Discriminarea viitorului

Marius Iosif

Când vorbim despre discriminare ne gândim doar la acea atitudine prin care o categorie de cetãteni este desconsideratã si lipsitã de anumite drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate. Si e bine cã se luptã împotriva unei asemenea atitudini care întârzie aparitia unei mari natiuni europene, o natiune care, fãrã sã aibã omogenitatea celei americane, ar trebui sã se nascã în câteva zeci de ani, o natiune care, desi polifonicã, ar trebui sã adere la modelul omului european. Acest model are cred ca valori principale: profesionalismul, moralitatea si toleranta, cât si, mai înainte de toate, dorinta de a cunoaste.

Marius Iosif

Existã însã si discriminãri potentiale care apasã asupra generatiilor viitoare, asupra copiilor nostri si a copiilor copiilor nostri.

Observ în ultimii ani, o scãdere a capacitãtii de exprimare la tineri, folosirea unui limbaj rudimentar, o incapacitate de a formula propozitii si fraze complexe. Pe de altã parte, înjurãturi care si pe un marinar beat l-ar face sã roseascã, cum spune un prieten, au intrat în limbajul curent, le auzi pe stradã la tot pasul, rostite nu neapãrat la mânie ci, cred, ca substituenti ai unor cuvinte si expresii necunoscute. Folosirea lor tine si de un teribilism al adolescentei, dar si de grave lacune în cunoasterea limbii. M-a amuzat, si nu prea, când, fãrã sã vreau, am vãzut un tânãr care, privind fascinat un imens pluton de ciclisti ce traversa orasul, a spus cu o desãvârsirã candoare: „Ai, sã-mi bag ....!” Cuvinte ca „fantastic”, „extraordinar” sau chiar popularul „tulai” nu existau pentru el si s-a exprimat cu o expresie care, din lipsã de altceva, a ajuns sã aibã conotatiile cele mai diferite. Diminuarea capacitãtilor lingvistice pare a fi un fenomen general si el pare a se datora atât scãderii comunicãrii familiale, cât si scãderii drastice a apetentei pentru lecturã, înlocuitã fiind de televizor sau computer, dar si de telefonul celular.

Lingvistii sunt în general de acord cã marele salt de gândire s-a produs prin limbaj. „În prezent, oamenii de stiinþã considerã cã mutatia geneticã în urma cãreia a rezultat specia noastrã a fost o modificare neuronalã, care i-a permis omului sã foloseascã gramatica si sintaxa. (A folosi sintaxa înseamnã a înlocui însiruirea aleatorie a cuvintelor, pe care o întâlnim la copiii care abia si-au însusit vorbirea, cu îmbinarea cuvintelor sub forma unor structuri ierarhizate, prin folosirea unor substructuri precum propozitiile, care sunt delimitate de mãrci abstracte cum sunt: „desi”, „deoarece”, „dacã nu”, „întrucât” etc.) Aceastã capacitate s-a dovedit a fi un avantaj atât de semnificativ, încât i-a permis lui Homo sapiens sã domine toate celelalte specii de hominizi” spune Cyntia Stokes Brown, bazându-se pe studiile unor eminenti lingvisti.

Modelat de lecturã, europeanul a fost un civilizator si un profesionist, om al lucrului bine fãcut. Rationalismul si algoritmul actiunii practice sunt caracteristici esentiale ale omului european. Una din lecturile fundamentale ale europeanului a fost Robinson Crusoe, si poate nici nu ne dãm seama cât de adânc a implantat în noi ideea de civilizare si progres prin muncã sustinutã. Cel putin în mine aceastã idee era atât de puternic sãditã în subconstient, încât am resimtit o ciudatã revoltã la lectura cãrtii lui Tournier, Vineri, sau limburile Pacificului, desi descoperisem limitele modelului european si valorile societãtilor arhaice. Modelul european rãmâne însã unul axat pe valori de creatie si permanent deschis printr-o realã curiozitate, prin dorinta de a cunoaste si, de aici, de a-si putea recunoaste erorile si, poate cã abolirea colonialismului si aparitia ecologiei sunt cele mai distincte semne ale capacitãtii noastre de autocorectie.

Ce se întâmplã astãzi ? Iatã un sondaj fãcut pe un numãr de cincizeci de tineri. Dintre acestia 63% declarã cã nu le place sã citeascã pe motivul cã se plictisesc, cã sunt prea lungi, cã, spune unul, „mi-e lene”.
Dintre cei care afirmã cã le place sã citeascã 91% sunt selectivi afirmând cã le plac doar anumite cãrti si abia 9% considerã cã au mult de învãtat citind. Lectura se învatã, ea presupune formarea unei deprinderi, dezvoltarea unor abilitãti, a capacitãtii de proiectie a cuvântului în imagine, si aceastã învãtare presupune un efort de concentrare si de urmãrire a unui traseu narativ la început, si apoi de idei. Rãsplata constã nu doar în plãcerea lecturii, dar, mai ales în stimularea propriei gândiri, a unor abilitãti de exprimare, dar si a creativitãtii în general.

Scãderea capacitãtii lingvistice actuale îsi are poate corespondentul în perioada decãderii romane, dupã cum spune Ortega y Gasset, prin preponderenta folosirii latinei vulgare: „Nu se cunoaste bine aceastã latinã vulgarã, iar noi ajungem la ea, în bunã parte, prin reconstructii.
Dar ceea ce se stie este de ajuns si poate chiar prea mult pentru a ne îngrozi de cel putin douã dintre caracterele sale. Primul este incredibila simplificare a mecanismului sãu gramatical, în comparatie cu cel al latinei clasice. Savuroasa complexitate indo-europeanã, pe care o conservase limba claselor superioare, este înlocuitã de vorbirea plebee, cu un mecanism foarte simplu, dar totodatã – sau tocmai de aceea – foarte greoi, aproape material; o gramaticã ezitantã si perifrasticã, fãcutã din tentative si ocolisuri, cum e aceea a copiilor. Este într-adevãr, o limbã puerilã, sau gaga, incapabilã sã redea ambiguitãtile fine ale rationamentului, nici scânteile lirismului. Este o limbã fãrã luminã si fãrã cãldurã, prin care sufletul nu poate sã transparã si pe care el nu o poate înviora, o limbã tristã, care merge pe dibuite”.


Ce se întâmplã ?

Într-o carte deosebit de bine informatã cum e Efectele televiziunii asupra mintii umane de Virgil Gheorghe, carte elaboratã pe baza unor temeinice studii ale unor cercetãtori americani si australieni, se constatã cã vizionare televizorului produce nu concentrarea pe care o reflectã emiterea de unde beta, unde de frecvenþã mai mare, ci o stare de relaxarea creierului reflectatã de undele alfa de frecventã joasã, o pasivitate a creierului care inhibã activitatea emisferei cerebrale stângi, cea care e responsabilã pentru organizarea, analiza si judecata datelor primite.
O cantitate uriasã de informatii intrã în creier fãrã ca acesta sã o mai poatã controla, discerne si analiza. Vizionarea îndelungatã de cãtre copii a programelor de televiziune modeleazã structurile neuronale, determinând cortexul sã-si formeze o atitudine pasivã fatã de mediu, având de fapt efectul unui drog. Concluziile cãrtii sunt sumbre si dacã acestea ar fi doar pe jumãtate adevãrate, ar însemna cã asistãm la începuturile 
dezumanizãrii.

Nu e usor sã întelegem ceea ce se petrece pentru cã schimbarea este cu totul nouã in istoria umanitãtii, dar constatãm o translatie de la apetenta pentru valori de creatie la cea pentru valori de consum si aceasta pe fondul unei lipse de responsabilitate în cadrul familiei si-apoi al societãtii. Un fel de panem et circenses pare a domina comportamentul multora, dreptul la consum nefiind echilibrat de dorinta creatiei.
Existã, cu sigurantã, un efect supermarket ce fundamenteazã o atitudine copilului, implantându-i un mecanism al dorintei cât si imaginea unei lumi în care a fi fericit înseamnã a primi. Diferenta fatã de generatiile care îsi fãceau singure jucãriile, ca si jocurile, trebuie cã e crucialã în sensul formãrii atitudinii fatã de lume. Experienta copiilor nostri se petrece într-o lume de-a gata, o lume prefabricatã, în care a pretinde îl înlocuieste pe a face. Divertismentul însusi e prefabricat de mijloacele audio-vizuale si el se cere pur si simplu consumat, iar nu obtinut prin efortul lecturii. Experientele fundamentale ale noilor generatii nu se petrec în lumea realã, ci într-o lume virtualã pe care adultii le-o pun la dispozitie cu o convingere, profund gresitã, cã a avea înseamna a fi fericit.
Fãrã sã vrem ajutãm la crearea unui om nou, a unui mutant ce, asemeni printului Siddharta, e tinut departe de lumea realã.

Cauza mai adâncã stã probabil în amplificarea fãrã precedent a lumii virtuale în zilele noastre cãci, dacã, ascultându-i pe marii iluminati care vãd însãsi realitatea lumii noastre ca pe una virtualã, înseamnã cã realitatea pe care o construiesc mijloacele audio-vizuale e una de douã ori derivatã. Experientele în câmpul virtual destramã fiinta umanã, implicând-o într-o irealitate devastatoare. Existã un bovarism livresc, acea 
„putere acordatã omului de a se concepe altul decât este” (Jules de Gaultier), dar, se pare, cã el este cu totul minor fatã de bovarismul electronic.
Modelele impuse de mijloacele audio-vizuale creeazã un fel de mitologie a fortei si violentei centrate pe un eu nestãpânit. Nu e de mirare cã apar tineri fãrã interioritate, trãind prin impulsuri modelate de fictiunile care le-au fost implantate prin mirajul lumii virtuale, asa cum s-a întâmplat cu teroristul norvegian al cãrui eu bolnav era stimulat si de jocuri electronice cum sunt World of Warcraft sau Modern Warfare.
Nici tinerii protestatari anarhisti din Franta sau Marea Britanie nu au fost mânati în actiunile lor decât de motivatii de consum si încredintarea cã ei meritã sã aibã ce-si doresc doar pentru cã sunt ei.

Mersul lucrurilor, si Roma a decãzut datoritã mersului lucrurilor, conduce la crearea unui om tot mai înstrãinat de umanitatea sa, de creativitatea sa, a unei fiinte care se autodiscrimineazã printr-o sensibilitate artificialã, dezrãdãcinatã de firesc. Mereu nemultumit, pentru cã valorile de consum produc o satietate efemerã, omul nou e la sine doar în miscare, în neastâmpãr, în dorintã, de fapt. Prins în mecanismul de consum, omul nou îsi viseazã fericirea ca putintã de a consuma fãrã limite.

Ceea ce crestem pot fi niste oameni îndepãrtati de modelul european, niste tineri discriminati care nu vor mai avea acces la tezaurul cultural
european, pentru cã, dupã cum cred unii, ceea ce nu poate fi atins decât cu un anume efort spiritual e useless. Un patriotism european nu se poate dezvolta decât prin respectul fatã de marile valori culturale ale Europei, ale întregii Europe. Ce se va întâmpla când Cervantes, Shakespeare, Camus, Goethe, Eminescu s.m.a. nu vor mai fi întelesi? Va urma poate o barbarie la fel de întunecatã ca cea de dupã cãderea Imperiului Roman. Fãrã un respect bazat pe întelegere si admiratie pentru valorile culturale lumea nu poate intra decât în derivã. Existã un patrimoniu cultural european a cãrui admiratie si pretuire ne-a fãcut pe noi, românii închisi în lagãrul comunist, sã devenim europeni cu multi ani înainte de-a îndrãzni sã credem cã se va putea realiza unificarea europeanã.
Acest patrimoniu ne unise dincolo de granite si misiunea generatiei noastre a fost aceea de a sparge Cortina de Fier, pãstrând legãturile cu o Europã de care comunismul ceausist încerca sã ne rupã.
Stiam prea bine cã Europa e înainte de toate un spirit si tocmai acest spirit de care eram pãtrunsi prin lecturile noastre am încercat sã-l comunicãm.
România fusese cât se poate de europeanã pânã la instaurarea comunismului si nu pot aici sã nu mã gândesc la destinul exemplar al marelui sculptor român Constantin Brâncusi care, nãscându-se într-un sat din România, a plecat pe jos la Parisul pe care îl admira atât, si, ajuns aici, a reusit sã dãruiascã Europei, ca si umanitãtii, o operã în care transpare o întelepciune de mult uitatã. Europenizarea de fond care ne caracteriza a devenit, sã sperãm cã doar pentru o vreme, o europenizare de formã. Existã o bunãstare materialã si o bunãstare spiritualã; dacã prima tine de o necesitate terestrã, cea de a doua doar e cea care înnobileazã fiinta umanã dându-i sens existentei. A nu cultiva valorile care au dus la crearea culturii si civilizatiei noastre ar însemna sã ne
amãgim producând o europenizare de suprafatã care submineazã de fapt europenizarea de adâncime.

Excluderea literaturii din studiul limbilor strãine e o concesie amabilã fãcutã inapetentei pentru lecturã si problematica spiritualã.
„What’s the time?” sau „What’s the weather like today ?” acoperã întreaga culturã englezã, cred unii, cât despre „To be or not to be/ That’s the questions”, ce prostie mai e si aia ?!

Si pentru a încheia fãrã concluzii instructiv-moralizatoare, sã lãsãm faptele sã vorbeascã. Iatã o stire de pe Internet:
„Muzicianul britanic Noel Gallagher, fostul ghitarist si compozitor al trupei Oasis, a catalogat operele dramaturgului William Shakespeare drept „vorbãrie fãrã sens”, informeazã nme.com, citat de Mediafax.

Amintindu-si de vizionarea spectacolului de teatru „Hamlet”, cu Jude Law, Gallagher a explicat cã „nu a înteles niciun moment despre ce era vorba în piesã”. „Mã gândeam: „Stiu cã vorbesc în englezã, dar e o vorbãrie fãrã sens” Pot sã apreciez actiunea si faptul cã ei (actorii n.r.) au învãtat toate acele replici, dar ... ce naiba se întâmplã?”, a declarat muzicianul.