duminică, 3 iulie 2016

Picnic la marginea drumului (16)

Arkadi şi Boris Strugaţki 








Valentin se îndreptă şi strânse din umeri.
― Eu admit că undeva în Zonă există ceva rotund şi auriu. Admit că acel ceva captează biocurenţii noştri şi poate să îndeplinească dorinţele simple, să potolească foamea, setea ... Un biotronist contemporan nu se mai miră de asemenea chestii ... dar nu-i vorba de asta ... Înţelegi, Richard, că scormonim prin Zonă de două decenii, dar nu ştim nici a mia parte din tot ce conţine ea. Şi ce să mai vorbim de influenţa Zonei asupra omului ... Apropo, va trebui să mai introducem în clasificarea noastră încă un grup: al patrulea. Dar nu de obiecte, ci de influenţe. Acest grup este cercetat revoltător de prost, deşi faptele s-au adunat, după părerea mea, mai mult decât suficient. Ştii, Richard, eu sunt fizician, şi deci sceptic. Dar şi pe mine mă trec fiorii câteodată când mă gândesc la toate astea.
― "Cadavrele vii", murmură Nunan.
― Da' de unde. "Cadavrele vii" sunt o enigmă, dar numai atât. Cum să-ţi spun ... toate astea sunt imagina­bile ... Dar când în jurul omului se întâmplă, dintr-o dată, tam-nesam, fenomene extrafizice şi extrabiologice ...
― Ah! Aveţi în vedere emigranţii ...
― Exact. Statistica matematică, ştii foarte bine, este o ştiinţă foarte exactă, deşi utilizează probabilităţile. Şi-n afară de asta, este o ştiinţă elocventă, foarte concretă ...
Valentin se ameţise puţin, începuse să vorbească mai tare, obrajii i se înroşiseră, iar sprâncenele i se ridicaseră pe deasupra lentilelor negre, încreţindu-i fruntea ca o armonică.
― Rozalia! urlă deodată. Încă un coniac! Dublu!
― Îmi plac cei care nu beau, zise cu respect Nunan.
― Nu te-abate, îl mustră Valentin sever. Ascultă ce-ţi povestesc. Este foarte straniu. Luă paharul şi, dintr-o sorbitura, îl goli pe jumătate, după care continuă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu săracii marmontieni în momentul Vi­zitei. Dar unul dintre ei a vrut să se mute. Un oarecare, un locuitor obişnuit. Frizer. Fiul frizerului sau nepotul frizerului. Să zicem că se mută în Detroit. Deschide o frizerie şi începe un coşmar de neînchipuit. Mai mult de nouăzeci la sută dintre clienţii lui mor în cursul anului: în catastrofe rutiere, cad de la ferestre, sunt tăiaţi de gangsteri şi golani, se îneacă în locuri puţin adânci. Mai mult decât atât. Numărul catastrofelor naturale în Detroit şi în împrejurimile lui creşte. Izbucnesc incendii de două ori mai des, din cauza scurtcircuitelor electrice. Creşte de trei ori numărul accidentelor de maşină. Creşte de două ori mortalitatea în cazul epidemiilor de gripă. Mai mult decât atât. Creşte şi numărul catastrofelor naturale din Detroit şi din împrejurimile lui. Apar de undeva taifune, turbioane, care în locurile acestea n-au mai existat încă de prin 1700 şi nu se mai ştie cât. Se rup tăriile cerului şi lacul Michigan sau lacul Erie, mă rog, pe unde-o fi De­troit, iese din matcă ... Şi numai de-astea ... Şi asemenea cataclisme se produc în orice oraş şi-n orice loc în care se mută emigrantul din regiunea Vizitei, iar numărul acestor cataclisme este direct proporţional cu numărul emigranţilor care s-au mutat în acel loc. Dar asemenea influenţe apar numai la acei emigranţi care au suportat momentul Vizitei. Cei care s-au născut după Vizită nu au nici o influenţă asupra statisticii accidentelor. Trăieşti aici de zece ani, dar ai venit după Vizită şi poţi să te muţi fără nici un pericol, chiar şi-n Vatican. Cum se explică toate astea? Cine greşeşte aici? Statistica? Sau judecata sănătoasă? Valentin înşfacă paharul şi îl goli dintr-o suflare.
Richard Nunan se scărpină după ureche.
― Mda, făcu el. În general, am auzit de chestiile astea, dar, vorbind cinstit, întotdeauna am crezut că totul este puţin cam exagerat. Într-adevăr, din punct de vedere al ştiinţei noastre pozitiviste şi puternice ...
― Sau hai să amintim de influenţa Zonei prin apa­riţia mutaţiilor genetice, îl întrerupse Valentin. Îşi dădu jos ochelarii şi îl fixă pe Nunan cu ochii săi negri, miopi. Toţi oamenii care au un contact îndelungat cu Zona su­portă transformări, atât fenotipice cât şi genotipice. Ştii ce fel de copii au stalkerii? Ştii ce se întâmplă chiar cu ei înşişi? De ce? Unde este factorul mutant? În Zonă nu există nici un fel de radiaţii. Structurile chimice, a aerului şi a solului, în Zonă, deşi au specificul lor, nu prezintă pericol de mutaţii genetice. Atunci ce să fac în aceste condiţii? Să încep să cred în vrăjitorii? În far­mece?
― Eu, bineînţeles, te compătimesc, zise Nunan. Dar, sincer vorbind, aceste cadavre care au înviat mă zgârie pe creier mult mai tare decât toate datele statistice. Cu atât mai mult cu  cât  datele  statistice  nu le-am văzut nici­odată, iar de cadavre  m-am  săturat  până-n gât ...
Valentin dădu din mână, zeflemist.
―  Ah!  Cadavrele   voastre ... Ştii ce, Richard? Nu ţi-e ruşine? În primul rând nu sunt cadavre, sunt nişte  mulaje  ...  Nişte  momâi ... Sau, dacă-ţi place, poţi  să  le  numeşti  bioroboţi ... Ciborgi ... înţelegi? Pentru a avea o informaţie completă despre pământeni, raţiunea ex­traterestră a creat roboţii-androizi executând construcţia lor după schelete. Îţi place explicaţia asta? ... Te asigur că din punct de vedere al principiilor fundamentale, aceste "cadavre vii" sunt la fel de minunate ca şi acu­mulatorii veşnici. AV-urile vin, pur şi simplu, în con­tradicţie cu primul principiu al termodinamicii, iar ca­davrele vii cu cel de-al doilea. Asta-i diferenţa. În fond, suntem cu toţii nişte oameni ai peşterii: nu ne putem imagina ceva mai înfiorător decât fantoma sau vârcolacul. Dar încălcarea principiului cauzalităţii este un lucru mult mai grav decât hoarde întregi de fantome .... sau de monştri ca Rubenstein? ... sau Wallenstein? ...
― Frankenstein.
― Da, desigur, Frankenstein ... Madame Shelley. So­ţia poetului. Sau fata lui. Râse. Aceste cadavre au o proprietate curioasă: vitalitatea autonomă. De exemplu, poţi să-i tai un picior şi piciorul o să meargă în con­tinuare ... adică n-o să meargă, bineînţeles ... da' în ge­neral o să trăiască separat.
― Piciorul mumiei, şopti Nunan, uitându-se la ceas. Ar cam fi timpul s-o ştergem acasă, Valentin. Nu? Iar eu oricum mai am încă o treabă importantă ...
― Hai să mergem, zise Valentin, încercând în za­dar să-şi nimerească faţa în ochelari. Pfuu, m-ai cam îmbătat, Richard ... (Luă ochelarii cu amândouă mâinile şi, grijuliu, îi puse unde trebuia.) Ai maşină?
― Da. Vă conduc.
Au plătit şi s-au îndreptat spre ieşire. Valentin se ţinea mai drept decât de obicei şi tot timpul, luându-şi  avânt,   îşi  ducea  degetul  spre  tâmplă, salutând laboranţii cunoscuţi, care cu mirare şi curiozitate priveau "steaua" fizicii mondiale. Lângă ieşire, încercând să-l salute pe por­tarul care rânjea cu gura până la urechi, Valentin îşi lovi ochelarii şi toţi trei au sărit să-i prindă.
― Pfuu, Richard, mormăi Valentin, urcându-se în Peugeot. M-ai îmbătat ... cu ne-ru-şi-na-re. La dracu' ... Nu se poate aşa ... Nu-i frumos. Mâine am o experienţă. Ştii, e un lucru curios ...
Şi a început să povestească despre experimentul de mâine, dar întrerupându-se, tot timpul, alternând cu bancuri şi repetând: "M-ai îmbătat ... Ce mama dracului ... Nu ... Aşa nu ..." 
Nunan îl conduse până în orăşelul cer­cetătorilor şi îl predă soţiei, care se înfurie amuzată. Va­lentin însă îşi văzu de-ale lui:
― Oo ... Oooaspeţi? ... Cine? ... A, profesorul Boyd? Îmi pare bine! Acum noi cu el ... Richard! Unde eşti, Richard? ...
Toate astea, Nunan le auzi deja în timp ce fugea pe scări. "Şi lor le e frică, se gândea, urcându-se în Peu­geot. Vă e frică? Şi vouă vă e frică, «frunţi-late»? ... Lasă că aşa şi trebuie să fie. Trebuie să vă fie frică mai mult decât nouă tuturora luaţi la un loc. Dar noi, pur şi simplu, nu ştim nimic. Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie neapărat să coboare acolo, inima li se zbate gata să sară din piept, dar trebuie să coboare. Iar principa­lul nu este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo, jos. Totul este cum să iasă de-acolo ... Iar noi păcătoşii, ne uităm, că să zic aşa, în altă parte ... Dar, ia stai! Poate că aşa şi trebuie? Să lăsăm totul să meargă de la sine şi vom trăi oricum. Bine a mai zis cine-a zis: «Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gând să reziste şi mai departe ...» Şi, totuşi, dracu să vă ia, se adresă  el  extratereştrilor.  N-aţi putut să vă faceţi picnicul în altă parte? Pe Lună, de exemplu. Sau pe Marte ... Şi voi sunteţi o gaşcă la fel de indiferentă ca toţi ceilalţi, chiar dacă aţi învăţat să coagulaţi spaţiul. Ce să spun, şi-au găsit să facă picnic. Picnic ..."
"Mai bine m-aş gândi cum să-mi aranjaz picnicurile mele, reflecta el, în timp ce conducea încet Peugeotul pe străzile ude, intens luminate. Cum să le învârtesc pe toate astea cât mai abil? Bineînţeles că pe principiul minimei acţiuni. Ca-n mecanică. La ce dracu' mai am diploma de inginer, dacă nu sunt în stare să inventez ceva ca să pot strânge cu uşa hiena aia şontoroagă?"
Opri maşina în faţa clădirii unde locuia Redrick Schuhart şi zăbovi un pic la volan, făcându-şi un plan cum să înceapă discuţia. Pe urmă, scoase AV-ul, ieşi din maşină şi abia atunci observă că blocul pare pustiu. Aproape toate geamurile erau "oarbe", în părculeţ nu era nimeni şi chiar becurile erau stinse. Asta îi aminti de ce va vedea acum şi simţi cum îi îngheaţă spinarea. Chiar îi trecu prin cap că poate ar fi o soluţie să-l cheme pe Redrick la te­lefon şi să discute cu el în maşină sau într-o berărie oa­recare, liniştită. Dar alungă repede acest gând. Erau o mulţime de motive. "Şi-n afară de asta, îşi zise el, hai să nu ne comparăm cu aceste făpturi jalnice care au fugit precum gândacii opăriţi cu apă".
Intră în bloc şi urcă încet scările nemăturate de mult. În jur se aşternuse o linişte mormântală, multe uşi ale apartamentelor erau întredeschise sau chiar date de perete, iar din holurile întunecoase te izbea mirosul stătut de praf şi mucegai. Se opri în faţa uşii apartamentului lui Redrick, îşi aranjă părul, respiră adânc şi apăsă butonul soneriei. După o vreme, scârţâi uşor parchetul, se auziră zgomote la yală şi uşa se deschise încet.
În prag stătea Maimuţica, fiica lui Redrick Schuhart. Afară, pe hol, întunericul se destrămă şi, în prima secundă, Richard Nunan zări, în lumina puternică, doar o siluetă în­tunecată şi imediat se gândi că-n ultimele luni fetiţa cres­cuse destul de mult. Dar pe urmă, când ea se retrase în interiorul holului şi îi văzu faţa, imediat i se puse un nod în gât.
― Bună ziua, Maria, îi zise, străduindu-se să vorbească cât mai duios. Ce mai faci, Maimuţico?
Nu-i răspunse. Tăcută, se retrase complet, fără zgo­mot, spre uşa de la sufragerie, uitându-se la el încruntată. Probabil că nu-l recunoscuse. La drept vorbind, nici el n-o mai recunoştea. "Zona, se gândi. Ce porcărie ..."
― Cine-i acolo? întrebă Guta, scoţând capul din bu­cătărie. Dumnezeule, Dick! Pe unde te-ai ascuns până acum? Ştii, Redrick s-a întors.
Se grăbi spre el, ştergându-şi mâinile cu un prosop, care-i atârna pe umăr. Era tot atât de frumoasă, energică şi puternică, numai că ceva se schimbase: ori era trasă la faţă, ori ochii îi erau febrili.
O pupă pe obraz şi, dându-i impermeabilul şi pălăria, îi zise:
― Am auzit, am auzit ... dar tot n-am avut timp să trec. E acasă?
― Acasă, răspunse Guta. E unul acolo cu el ... În cu­rând o să plece, pentru că stă de mult. Intră, Dick.
Făcu câţiva paşi străbătând holul şi se opri în uşa su­frageriei. Bătrânul stătea la masă singur, nemişcat  şi  pu­ţin  adus  într-o parte. Lumina roză de la abajur cădea pe faţa lui lată, întunecată, parcă cioplită dintr-un lemn ve­chi, luminându-i gura căzută şi ochii nemişcaţi, lipsiţi de viaţă ...
― Dacă vrei, trecem în bucătărie, zise repede Guta. Pregătesc cina şi-ntre timp o să vorbim.
― Sigur, că da, se învioră Nunan. De când nu ne-am mai văzut ...
Trecură în bucătărie, Guta deschise imediat frigiderul, iar Nunan se aşeză lângă masă şi privi în jur. Ca-n tot­deauna, aici totul era curat, totul strălucea, iar deasupra cratiţelor se ridica aburul. Aragazul era nou, semiauto­mat, şi asta însemna că în casă erau bani.
― Şi el cum e? întrebă Nunan.
― Tot aşa. A slăbit în închisoare, dar acum şi-a mai revenit.
― Roşcovan?
― Şi încă cum!
― Rău?
― Şi încă cum! Răutatea asta o s-o ducă şi-n groapă.
Guta puse în faţa lui un pahar de "Bloody Mary", un strat transparent de vodcă ce părea suspendat deasupra sucului de roşii.
― Nu-i prea mult? îl întrebă ea.
― Tocmai bine. Nunan trase aer în piept, închise ochii şi bău încet acest cocktail. Se simţea bine. Îşi aduse aminte că, pentru prima dată în această zi, băuse ceva mai sub­stanţial. 
― Asta-i altceva, zise. Acum se mai poate trăi.
― La tine totul e bine? întrebă Guta. De ce n-ai mai venit de atâta timp?
― Treburi blestemate, se plânse Nunan, în fiecare săptămână aveam de gând să vin sau măcar să vă dau un telefon, dar, mai întâi, a trebuit să dau o fugă până la Rocksopolis, pe urmă am avut un scandal, după. aceea am auzit: "S-a întors Redrick", dar m-am gândit că  n-are  rost  să  vă  deranjez ... În general, m-am cam încurcat cu treburi, Guta. Câteodată, mă întreb pentru ce ne zbatem atâta? Ca să câştigăm bani? Dar pentru ce dracu' ne tre­buie banii, dacă nu facem altceva decât să ne agităm?
Guta făcu zgomot ridicând capacele de la crătiţi, apoi luă de pe o policioară un pachet de ţigări şi se aşeză la masă alături de Nunan. Se uită în jos. Nunan scoase gră­bit bricheta şi îi aprinse ţigara. Şi din nou, pentru a doua oară în viaţă, observă cum îi tremurau degetele la fel ca atunci, când Redrick fusese închis, iar Nunan ve­nise la ea să-i dea bani. La început rămăsese fără nici un ban şi nici un ticălos din bloc nu o împrumutase. Pe urmă apăruseră şi banii, şi, judecând după toate, erau destui. Nunan îşi dăduse seama cam de unde provin, dar con­tinuă să vină, aducându-i Maimuţichii dulciuri şi jucării şi stând seri întregi cu Guta la cafea, făcând împreună pla­nuri pentru viitorul lui Redrick. 


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu