sâmbătă, 2 iulie 2016

Ei sunt aici (24)

Timothy Good







Conteinere


Miercuri, 22 martie 1989, grupul, călătorind în caravana lui, John Lear a ajuns puţin mai târziu decât planificase şi au parcat maşina pe un drum de unde li se deschidea o privelişte - impresionantă. Am trecut şi eu prin vecinătate în două rânduri (în 1986 şi în 1990) şi peisajul este într-adevăr măreţ, îţi dă fiori. Din păcate n-am văzut nimic inexplicabil, probabil pentru că mă aflam acolo în momente nepotrivite. Dar John, Gene, Bob şi Tracy - având avantajul cunoaşterii anticipate a momentului executării probei de zbor - au fost mai norocoşi.

In timp ce John îşi monta telescopul, o lumină a trecut foarte încet pe deasupra orizontului, venind din direcţia câmpului de încercări. Un avion sau poate un satelit?

„Apoi obiectul a să rit", mi-a spus Gene. „A făcut un salt mare către dreapta. Am folosit ulterior telescopul, în acel moment John era singurul care urmărise lumina clipsoidală prin tclcscop. Discul s-a învârtit puţin prin aer şi apoi a coborât din nou către munţi, la sud de unde priveam noi.“ 

Apariţia a durat cam şapte minute şi a constituit o dovadă insuficientă, deşi Bob prevăzuse că nava va părea că „ţopăie“, datorită ciudatelor efecte produse de sistemul de propulsie. Săptămâna următoare, pe 29 martie, Bob a revenit la acelaşi post de observaţie, împreună cu soţia sa, cu Gene şi un alt prieten, iar de data aceasta au fost răsplătiţi cu apariţii mult mai consistente.

„Priveam înspre munţi, către sud“, îşi aminteşte Gene, „când a apărut foarte încet şi a alunecat uşor pe deasupra, cu o mişcare stranie. Prin telescop părea o lumină de formă eliptică. A făcut apoi nişte manevre foarte, foarte ciudate, ca nişte „paşi“. Stătea pe loc, apoi se deplasa, iar se oprea, apoi a dispărut dincolo de munte. A apărut din nou, strălucitor, de după şirul muntos. Bob mi-a spus că strălucirea discului este dată de energia pe care o foloseşte: n-ai putea s-o stingi sau s-o aprinzi. Apoi a venit către noi, s-a oprit şi a plutit şi nu numai că strălucea, dar strălucea din ce în ce mai tare. In cele din urmă a ajuns să strălucească atât de puternic încât ne-am adăpostit după maşină, de frică să nu explodeze. N-a explodat, însă. S-a întors, a trecut uşor pe deasupra şirului de munţi, a coborât şi a plutit apoi o vreme, după care a coborât definitiv la fel de încet precum apăruse.“

Gene nu mai văzuse vreodată un obiect deplasându-se astfel, mi-a spus el. „Când a răsărit de dincolo de munţi, a trebuit să parcurgă o oarecare distanţă până a ajuns la noi. Nu semăna cu o maşină care se apropie pe autostradă, mai sunt şi luminile şi ştii că se apropie. Te aştepţi să fie undeva şi deodată constaţi că este mult mai aproape, apoi, iarăşi, mult mai aproape. Poate fi ceva periculos!"

Grupul a avut o cameră video şi câteva din aceste manevre sunt vizibile clar în film. Bob Oechsler, care are multă experienţă în analizarea filmelor video (inclusiv remarcabilul film făcut de Ed Walters în Gulf Breeze, Florida, în 1987) are convingerea că filmul aduce dovezi puternice în sprijinul afirmaţiilor lui Lazar, după cum mi-a explicat el: 
Pe un videocasetofon priveşti reproducerea electronică a imaginii pe care o poate vedea ochiul. Cu alte cuvinte te uiţi la ea printr-o serie de bare orizontale, aşa că în principiu jumătate din imagine este eliminată. Ceea ce se vede în această înregistrare din 29 martie este o [lumină] care parcurge probabil o treime din dimensiunea ecranului, dar o face în salturi. Cu alte cuvinte, lumina se aprinde, se stinge: dacă priveşti cadru cu cadru, cum de altfel am făcut şi eu, vei vedea că lumina dispare de fapt şi apoi reapare într-un alt loc, la stânga poziţiei iniţiale, are o amprentă luminoasă caracteristică, apoi dispare din nou şi sare în alt loc.
Esenţial este că probează categoric principiul sugerat de Bob Lazar pentru explicarea modului de funcţionare. Susţine afirmaţia că dacă focalizezi amplificatoarele de unde gravitaţionale asupra unui punct anume din spaţiu, intensifici câmpul gravitaţional, „tragi“ acel punct din spaţiu către tine şi când închizi amplificatoarele revii brusc odată cu punctul către locul său. Cu alte cuvinte dispari şi reapari în acel punct, cel puţin aşa vede ochiul, de la orice distanţă s-ar afla. Deci, ceea ce vezi sunt o serie de salturi în „hiperspaţiu“ înregistrate pe banda video. Iar pentru mine reprezintă cel mai extraordinar film video pe care l-am văzut vreodată despre OZN-uri. Din păcate, nu există puncte de referinţă. Ai doar perspectiva martorilor pe care te poţi baza, dar aceasta oferă numai câteva caracteristici definibile; e că ... lumina a răsărit de dincolo de lanţul muntos la o anumită distanţă...



AMENINŢĂRI


Bob Lazar şi-a asumat un risc enorm aducându-şi prietenii într-o zonă unde ar fi avut posibilitatea să urmărească zborurile de încercare. Şi, în cele din urmă, în noaptea de 6 aprilie 1989, au fost prinşi.

In vreme ce Lazar, împreună cu soţia, cumnata, John Lear şi Gene Huff, aşteptau efectuarea unui alt test, s-a apropiat o maşină a pazei militare. „Bob n-a vrut să fie prins împreună cu noi, aşa că s-a ascuns în deşert“, povestea Gene. „Noi... ne-am întors şi am pornit pe drumul prăfuit, după care ne-am oprit. Atunci au demarat şi ei, iar noi am plecat mai departe, ne-am oprit din nou şi am întins telescopul." Au orientat telescopul către Jupiter, sperând să le îndepărteze bănuielile, dar a fost zadarnic.

„Au apărut tipii de la pază, îmbrăcaţi în haine de camuflaj, fară însemne. Erau înarmaţi cu pistoale şi mitraliere (pe acestea le lăsaseră în maşină). Au transmis prin radio staţiei de securitate a bazei că noi afirmam că ne aflam acolo doar pentru a admira stelele. Ei ne-au spus că ar fi preferat să nu fim acolo, dar eram pe un domeniu public; nu ne puteau obliga să plecăm - au ţinut însă să ne întoarcem la autostradă.

Nu am plecat imediat, s-a întors şi Bob şi ne-am distrat pe tema asta. După cum s-a dovedit ulterior, ei ne urmăriseră pe Bob şi pe noi, prin binocluri de noapte. Ne-am îndepărtat apoi pe autostradă şi ne-am întors pe alt drum să mai privim o vreme. Din câte am înţeles, noi am oprit de fapt testele din această noapte, întrucât le produsesem atâtea necazuri."

Abia porniseră pe lungul drum înapoi către Las Vegas, când au fost opriţi de şerif, alertat de personalul dc securitate, şi le-a cerut să se legitimeze.

„Lear îşi lăsase portofelul în maşină şi când a deschis portiera s-au văzut înăuntru camera video, un tclcscop mare, un contor Gciger si altele! Şeriful spune: «Ce faceţi aici cu tot echipamentul ăsta?» Ei bine, noi n-am vrut să răspundem. El a încercat să blufeze, cerând să percheziţioneze maşina. N-am fost de acord pentru că aveam o puşcă înăuntru - nu de alta, dar în deşert mai dai peste vreun şarpe cu clopoţei. Atunci a luat legătura radio cu baza şi a transmis datele noastre de identitate care au fost apoi introduse în baza de date a unui calculator de la Area 51. Şeriful ne-a reţinut aproape cincizeci de minute. Legal te pot reţine maxim şaizeci de minute dacă nu te arestează sau nu-ţi tractează maşina. Aşa că ne-a lăsat să plecăm şi ne-a spus să nu ne mai prindă pe acolo.“

A doua zi, Lazar a primit ordin să se prezinte la Indian Springs Air Force Auxiliary Field, cam la 35 de mile nord-vest de Las Vegas, pentru un interogatoriu, condus de un agent FBI. „Nu e nevoie să mai spun că n-au fost deloc încântaţi că am spus mai multor persoane ce se întâmpla acolo şi că i-am adus să vadă“, i-a spus el lui George Knapp. „M-au ameninţat, mi-au pus un pistol în ceafă şi m-au prelucrat din nou cu privire la normele de securitate, din cadrul nivelului de securitate pentru care mă instruiseră. Au făcut de toate, atât doar că nu m-au bruscat fizic şi mi-au spus lucruri de genul: «Te putem omorî chiar acum. Nu va afla nimeni - putem găsi o mie de explicaţii». închipuiţi-vă un tip a cărui mutră se află foarte departe de tine, dar zbiară tot timpul. E ciudat.

Fabricasem deja o poveste ca să justific prezenţa mea acolo, despre cum am fost lăsat la semnul de interzicere a accesului din vârful colinei şi că de fapt eu n-am fost acolo, nici n-am vrut să mă duc şi tot aşa. Primul lucru pe care mi l-au spus când am ajuns la interogatoriu a fost: «Lasă baltă povestea cu semnul de interzis». Noi vorbisem numai la telefon despre asta şi era clar că fuseserăm ascultaţi.“

In timpul interogatoriului au fost aduşi înăuntru paznicii de la Area 51 care dăduseră peste ceilalţi. „Era destul de distractiv", i-a spus Lazar lui Knapp, „era evident că nu ştiau ce se întâmplă, habar n-aveau despre existenţa navelor sau altceva. Am întrebat deliberat: «Cum? Vă referiţi la discurile zburătoare?» Iar cei doi - li s-au mărit ochii cu adevărat şi au fost foarte şocaţi de ceea ce se întâmpla. Tipul de la FBI i-a îmbrâncit pe cei doi pe uşă afară şi părea supărat că pomenisem de discuri."

Asta se întâmpla în perioada în care Lazar se hotărâse să facă publică povestea şi a dat un interviu, în semiobscuritate, ziaristului George Knapp de la KLAS-TV, Las Vegas. „Am folosit numele supraveghetorului meu, Dennis. M-a sunat imediat după accea, tremura tot de frică. «Ai cumva idee de ce o să ţi se întâmple?», mi-a spus. «Ei bine, n-am», am răspuns. De atunci am tot primit telefoane de ameninţare, spunând că mă vor omorî. Aveam speranţa că nu vor întreprinde nimic. Vreau să-ţi spun că nu sunt un erou sau ceva de genul acesta; nu sunt nici un nesăbuit, un inconştient. Dar dacă vrei într-adevăr să omori pe cineva, nu-1 anunţi."

Lazar mi-a relatat o experienţă alarmantă, când cineva a tras asupra maşinii sale, în urma difuzării primului interviu la televiziune.

„Circulam pe şoseaua Interstate 15, la nord de Chardestone Boulevard, [Las Vegas], şi după ce am dat colţul o maşină albă a trecut pe lângă mine, a coborât geamul şi cineva a tras un foc. In momentul acela trebuia să virez, să intru în autostradă, dar am preferat să merg înainte, sperând ca celălalt să plece, să ia curba. Aşa că am intrat în praf şi am continuat să înaintez. Glontele a nimerit în sistemul de frânare în roata de frână, a desprins o parte din frâna de pe spate şi a trecut prin cauciuc. Am mers înainte şi m-am oprit în noroi, iar cind am ridicat geamul a dispărut.

In ianuarie şi februarie 1990, Nippon Telcvision a înregistrat interviurile cu Lazar în Las Vegas. Erau planificate alte interviuri în Japonia, dar cu o zi înaintea plecării lui Lazar se pare că acesta a primit un telefon de la fostul şef. „Nu mai apuci să te întorci", i s-a spus. Unul din multele zvonuri care circulau pe scama lui Lazar spunea că acesta încasase deja onorariul pentru interviul din Japonia şi că Nippon TV i-a cerut despăgubiri pentru nerespetarea contractului. Adevărul este că Nippon TV fusese de acord să-i plătească 2.000 de dolari la sosirea în Japonia, iar pentru interviurile ample din Las Vegas fusese deja plătit cu 3.000 de dolari. După această presupusă ameninţare, Lazar s-a hotărât să nu-şi rişte viaţa. In consecinţă, Nippon TV a fost anunţat că vizita programată nu mai putea avea loc şi astfel onorariul final n-a mai fost plătit.



RUPEREA TĂCERII


De ce a hotărât Bob Lazar să rişte totul făcând publice secretele de la S-4?

„Unul din motivele pentru care am dezvăluit aceste informaţii", spunea el în 1989, „este faptul că ceea ce se întâmplă este o crimă nu numai împotriva poporului american, ci şi împotriva comunităţii ştiinţifice şi pentru un timp am fost şi eu părtaş la ea. Nu este cinstit să nu pui aceste date în mâinile tuturor oamenilor de ştiinţă. Sunt unii mult mai capabili să se ocupe de ele şi ar fi ajuns în timpul acesta mult mai departe decât acest mic grup, ales de persoane carc lucrează în mijlocul deşertului. Aceştia nu au acolo nici măcar facilităţile necesare pentru o analiză complctă a materialului cu care lucrează."

Lazar se simţea de asemenea frustrat că nu putea discuta despre natura senzaţională a muncii sale. „Efectiv, nu puteai spune nimic. Vii acasă, nevasta îţi spune: «Bună. Ce s-a mai întâmplat la servici astăzi?» şi tu nu poţi să-i spui că te-ai ocupat de nişte chestii de pe altă planetă! E ridicol. Ai nevoie dc cineva cu care să poţi vorbi - e o povară îngrozitoare pentru umerii tăi. Cum se descurcă alţii nu ştiu."

Un alt motiv a fost mediul în care lucra, pe care Lazar îl găsea apăsător şi limitat. Îl irita mai ales hărţuiala la care era supus datorită măsurilor de securitate, care bineînţeles s-au înăsprit când a devenit evident că-şi încălcase jurământul de păstrare a secretului. În urma interogatoriului de la Indiana Springs, i s-a cerut să se întoarcă la S-4, dar a refuzat. „Refuzi în mod oficial?" a fost întrebat, la care răspunsul a fost afirmativ. „Şi- cu asta s-a terminat. Am plecat într-o atmosferă destul de sumbră. N-am fost niciodată concediat în mod oficial, drept pentru care nu mi-a fost retrasă în mod oficial nici autorizaţia. Situaţia era atunci foarte tensionată, foarte îngrijorătoare, şi ultimul loc în care m-aş fi lăsat încolţit ar fi fost acolo unde nu puteam lua legătura cu nimeni, aşa că am refuzat să mă întorc. De atunci nu l-au mai căutat".

Ţelul principal, însă, al acestor dezvăluiri a fost, după afirmaţiile lui Lazar, să se autoprotejeze. „Am încercat să mă pun la adăpost în mai multe feluri. Unul dintre ele a fost emisiunea radio, unde am dezvăluit câteva informaţii, deoarece acesta era singurul lucru pe care ar fi încercat să-l împiedice. Odată făcut, nu mai aveau motive să mă mai hărţuiaseă, decât din răzbunare, dar nu cred că ei operează aşa. Orice acţiune din partea lor ar fi demonstrat că spuneam adevărul, aşa că bănuiesc că au preferat să mă lase în pace.

În esenţă am realizat ce mi-am propus. Nu vreau să dovedesc nimic nimănui, pentru că, sincer, nu-mi pasă deloc dacă mă crede cineva. Am vrut doar să-i pun în faţa unor lucruri pe care nu le pot nega. Nu contează ce spun eu, nu contează cât de multe probe ies la lumină, e nevoie ca de la S-4 să iasă tot mai mulţi în faţă, deoarece trebuie să susţinem aceste lucruri în grup. O singură persoană nu convinge.

Până unde se întind limitele securităţii naţionale? Ar trebui să existe un fel de îndreptar etic după care să poţi trage o linie şi să spui, ştiţi, responsabilitatea noastră este să permitem tuturor să cunoască atât, în schimb de partea cealaltă se află securitatea naţională... Nu cred că aici era o problemă dc securitate. O parte poate, dar conceptul în sine că există dovezi categorice şi că-avem articole din alte lumi, dintr-un alt sistem, nu se poate să nu-1 dezvălui tuturor."

Întrebat dacă se simte bine că a încălcat prevederile de securitate, Lazar a răspuns, „Nu. Într-o oarecare măsură chiar regret acest lucru, dar e greu să mai dau acum înapoi.“


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu