Arsenalele din Isher (10)

A. E. Van Vogt

LUCY RALL ieşi din cabina de comunicare prin teleecran a guvernului şi traversă repede un alcov, când, deodată, se zări reflectată într-o oglindă energetică. Se opri instantaneu. Luminile exterioare clipeau atrăgător. Trotuarele străluceau cu o luminozitate care sfida noaptea. Rămase o vreme în faţa imaginii ei inversate.
Întotdeauna se socotise atrăgătoare, dar chipul aflat dinaintea ei era cam palid şi inexpresiv. Cum stătea aşa, cu privirea încordată, se gândi: "Oare asta a văzut domnul Hedrock pe teleecran?"
Mergea pe stradă cu paşi nesiguri. Convorbirea avusese loc într-o cabină a unuia dintre palatele-cazinou. Strălucirea ca de fulger a celebrului "Bulevardul Şansei" era la fel de intensă ca întotdeauna. Trebuia să ajungă acasă. Şi, totuşi, mai zăbovi pe acolo, nehotărâtă, ştiind că n-are nimic de făcut, întrebându-se cum să-şi omoare timpul. Conflictul interior îi secătuia forţele şi, de două ori în decursul unei ore, se opri să soarbă o băutură energizantă.
O cuprinse un simţământ al dezastrului personal. Întotdeauna luase drept bună ideea că, până la urmă, se va mărita cu un om de la Arsenale. În cursul şcolii şi al studiilor la Colegiu, când cererea de primire îi fusese deja aprobată, îi socotise pe toţi ceilalţi — oamenii de rând — ca pe nişte intruşi. "A fost momentul acela de pe navă când era în pericol. L-am compătimit", gândea ea, cu o mare înţe­legere.
Acum dăduse de un alt necaz. Dacă ar fi putut, eventual, să descopere în ce casă fusese dus, ar fi... ce-ar fi făcut ea? Gândurile i se opriră. Se miră singură de intensitatea ideii care-i venise. Se simţea ridicolă. Dacă ajungea în vreunul dintre locurile acelea, tre­buia să ducă până la capăt o iluzie — mintală şi fizică.
Avu impresia incertă că Arsenalele o vor izola, pur şi simplu, pentru că luase în considerare un asemenea lucru. Mintea o duse fulgerător înapoi, la copiile documentelor pe care le semnase, dar nu-şi amintea nici un fel de interdicţie. De fapt, unele dintre propoziţii, aşa cum le reţinuse, erau de-a dreptul senzaţionale, analizate fiind în situaţia ei actuală:
"... Oamenii Arsenalelor se pot căsători după dorinţa lor... pot să împărtăşească orice viciu şi să savureze orice plăcere din Isher pentru motive personale... Nu există nici un fel de restricţii în privinţa folosirii de către orice membru a timpului său liber...
...Fireşte, se consideră de la sine înţeles că nici un membru nu va dori să facă vreun lucru care să dăuneze statutului său faţă de automatul Pp... După cum i s-a spus limpede fiecărui membru... Examinările periodice de către maşina Pp vor determina statutul unui membru şi prelungirea angajării sale în cadrul Arsenalelor...
...În cazul în care se descoperă că un membru a coborât sub cerinţele specifice într-o măsură vitală, Arsenalele îl vor elibera pe individ de toate amintirile legate de acestea şi de informaţiile a căror deţinere de către persoane neautorizate ar putea deveni o primejdie pentru Arsenale...
...Următoarele vicii şi desfătări, când sunt practicate cu prea multă ardoare, s-au dovedit în trecut a constitui primii paşi către încetarea relaţiilor..."
Printre acestea din urmă, îşi amintea ea, erau primejdioase pentru femei "casele iluziilor". Nu-şi amintea prea limpede, dar i se părea că exista o notă de subsol legată de această listă. Ceva în sensul că primejdia nu consta în desfătarea în sine, ci în cunoaşterea faptului că bărbaţii din asemenea locuri erau aproape întotdeauna sclavi, împotriva voinţei lor. Experienţele repetate determinau penetrarea ego-ului care începea ca o căutare a unei aventuri senzuale normale şi sfârşea cu participarea lui din ce în ce mai intensă.
Ieşi din starea de reverie, în care-şi depanase amintirile, şi realiză că se îndreaptă cu paşi grăbiţi către firma deosebit de strălucitoare a unei staţii a teleecranelor. Intr-un minut stabili legătura cu Centrul de informaţii al Arsenalelor. Câteva secunde mai târziu avea copia celor două mii o sută opt adrese ale "caselor iluziilor" şi se grăbi spre "Palatul Gologanilor".
Luase deja o hotărâre şi, din momentul acela, nici nu-i mai trecu prin cap să dea înapoi.
În interiorul palatului desluşi anumite lucruri pe care Cayle nu le-ar fi putut observa întrucât nu deţinea cunoştinţele pe care le avea ea. Jocurile reveniseră aproape la normal. Câţiva dintre angajaţii plătiţi mai jucau ostentativ la aparate care altfel n-ar fi fost frecventate de jucătorii de rând. În momentul în care la un aparat îşi riscau banii destui amatori de plăceri, angajaţii cazinoului se retrăgeau aşa, ca din întâmplare. Lucy se duse spre partea din spate a sălii principale, oprindu-se de mai multe ori pe ici, pe colo şi prefăcându-se că urmăreşte mersul jocurilor la diverse aparate. Avea în poşetă o armă de anulare de la Arsenale. Ca atare, deschidea şi închidea uşile spre biroul directorului fără a declanşa dispozitivele imperiale de alarmă.
Înăuntru se putea bizui numai pe inelul ei de alarmă, care o avertiza de apropierea cuiva. Calm, dar cu mişcări iuţi, percheziţiona biroul. Mai întâi apăsă pe butonul de activare a maşinii care ţinea evidenţa, folosind cuvântul-indice "iluzie". Ecranul aparatului rămase gol. Apăsă pe butonul pe care scria "casă". Nici un răspuns.
Fireşte avea adresa casei sau caselor legate de acest cazinou. Furioasă, smulse registrul teleecranelor şi-i declanşa butoanele de activare. Nici aici cuvintele "casă" şi "iluzie" nu produseră nici o reacţie. Era oare posibil ca acest individ Martin — îi găsise numele pe diverse documente — să aibă legătură doar cu câteva case şi să păstreze în memorie numerele lor de telefon? Un gând sumbru că lucrurile ar putea să stea astfel îi veni în minte.
Nu intenţiona să plece fără să fi epuizat toate posibilităţile sau, mai bine-zis, şansele pe care le avea la dispoziţie. Cercetă repede conţinutul biroului. Negăsind nimic, se instală pe scaunul comod şi aşteptă. Dar nu după multă vreme, cu un piuit, se declanşă inelul de alarmă. Îl răsuci mai întâi către o uşă, apoi către cealaltă. Reacţia activă veni de la aceeaşi uşă prin care intrase ea cu cincisprezece minute mai devreme. Oricine va fi venit într-acolo se afla acum pe coridor, întinzând mâna spre uşa biroului.
Se deschise uşa şi intră "bondocul" care fredona încetişor, ca pentru sine, o melodie. Biroul cel mare şi scaunul pe care şedea erau astfel plasate încât individul apăru înainte ca ea să vadă că are un vizitator. O privea, cu ochii săi albaştri, un individ grăsuliu care, într-un fel sau altul, izbutise de mult să-şi înfrângă frica. Ochii lui mici, asemănători celor ai unui porc, se întoarseră către arma dintre degetele ei, apoi reveniră cu un aer pofticios spre chipul ei.
— Drăguţă fată, zise el, în cele din urmă.
Evident, reacţia lui nu era completă. Lucy aşteptă. Intr-un târziu veni şi întrebarea pusă pe un ton ca o sforăitură de motan care toarce, dar şi cu puţină asprime:
— Ce căutaţi?
— Pe soţul meu.
Lui Lucy i se părea că asta ar fi cea mai bună identitate pe care ar putea s-o folosească. Era firesc să existe pe undeva şi o doamnă Cayle Clark.
— Soţul, repetă, fără să priceapă, necunoscutul. Părea sincer nedumerit.
Lucy vorbi cu un glas lipsit de expresie:
— Câştiga la joc. Eu aşteptam undeva mai în spate şi nu-l scăpam din ochi. Apoi m-a împins afară o gloată care se îmbulzea. Când am încercat să intru din nou, am găsit uşile încuiate. Iar când s-au deschis, el dispăruse. Am pus lucrurile cap la cap şi iată-mă aici.
Discursul a fost cam lung, dar a acoperit întregul subiect. Şi, oricum, oferea tabloul unei soţii necăjite şi hotărâte, ceea ce era foarte important. Dacă individul ar fi bănuit că Arsenalele se interesează de Cayle Clark, cazul ar fi fost nefericit. Observă că până la urmă grăsanul se lumină:
— A, la el te gândeşti? (Râse scurt fără s-o scape din ochi.) Îmi pare rău, tânăra mea doamnă, eu n-am făcut decât să apelez la un serviciu de avioane de transport care avea toate contactele. Ce fac ei cu oamenii pe care-i transportă habar n-am.
Lucy continuă cu multă precizie:
— Vrei să zici că nu cunoşti adresa la care l-au dus, dar cunoşti genul de local. Aşa este?
O privi gânditor, de parcă ar fi încercat să ia o hotărâre într-o anumită privinţă. În cele din urmă dădu din umeri:
— O "casă a iluziilor", zise.
Faptul că ea ghicise acest lucru nu făcea mai puţin preţioasă confirmarea. După cum nici aparenta lui sinceritate nu însemna neapărat că spune adevărul. Lucy zise:
— Observ că în colţul de acolo ai un Lambeth. Adu-l încoace.
Individul se conformă imediat şi menţionă:
— După cum observaţi, nu opun nici o rezistenţă.
Lucy nu răspunse. Luă conul Lambeth şi-l îndreptă spre grăsan.
— Cum te numeşti?
— Harj Martin.
Acele aparatului rămaseră nemişcate. Deci într-adevăr îl chema Martin.
Înainte ca ea să poată spune ceva, individul adăugă:
— Sunt gata să vă dau toate informaţiile de care aveţi nevoie. (Şi dădu din umeri.) Pentru mine asta nu înseamnă nimic. Suntem ocro­tiţi. Dacă puteţi localiza casa unde a fost dus soţul dumneavoastră, daţi-i înainte. Dar ar trebui să ştiţi că aceste case au metodele lor de a scăpa de cei pe care-i reţin, ori de câte ori e chemată poliţia.
Pe Lucy o frapă o anumită nelinişte pe care o trăda maniera lui. Îl privi cu ochi luminoşi:
— Probabil îţi umblă prin minte tot felul de planuri. Ai vrea să inversăm locurile.
Clătină din cap ca să-l descurajeze:
— Să nu încerci nimic că trag.
— Văd că ai un pistol de la Arsenale, zise Martin, surprins.
— Exact! făcu Lucy. Nu se descarcă decât dacă mă ataci.
Nu era întru totul adevărat. Membrii şi funcţionarii Arsenalelor aveau şi arme speciale gata să tragă şi cu restricţii mai mici decât pistoalele vândute consumatorilor.
Martin oftă.
— Mă rog, firma de avioane se cheamă "Transporturile Aeriene Lowery".
Acele aparatului arătau că numele era corect. Lucy se întoarse cu spatele spre uşă, avertizându-l:
— Ai scăpat uşor. Sper că-ţi dai seama de asta.
Grăsanul încuviinţă din cap, lingându-şi buzele. Lucy rămase cu o ultimă imagine mintală a ochilor lui albaştri care o supravegheau cu prudenţă, de parcă tot ar mai fi sperat s-o prindă cu garda descoperită.
Nu se mai rostiră alte cuvinte. Lucy deschise uşa, se strecură afară şi, o jumătate de minut mai târziu, se afla în siguranţă pe stradă.
Anton Lowery era un blond uriaş care se sculă somnoros de pe pernă şi se holbă prosteşte la Lucy. Dar nu se deranjă să se ridice. Intr-un târziu răspunse:
— Nu ştiu unde I-or fi dus. Noi le asigurăm doar transportul, înţelegeţi? Şoferul se duce aşa, la întâmplare, pe la diverse case, căutând pe cineva care are nevoie de serviciile lui. Nu ţinem nici un fel de evidenţă.
Părea vag indignat. Ca un camionagiu cinstit a cărui etică era, pentru prima oară, pusă la îndoială. Lucy nu mai pierdu vremea cu discuţii inutile şi întrebă:
— Unde-l pot găsi pe şofer?
Blondul o informă că şoferul ieşise din serviciu la ora două după miezul nopţii şi nu mai revenea decât peste şaizeci şi şase de ore.
— Ştiţi, cu sindicatele astea... zise domnul Lowery. Ziua de lucru cât mai scurtă, plată bună şi timp liber berechet.
Faptul că-i oferise aceste informaţii îi produse o mare satisfacţie, un simţământ al victoriei asupra ei, ceea ce-i reduse considerabil indignarea tonului.
— Dar unde stă? întrebă Lucy.
N-avea nici cea mai mică idee, dar sugeră:
— Poate aflaţi asta de la sindicat. Nouă nu ne furnizează adrese.
Până la urmă reieşi că nu-şi aminteşte numele sindicatului. Apa­ratul Lambeth pe care-l adusese cu ea de la "Palatul Gologanilor" îi verifica pe rând toate declaraţiile. Lucy se dezumflă. În trei zile, Cayle ajungea deja să fie iniţiat în viaţa sordidă a "caselor iluziilor". Acest gând sumbru îi stârni, deodată, furia.
— Lua-te-ar dracu'! strigă ea sălbatic. Când revine la lucru şoferul, ai grijă să-i ceri adresa casei. Iţi telefonez peste zece minute după ora la care e aşteptat la lucru şi cred că n-ar fi rău dacă ai obţine informaţia respectivă.
Probabil că tonul şi comportarea ei fură destul de convingătoare, căci Anton Lowery se grăbi s-o asigure că n-are nimic împotrivă ca ea să capete informaţia şi că o să aibă personal grijă să i-o transmită. Când Lucy ieşi din dormitorul lui, încă mai protesta.
Afară, mai sorbi de la un automat o băutură energizantă, dar îşi dădu seama că nu-i e suficientă. Ceasul arăta câteva minute după ora cinci dimineaţa, iar încordarea din trup o făcea să simtă că ar fi timpul să meargă acasă să se culce:
Ajunse fără nici un incident în apartamentul ei. Obosită, se dezbrăcă şi se strecură cu mişcări greoaie în aşternut. Înainte de a adormi, avu un gând: "Trei zile... Oare vor trece mai încet pentru bărbatul care este supus neîncetat desfătărilor sau pentru ea care ştia că plăcerile prelungite constituie cea mai mare durere?"
Adormi îndată, ca un copil istovit.


DUPĂ CE căpătă adresa "casei iluziilor", îl sună pe Hedrock. Acesta îi ascultă gânditor relatarea şi clătină aprobator din cap:
— Bună treabă. O să te susţinem. Am să trimit o navă de război Ia o înălţime foarte mare. Dacă nu avem veşti de la tine într-un termen rezonabil, începem un raid. Îţi dai seama, sper, că singurul mod în care putem justifica o asemenea acţiune este acela de a-l convinge pe Clark, fără a-l lăsa să se îndoiască câtuşi de puţin, că motivele care te-au îndemnat sunt strict personale. Eşti gata să mergi până acolo?
Nici nu era nevoie să-i pună o asemenea întrebare. Faţa trasă şi răvăşită care-l privea din teleecran exprima neîndoielnic intensitatea fixaţiei ei. Această fată era încordată la maximum din punct de vedere emoţional. Simţi remuşcări, chiar puţină milă, dar îşi dădu seama că nu e în nici un fel responsabil pentru sentimentele ei. Nu făcuse decât să le recunoască şi-şi folosea cunoştinţele de psihologie pentru a-i susţine căutările. O calidetică a măsurătorilor asupra lui Cayle Clark era încă necesară la Isher. Şansa ca impactul să afecteze însuşi războiul nu era deloc imposibilă. Odată pornit pe calea cea bună, ritmul activităţii, tiparul calidităţii avea să fie un cub cu mişcare directă, cu acumulări atât de rapide încât nici un creier uman n-avea să surprindă măsura exactă a celor ce se întâmplă decât ulterior.
Dacă ar fi existat vreun mijloc de a descoperi ce formă avea să prindă... Hedrock începu să se cutremure. Nu era deloc înclinat să se autoiluzioneze. Trebuiau pur şi simplu să supravegheze mişcările lui Clark şi Să spere că vor identifica momentul în care se produce fenomenul. Văzu că fata aşteaptă de la el să-i mai spună ceva. Gândurile i se ascuţiră brusc. Întrebă:
— La ce oră ai întâlnirea? Astă-noapte sau mâine?
— Astă-seară la zece şi jumătate — izbuti să zâmbească, deşi cam sumbru. Recepţionerul a insistat să fiu punctuală. S-ar părea că nu pot face faţă la atâtea solicitări.
— Şi dacă se întâmplă să nu se afle printre cei disponibili în momentul acela, ce-ai să spui?
— Presupun că în momentul acela se produce o ruptură completă a iluziilor. Atunci li se permite bărbaţilor şi femeilor să-şi aleagă partenerii. Dar dacă el nu va fi disponibil, nu voi fi nici eu. Am să fac cât mai multe mofturi cu putinţă.
— Şi-ţi închipui că Clark te va recunoaşte?
Văzu că fata nu-l înţelege şi-i explică.
— Percepţia iluziilor.
Lucy răspunse:
— Am să-l fac să mă recunoască.
Şi descrise mai multe metode pe care avea de gând să le folosească. Hedrock le analiză, apoi clătină din cap:
— Se vede că n-ai fost niciodată într-o asemenea casă. Oamenii aceştia suit suspicioşi la nesfârşit. Până când nu te afli cu adevărat într-o stare de iluzie, sunt prea puţine şanse de a spune vreun lucru care să nu fie auzit şi de alţii. De îndată ce maşinile automate încep-să iradieze stimuli, nu se mai preocupă de tine. Ţine minte lucrul ăsta şi adaptează-te la orice situaţie care s-ar putea ivi.
Lucy îşi reveni din şoc. În urma după-amiezii pe care o petrecuse împreună cu Cayle se simţea în siguranţă în privinţa lui.
— Fără doar şi poate mă va recunoaşte, zise ea cu fermitate. Hedrock nu reacţiona în nici un fel. Nu dorise decât să sublinieze care e problema. Trei zile şi trei nopţi de iluzii constituiau o perioadă foarte îndelungată. Chiar dacă nu erau şi imagini remanente, creierul era abrutizat, capacitatea vitală a trupului era redusă temporar la cel mai scăzut nivel, nu rămânea pic de energie disponibilă pentru memorie.
Lucy vorbi din nou:
— Cred că ar fi mai bine să mă pregătesc. La revedere, domnule Hedrock.
— Îţi urez şansă maximă, Lucy. Dar nu ne chema în ajutor decât dacă e absolut necesar.
Hedrock nu părăsi teleecranul imediat ce se întrerupse legătura.
În perioada de alarmă locuia într-un apartament vecin cu biroul de coordonare. Munca era viaţa lui. Mai toate ceasurile de trezie şi le petrecea la birou. Acum chemă Comandamentul Central al Forţelor Navale ale Arsenalelor şi porunci să se trimită o navă de război ca protecţie. Dar tot nu era mulţumit. Încruntându-se, trecu în revistă toate eventualităţile implicate de situaţia lui Lucy şi, în cele din urmă, ceru dosarul ei secret. Peste două minute, prin sistemul de transport interspaţial al Arsenalelor, îndepărtatul Centru de informaţii îi aduse placa sensibilă pe masă. Mai întâi verifică elementele faptice: coeficientul de înţelegere — 110, orizontul — 118, pletora — 105, dominanta — 151, ego-ul — 120, indicele emoţional — 150...
Hedrock se opri aici. În comparaţie cu standardul de 100 de puncte şi fără a uita media de 85, Lucy era o fată remarcabilă, inteligentă, cu o capacitate afectivă de un nivel foarte ridicat. Tocmai asta o implicase într-o asemenea intrigă amoroasă. După ce Cayle Clark fu identificat drept un uriaş calidetic (printr-o verificare obişnuită întreprinsă asupra mulţimii adunate în faţa unui nou magazin de arme), se luase decizia de a-l contacta printr-o femeie necăsătorită cu un indice emoţional ridicat.
În mod intenţionat, Consiliul făuritorilor de arme prevăzuse că această personalitate calidetică va stârni la Lucy o fixaţie emoţională. Mai existau şi alţi factori răspunzători pentru alegerea ei, în special măsurile de precauţie sanitară pentru o tânără care urma să fie supusă unor stresuri nefireşti. Pe de o parte era de dorit — pentru fericirea fetei — ca atracţia să fie, deocamdată, reciprocă. Bineîn­ţeles că într-o lume în permanentă schimbare nu i se putea garanta trăinicia.
Hedrock examina pe rând factorii care aveau aplicabilitate la situaţia de faţă. În cele din urmă oftă. Îi părea rău pentru Lucy. În mod normal, Arsenalele nu se amestecau în viaţa particulară a mem­brilor direcţi şi nici a oricărei alte persoane. Numai o situaţie cu totul primejdioasă justifica folosirea unei fiinţe omeneşti drept pion.
Îl preocupa ipoteza primejdiei. Returnă dosarul la Centrul de informaţii, apoi declanşă din nou ţeleecranul. Îl manipula cu multă atenţie, respinse mai multe imagini rezultate din "fluxul" de energie din încăperea asupra căreia se concentra şi, în sfârşit, obţinu ceea ce dorise, harta temporală. Localiză fără dificultate umbra cea mare la şase săptămâni şi o zi în viitor. Umbra minusculă era mai greu de găsit. O văzu într-un târziu ca un mic punct negru pe curbura vastă a hărţii. Părea să se afle la aproximativ un milion de milioane de ani în trecut. Hedrock închise ochii şi se strădui să vizualizeze arcul peste timp, dar nu izbuti: energia încătuşată în McAllister era acum prea mare pentru comparaţii planetare. Problema declanşării ei prin explozie devenise un coşmar logic.
Când, în cele din urmă, închise teleecranul, simţi o oboseală copleşitoare şi se miră, neîncrezător, că, după tot acest interval, încă nu găsise o eventuală soluţie la primejdia fatală ce ameninţase vreodată întregul sistem solar.
În următoarea oră studie sinteza rapoartelor primite în tot cursul zilei de la alţi agenţi. Lucy nu ştia că se numără printre cei câţiva zeci de agenţi care obţineau acces imediat şi direct la el în orice moment din zi şi din noapte. Cei mai puţin favorizaţi vorbeau cu nişte automate sau cu vreun altul din cei doisprezece funcţionari superiori, care lucrau câte trei într-un schimb.
În repetate rânduri, rapoartele sintetice necesitau investigaţii mai ample. Niciodată el nu-şi cruţa timpul. Niciodată nu se lăsa grăbit. Cerceta fiecare raport în amănunt, dacă i se părea necesar.
Se făcu zece şi jumătate. Cu toate că îşi dădea seama că Lucy trebuie să fi sosit între timp la casa aceea, îşi oferi un scurt răgaz, apoi chemă nava de război a Arsenalelor care plutea în aer, la o mare înălţime deasupra locului respectiv.
O clipă cercetă casa în sine, aşa cum i se înfăţişa prin telescop: o clădire ca o jucărie, într-o zonă urbană care părea toată o grădină. Apoi, păstrând în minte o imagine clară, se întoarse la munca lui curentă.


va urma