moţiune, moţiune de cenzură şi aşa mai departe.
În cazul celor două entităţi independente care supraveghează sistemul financiar, Parlamentul va observa faptul că nu ne-am făcut treaba, dacă e cazul, şi va avea mare grijă să nu mai fim numiţi. Acesta este mecanismul de reacţie în situaţia noastră şi, bineînţeles, dincolo de această răspundere directă, există răspunderea faţă de public. Trebuie să începem să trăim într-o societate în care răspundem faţă de public. Ştiu că poate părea încă departe, dar evoluăm în colo.
În acest moment, în absenţa acestui comitet, una din măsurile de acest gen rămâne fără un instrument de monitorizare. Deci publicul poate să oberve sau să nu observe. E un filtru şi o riglă cu care măsori consecinteţele. Odată e acest comitet instituit şi pornind de la ipoteza în care eu nu mi-aş dori să cred, în care Parlamentul nu şi-ar face datoria, rămâne românilor să observe că niciuna din cele trei entităţi nu şi-a făcut datoria de a reacţiona şi atunci rămâne instrumentul democratic. Dar, încă o dată, cred în instrumente noi de control care nu sunt instrumente bazate pe sancţiuni directe, ci pe responsabilitatea publică.



Legislație necesară


Cristian Grosu: 
Cum ar trebui să arate acel sistem de reglementare? Mai trebuie să fie adoptate sau ce anume trebuie să fie modificat în legislaţia noastră pentru alinierea la reglementările bancare din UE?

Bogdan Olteanu: 
Aici procesul e un proces continuu. Nu s-au terminat reglementările din Uniunea Europeană. Există o serie întreagă de legi care ţin de intrarea noastră în sistemul bancar european prin pregătirea aderării la Uniunea Bancară şi la mecanismele acesteia şi câteva dintre aceste legi sunt în Parlament chiar acum.
Una dintre ele e chiar cea privitoare la crearea acestui comitet de supraveghere macroprudenţială. Există o lege privind transpunerea unei directive europene referitoare la restructurarea şi rezoluţia bancară, deci modul în care autoritatea publică, Banca Naţională intervine în situaţia în care o bancă de importanţă sistemică se află în dificultăţi şi modul în care se previne în cele mai multe cazuri posibile folosirea de bani publici într-o asemenea situaţie şi există mecanisme prin care să se folosească mai curând bani ai sistemului financiar şi nu bani publici pentru aşa ceva şi să se protejeze depozitele garantate, acesta fiind obiectivul principal. Această lege este iar în dezbaterea Parlamentului şi probabil, ne aşteptăm să fie adoptată în următoarele săptămâni. Există legislaţie pentru consolidarea Fondului de Rezoluţie Bancară, acel fond finanţat de către bănci din care să se poată sprijini restructurarea unei bănci importante aflate în dificultate sau salvarea depozitelor publice.
Există de asemenea, vor veni în continuare legi care să ducă mai departe această construcţie europeană în domeniul uniunii bancare, mecanismul de supraveghere, mecanismul unic de rezoluţie, schemă comună de garantare a depozitelor. România şi-a manifestat intenţia de a adera la Uniunea Bancară chiar înainte de a deveni membru al blocului euro.
Pe lângă asta sunt numeroase legi de implementat printre care legea prin care ultimele reglementări prudenţiale europene, a patra generaţie a cerinţelor prudenţiale în domeniul bancar care transpun ultimele înţelegeri ale board-ului de stabilitate bancară de la bază – ele sunt în curs de implementare pentru că au fost adoptate şi se implementează în timp şi vor veni în continuare noi reglementări pentru că suntem într-o abordare mai curând strânsă a zonei bancare. Pe de altă parte, cele mai multe reglementări în domeniul protecţiei consumatorului care nu ţin neaparat de Banca Naţională, dar ţin de sectorul financiar, au fost adoptate, sunt în curs de implementare cu hopurile de rigoare. Probabil că în scurt timp vom finaliza acest gogoloi al cazurilor de clauze abuzive pentru că ele se găsesc undeva în istoria contractelor bancare, mult mai puţin sau aproape deloc în prezent şi odată ce trecem de ele o să aşezăm pe un palier mai echilibrat relaţiile bănci-clienţi, ceea ce e un lucru de dorit.
Cam asta e harta legislativă în domeniu, dar, în continuare vor apărea reglementări la nivel european şi în continuare le vom discuta şi la noi.



BNR: când tace, când vorbește. De ce a reacționat BNR atât de târziu la predeverile inițiale ale Codului Fiscal


Cristian Grosu: 
Banca Naţională a ieşit recent şi şi-a spus punctul de vedere cu privire la consecinţele pe care Codul Fiscal, le-ar fi avut asupra stabilităţii macroeconomice. Pe de altă parte, tocmai discutam despre mandatul şi fişa postului băncii centrale. De ce tace şi când iese Banca Naţională atunci când se întâmplă ceva, fie pe piaţa financiară, fie în economie, fie în politicile bugetare? Care e chestia care declanşează ieşirea sau tăcerea?

Bogdan Olteanu: 
Cum încercăm să procedăm de fiecare dată, ieşim atunci când par a fi periclitate ţintele noastre stabilite prin mandatul legal: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Chiar dacă ne mănâncă limba, ne păstrăm pentru noi, de regulă, părerile referitoare la celelalte politici publice care ţin de cei aleşi şi nu de noi. Poate avem păreri despre cum ar fi mai uşor de dezvoltat România prin politici fiscale sau bugetare, dar nu e treaba noastră. Asta putem să discutăm la întâniri private şi aşa mai departe.
Atitudinea noastră publică este legată de elemente care ţin de mandatul băncii centrale: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Chiar ca să vă citez o personalitate a lumii bancare, pe guvernatorul Băncii Poloniei care făcea în urmă cu câteva zile o analiză a sistemului financiar-bancar din regiune şi estimarea lui era că o bună bucată de vreme de acum încolo, mai mult vom fi implicaţi în chestiuni de stabilitate financiară decât de stabilitate a preţurilor pentru că ameninţările vor fi mai curând în această zonă a stabilităţii financiare decât în zona unei inflaţii importante.


Cristian Grosu: 
Ieşirea Băncii Naţionale şi afirmarea foarte răspicată a punctului de vedere a împărţit lumea în două tabere: unii spuneau n-are nicio treabă BNR-ul să-şi vadă de-ale lui. Pe de altă parte, adepţii prudenţei în elaborarea Codului Fiscal şi consecinţelor pe buget spuneau invers: unde a fost BNR-ul când a ieşit Consiliul Fiscal astă-primăvară şi a atras atenţia şi atunci Banca Naţională tăcea şi acum au trecut prin Parlament acele măsuri şi ce ar mai fi de făcut?

Bogdan Olteanu: 
În primul rând noi nu avem nimic împotrivă să lăsăm economia să meargă. Noi avem unele reticenţe la anumite acţiuni publici prea drastrice pentru că ele sunt de natură mai curând să distorsioneze economia decât să o sprijine.
Printre altele, ceea ce credem că e un factor esenţial pentru sprijinirea bunei funcţionări a economiei, un bun public în beneficiul economiei, este stabilitatea financiară. De asta intervenim pentru a susţine menţinerea stabilităţii financiare pentru că noi o considerăm o premisă esenţială a unei funcţionări a economiei. Aici discuţia e absolut contrafactuală şi un pic… Ştim că se discută, dar faptul că un lucru se discută nu înseamnă că e neaparat adevărat. Şi dacă o să facem un mic efort să ne amintim de procesul legislativ din primăvară o să observăm că una s-a trimis Senatului, cu totul alta s-a adoptat în Senat şi vă amintiţi că spre Senat s-a trimis un proiect extrem de îndrăzneţ.
În Senat au fost tăiate toate vârfurile şi a plecat spre Camera Deputaţilor un proiect mult mai echilibrat pe care Banca Naţională n-a considerat că e cazul să intervină pentru că nu era de natură să ameninţe stabilitatea financiară. Era discutabil şi oricând putea fi discutabil din punct de vedere al politicilor publice, dar asta nu e treaba noastră, ci treaba aleşilor. În comisia de buget-finanţe, după câteva zile de discuţii benigne, dintr-o dată, în 48 de ore de deplasări de diverse naturi cu diverse avioane, lucrurile s-au schimbat brusc şi lucruri care nu existau au apărut, lucruri care existau au dispărut şi totul a fost votat. Ulterior acestui moment, văzând noile propuneri, Banca Naţională a reacţionat.
Acum, nu vreau nici eu să le ţin o lecţie de procedură parlamentară celor care spun că am reacţionat prea târziu. Procedura parlamentară nu e finalizată după o primă discuţie în Parlament. Că de asta există dreptul preşedintelui de a cere reexaminare. Eşti în plină procedură parlamentară şi ulterior cererii preşedintelui de reexaminare, continui să fii în procedură parlamentară, deci proiectul e supus dezbaterii publice.
Dar, ieşim din această discuţie pentru că fiecare poate are specializările lui de nişă pe care îi place să se afirme. Da, am intervenit în momentul în care am văzut că ceea ce propune devine riscant pentru macrostabilitate.


final





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu