Din aventurile lui Luke Skywalker (7)

George Lucas

Beru, mătuşa lui Luke, turna într-un ulcior un lichid albăstrui, dintr-un recipient scos de la gheaţă. Din spatele ei, din camera unde se servea masa, se auzea pînă la bucătărie zumzetul neîntrerupt al unei conversaţii.

Oftă cu tristeţe. Discuţiile din timpul mesei dintre so­ţul ei şi Luke deveniseră din ce în ce mai aprige, căci neastîmpărul tînărului îl împingea pe cu totul alte căi decît cea a cultivării pămîntului. Căi pentru care Owen, un om care se agăţase cu încăpăţînare de soi, ca nimeni alt­cineva nu avea nici un fel de înţelegere.

După ce puse recipientul în frigider, aşeză ulciorul pe o tavă şi se grăbi cu ea în sufragerie. Beru nu era o fe­meie sclipitoare, dar înţelegea instinctiv importanţa pozi­ţiei pe care o deţinea în gospodărie. Funcţia ei era ase­mănătoare cu cea a barelor catalizatoare dintr-un reactor nuclear. Atîta vreme cît era de faţă, Owen şi Luke con­tinuau să degaje multă căldură, dar dacă lipsea de lîngă ei mai multă vreme, buuum!

Dispozitivele de condensare încorporate în fiecare far­furie menţineau mîncarea fierbinte pe masă. Intră grăbită. Cei doi îşi coborîră imediat glasurile începînd să vorbească pe un ton civilizat şi trecură la alt subiect. Beru se făcu că nu observă schimbarea.

- S-ar putea ca R2 să fi fost furat, unchiule Owen, spunea Luke, de parcă tot despre asta vorbiseră pînă atunci.
Unchiul său se servi din ulciorul de lapte şi, cu gura plină, mormăi un răspuns.

- Jawa au tendinţa să ia tot ce le iese în cale şi nu este legal, dar, Luke, să nu uiţi că de fapt, le este frică şi de umbra lor. Ca să recurgă la un furt atît de făţiş, ar fi trebuit să ia în considerare consecinţele faptei lor: acelea de a fi urmăriţi şi pedepsiţi. Teoretic, minţile lor nu sînt capabile de aşa ceva. Ce te face să crezi că robotul a fost furat?

- În primul rînd, pentru că funcţionează extraordinar de bine pentru un rebut. A proiectat o înregistrare sub formă de hologramă în timp ce-l curăţăm...
Luke încerca să-şi ascundă groaza ce-l cuprinse, realizînd gafa pe care era cît pe ce s-o facă. De aceea, con­tinuă grăbit:
- Dar asta n-are nici un fel de importanţă. Motivul pentru care cred că ar fi putut să-l fure este acela că, după cum susţine el, se afla în proprietatea unui anume Obi-Wan Kenobi.

Poate că ceva din mîncare sau din lapte îl făcu pe unchiul lui Luke să rămînă cu fălcile încleştate. S-ar fi putut tot atît de bine însă ca aceasta să fie o expresie de dezgust, o manifestare a opiniei sale faţă de acel personaj ciudat. În orice caz, îşi văzu de mîncat fără să ridice ochii la nepotul său.
Luke se prefăcu că nu observă expresia de repulsie de pe chipul lui Owen

- Am crezut, urmă el cu hotărîre, că s-ar putea re­feri la bătrînul Ben. Prenumele este diferit, dar numele, identic.
Văzînd că unchiul său continua cu străşnicie să rămînă tăcut, îl întrebă direct:

- Tu ştii despre cine vorbeşte, unchiule Owen?
În mod surprinzător, unchiul său se arătă mai degrabă stînjenit decît furios.

- Nu ştiu nimic, mormăi el cu nasul în farfurie. Nu e decît un nume din alte vremuri, mai adăugă el foindu-se nervos în scaun. Un nume care nu poate să aducă decît necazuri.

Luke refuză să ia seama de avertismentul implicit şi forţă:
- Atunci, este vorba de vreo rudă de-a lui Ben? Nu ştiam că are rude.

- Tu să te ţii deoparte de vrăjitorul ăla bătrîn, m-auzi? explodă unchiul său, înlocuind neîndemînatic ra­ţiunea cu o ameninţare.

- Owen..., interveni blînd mătuşa Beru, dar fermierul i-o reteză aspru.

- Ce spun eu acum este foarte important, Beru, îşi îndreptă atenţia din nou spre nepot. Ţi-am mai vorbit despre Kenobi. E un bătrîn nebun, periculos şi rău-intenţionat şi cel mai bine e să-l ocoleşti.

Privirea rugătoare a lui Beru reuşi să-l mai liniştească.
- Robotul acela nu are nimic de-a face cu el. N-ar pu­tea avea, bolborosi el mai mult pentru sine. Înregistrare, hm! Ei bine, mîine să iei robotul cu tine în Anchorhead şi să-i ştergi memoria.

Owen se aplecă, pufnind, peste mîncarea încă netermi­nată din farfurie. Părea hotărît:
- Şi aşa o să terminăm şi cu prostiile astea! Nu-mi pasă ce crede maşina despre locul de unde vine. Am plă­tit-o cu bani grei, şi acum ne aparţine.

- Dar să presupunem că totuşi ar aparţine altcuiva, insistă Luke. Ce-ar fi dacă acest Obi-Wan ar veni să-l caute?
Pe chipul brăzdat al lui Owen apăru o expresie ciu­dată, un amestec de durere şi sarcasm: o amintire fugară.

- Nu va veni. Nu cred că omul acela mai e în viată,. A murit cam pe vremea cînd a murit şi tatăl tău, înfulecă din mîncarea fierbinte. Acum hai să nu mai vorbim des­pre asta.

- Atunci această persoană a existat cu adevărat, mur­mură Luke, privind în gol, în farfurie. Adaugă încetişor: L-a cunoscut pe tatăl meu?

- Am zis să nu mai vorbim despre asta! ţipă Owen. Singura ta îndatorire în ceea ce priveşte roboţii este să-i pregăteşti pentru treaba de mîine. Nu uita, ultimele noastre economii au intrat în aceşti doi roboţi. Nici nu i-aş fi cumpărat dacă n-am fi fost atît de aproape de vremea secerişului.

Îl atenţionă pe Luke cu o lingură.
- Mîine dimineaţă vreau să-i pui la treabă la irigatoarele dinspre sud.

- Ştii, unchiule, spuse rece Luke, am impresia că aceşti roboţi se vor descurca foarte bine. De fapt, eu..., ezită, aruncîndu-i unchiului, pe furiş, o privire clocotitoare. Mă gîndeam la înţelegerea noastră... m-am legat să mai stau încă un sezon...
Unchiul său nu reacţionă, aşa că Luke se repezi îna­inte de a-i ceda nervii.

- Dacă aceşti roboţi o scot singuri la capăt, vreau să-mi înaintez cererea pentru a intra la Academie, anul viitor.

Owen se încruntă, şi, mîncînd, încercă să-şi ascundă nemulţumirea.
- Adică, vrei să spui că o să-ţi înaintezi cererea la anul... după seceriş.

- Acum ai destul de mulţi roboţi şi toţi funcţionează bine. Or să te ţină.

- Roboţi, da, dar ei nu pot înlocui un om, Luke. Ştii asta. La seceriş am nevoie de tine mai mult ca oricînd. Nu e vorba decît de încă un sezon în afară de ăsta.
Acum, că cearta încetase şi furia i se potolise, Owen îşi coborî privirea.

Luke se juca tăcut cu mîncarea, fără să se atingă de ea.
- Ascultă, îi spuse unchiul, pentru prima oară avem şi noi ocazia să ne îmbogăţim cu-adevărat. Vom avea destui bani ca să angajăm mînă de lucru suplimentară data viitoare. Nu roboţi... oameni. Atunci ai să te poţi duce la Academie, se fîstîci, căutîndu-şi cuvintele, ne­obişnuit să se roage. Am nevoie de tine aici, Luke. În­ţelegi, nu-i aşa?

- Dar e vorba de încă un an, unchiule, replică Luke posomorit. Încă un an.
De cîte ori nu mai auzise el vorbele astea? De cîte ori nu repetaseră identic această discuţie ca să ajungă la acelaşi rezultat?
Convingîndu-se încă o dată că Luke ajunsese la un mod propriu de gîndire, Owen ridică din umeri în semn de nepăsare faţă de obiecţia nepotului său.
- Nici n-o să-ţi dai seama cum trece timpul.

Luke se sculă brusc de la masă, împingîndu-şi la o parte farfuria cu mîncare.
- Aşa ai spus şi anul trecut, cînd a plecat Biggs. Se întoarse şi ieşi repede din încăpere.

- Luke, unde te duci? strigă îngrijorată mătuşă-sa în urma lui.
Răspunsul lui Luke veni mohorît şi amar.
- Se pare că nicăieri.
Apoi adăugă din considisraţie pentru sensibilitatea ei: 
- S-ar impune să termin de curăţat roboţii ăia dacă mîine trebuie să fie gata de lucru.

După plecarea lui Luke, în sufragerie se aşternu tă­cerea. Soţul şi soţia mîncau mecanic. Pînă la urmă, mă­tuşa Beru se opri, îşi ridică privirea şi puse degetul pe rană:

- Owen, nu poţi să-l ţii toată viaţa aici. Mare parte dintre prietenii lui au plecat, aceia cu care a crescut. Aca­demia înseamnă atît de mult pentru el.

- O să-i dau voie la anul, îi replică el nepăsător, îţi promit. O să avem bani... sau poate anul următor.

- Owen, Luke nu este fermier, continuă ea dîrz. Şi oricît te-ai munci tu cu el, nu va fi niciodată, clătină încet din cap. Seamănă prea mult cu tatăl lui.

- Pentru întîia oară, Owen Lars rămase gînditor şi îngrijorat tot restul serii şi, pe cînd privea culoarul pe care ieşise Luke, murmură:

- De-asta mi-e teamă.


Luke o luase în sus, spre dune. De pe mormanul de nisip privea cele două apusuri de soare; sorii gemeni ai lui Tatooine se cufundau încet, mai întîi unul, apoi celă­lalt, undeva, în depărtare, dincolo de lanţul de dune. În lumina difuză, nisipurile căpătau nuanţe de auriu, roşu-cafeniu şi roşu-portocaliu învăpăiat, înainte ca noaptea care se apropia să aştearnă, încă o dată, pătura somnului peste culorile strălucitoare. Curînd, şi pentru prima oară, acele nisipuri aveau să dea naştere unor roade folositoare. Ţinutul pînă atunci sterp avea să trăiască o explozie de verde.

Această anticipare mentală ar fi trebuit să-l înfioare pe Luke. Ar fi trebuit să fie tot atit de copleşit de emoţii pe cît era unchiul lui, cînd vorbea despre apropiata re­coltă. Dar tînărul nu simţea nimic altceva decît un gol imens, de nepăsare. Nici măcar perspectiva că va avea, pentru prima oară în viaţa lui, o mulţime de bani, nu-l impresiona. Ce-ar fi putut face cu banii în Anchorhead... sau oriunde în altă parte pe Tatooine?

O parte din el, una însemnată, devenea pe zi ce trece tot mai temătoare să nu rămînă cumva neîmplinită. Acest sentiment nu era neobişnuit pentru tinerii de vîrsta lui, dar, din motive pe care Luke nu le înţelegea, pe el îl răs­colea cu mult mai multă putere decît pe oricare altul dintre prietenii săi.

Cum frigul nopţii se furişa peste nisipuri cuprinzîndu-i picioarele, Luke îşi scutură pulberea de praf de pe pantaloni şi coborî în garaj. Poate că lucrînd la roboţi, îşi va uita puţin de ciuda ce-i măcina sufletul. Aruncînd o privire în jur împrejurul camerei, nu observă nici o mişcare. Nu se vedea nici unul din noii roboţi. Puţin în­cruntat, Luke scoase din centură un aparat mic de tele­comandă şi apăsă cîteva butoane protejate de plastic.

Aparatul emise un zbîrnîit pe ton jos. Semnalul de apel îl scoase la iveală pe robotul mai înalt, 3PO, ce sări din spatele avionetei, cu un ţipăt de surpriză.
Luke o porni către el, arătîndu-şi pe faţă nedumerirea.
- Pentru ce te-ascunzi acolo?

Robotul veni spre el, disperat, împiedicîndu-se de botul aparatului, pe cînd se străduia să-l ocolească. Luke se mira de ce, în ciuda apelului, R2-D2 nu se arăta de nicăieri.
Motivul absenţei lui - sau ceva legat de aceasta - îl află de la C-3PO fără ca el să mai apuce să i-l ceară, căci androitul începuse deja să turuie:
- Nu e vina mea, implora el înnebunit. Vă rog, nu mă scoateţi din funcţiune! I-am spus să nu plece, dar el a făcut-o. Probabil că e defect. Ceva i-a dereglat com­plet circuitele logice. Tot bolborosea ceva despre o anume misiune, domnule. N-am văzut pînă acum un robot gran­doman. Astfel de lucruri nici n-ar trebui să existe în te­oria cognitivă a roboţilor de un tip atît de simplu ca cel al lui R2-D2, şi...

- Vrei să spui...? începu Luke, dar rămase cu gura căscată.

- Da, domnule... a plecat.

- Şi cînd te gîndeşti că eu însumi i-am deblocat releul ăla, bombăni Luke ca pentru sine.

Avea deja în faţa ochilor minţii figura unchiului său. Ultimele lor economii se aflau în aceşti doi roboţi, spu­sese el.
Se repezi afară din garaj, în căutarea unor argumente dealtfel inexistente, care să-i explice de ce o luase razna R2-D2. 3PO îl urmă îndeaproape.
De pe o mică colină care alcătuia punctul cel mai înalt din apropierea locuinţei lor, lui Luke i se oferi panorama deşertului înconjurător. Îşi scoase preţiosul binoclu şi exploră deşertul pînă spre orizontul ce se întuneca văzînd cu ochii, în căutarea unui obiect mic, metalic, cu trei picioare şi ieşit din minţile lui de maşină.

3PO îşi croi din greu drum prin nisip ca să i se ală­ture lui Luke.
- Acest R2-D2 n-a făcut niciodată altceva decît să ne provoace necazuri, se văită C-3PO. Roboţii astromecanici devin tot mai iconoclaşti; uneori nici eu nu-i mai pot înţelege.

Într-un tîrziu, Luke îşi îndepărtă binoclul de la ochi şi comentă sec:
- Nu se vede nicăieri.
Lovi furios cu piciorul în pămînt.

- La naiba! Cum de-am putut fi atît de prost? Cum de l-am lăsat să mă ducă de nas cu releul ăla?! Unchiul Owen o să mă omoare.

- Iertaţi-mă, domnule, îndrăzni 3PO plin de spe­ranţă, căci figuri de jawa îi dănţuiau în minte, dar n-am putea să pornim în căutarea lui?

Luke se întoarse. Studie cu atenţie perdeaua de în­tuneric ce avansa înspre ei.
- Nu noaptea. Este prea periculos, cu toţi tîlharii care mişună pe-aici. Nu mă îngrijorează atît jawa, cît oa­menii nisipurilor... nu, nu pe-ntuneric. Va trebui să aş­teptăm pînă mîine dimineaţă, ca să pornim pe urmele lui.

De jos, dinspre casă, se auzi un strigăt.
- Luke! Ai terminat de curăţat roboţii? Am să co­mut generatorul pentru energie pe timp de noapte.

- Foarte bine! răspunse Luke ocolind întrebarea. Cobor în cîteva clipe, unchiule Owen!

Se întoarse, aruncînd o ultimă privire orizontului, ce dispăruse în întuneric.

- Mamă, am încurcat-o! bodogăni el. Roboţelul ăla mic mă face să dau de bucluc.

- O, dar e foarte priceput la aşa ceva domnule, con­firmă 3PO cu o veselie prefăcută.
Luke îi aruncă o privire acră şi coborîră împreună în garaj.


- Luke! Luke!
Frecîndu-şi ochii cîrpiţi de somn, Owen privea dintr-o parte în alta, dezmorţindu-şi gîtul.

- Pe unde o fi trîndăvind băiatul ăsta? se întrebă el cu glas tare, căci nu primea nici un răspuns.
Nu se auzea nici o mişcare în casă. Şi căutase deja pe-afară.
- Luke! strigă el.
Luke, luke, luke...îi răspunse impertinent ecoul, din pereţii locuinţei. Se întoarse supărat şi intră cu paşi mari în bucătărie, unde Beru pregătea micul dejun.

- L-ai văzut pe Luke în dimineaţa asta? întrebă el cît putu de blînd.
Ea îi aruncă o privire rapidă, apoi îşi văzu de gătit.

- Da. A spus că are ceva de făcut înainte de a porni spre creasta de sud, aşa că a plecat dis-de-dimineaţă.

- Înainte de micul dejun?
Owen se încruntă îngrijorat.

- Nu-i stă în obicei. I-a luat şi pe cei doi roboţi cu el?

- Cred că da. Sînt sigură că unul, cel puţin, era cu el.

- Atunci... cugetă el, nemulţumit dar fără să aibă vreun motiv obiectiv de a-şi ieşi din ţîţîni, ar face bine să termine de reparat irigatoarele de la sud pînă la prînz, că altfel o să-i arăt eu lui.

Din capsula de supravieţuire pe jumătate îngropată în nisip, care alcătuia coloana vertebrală a unei dune puţin mai înaltă decît vecinele ei, se ivi un cap protejat de o cască uşoară de metal alb. Vocea trăda eficienţă, dar şi oboseală.
- Nimic, şopti el camarazilor săi. Nici un fel de în­registrări. Nici urmă de viaţă.
Capsula era pustie. La auzul acestei veşti, puternicele arme automate se lăsară în jos. Unul dintre bărbaţii în armură se întoarse şi strigă către un ofiţer care se afla ceva mai încolo.

- În mod sigur, domnule, aceasta este capsula care a părăsit nava rebelă, dar nu are pe nimeni la bord.

- Şi totuşi, a rămas intactă în urma aterizării, îşi zise ofiţerul. Asta nu se putea întîmpla decît dacă a func­ţionat pilotul automat. Dar dacă a fost într-adevăr vorba de o defecţiune, atunci comenzile nu aveau cum să se activeze.
Ceva nu era în regulă.

- Iată de ce nu e nimeni la bord şi nu se află nici urmă de viaţă, domnule, se auzi o voce.
Ofiţerul se răsuci şi făcu cîţiva paşi pînă la locul unde, un alt soldat îngenunchea în nisip. Acesta îi întinse un obiect ce strălucea în lumina soarelui.

- Un fragment dintr-o carcasă de robot, observă ofiţerul după ce privi în treacăt  
bucăţica de metal.
Superiorul şi subordonatul schimbară o privire plină de semnificaţie. Apoi ochii lor se întoarseră simultan spre înaltele podişuri dinspre nord.


O ceaţă densă din nisip fin şi pietriş se înălţa în spa­tele spiderului pe măsură ce acesta aluneca de-a lungul nesfîrşitelor întinderi vălurite de pe Tatooine. Repulsorii antigravitaţionali zbîrnîiau. Din cînd în cînd, vehiculul se poticnea uşor de o ridicătură mai mică sau mai mare, apoi, echilibrat de pilot, îşi continua drumul lin pe terenul capricios.

Luke se lăsă pe spate în scaun, savurînd momentele neobişnuite de relaxare, în timp ce 3PO conducea cu îndemînare puternicul vehicul de sol, ocolind dunele şi pintenii de stîncă.
- Pilotezi destul de bine spiderul pentru un robot, observă el pe un ton de admiraţie.

- Mulţumesc, domnule, replică 3PO măgulit, fără să-şi ia vreo clipă ochii de la peisajul din faţa sa. Nu l-am minţit pe unchiul vostru cînd am susţinut că versatilitatea este un alt nume de-al meu. De fapt, de cîteva ori mi s-a cerut să execut activităţi neobişnuite în împrejurări care i-ar fi îngrozit pe proiectanţii mei.

Ceva bîzîi în spatele lor, o dată, apoi încă o dată.
Luke se încruntă şi ridică capota spiderului. După ce trebălui cîteva clipe la motor, bîzîitul încetă.
- Cum e acum? strigă el spre 3PO.

Acesta îi făcu semn că reglajul era satisfăcător. Luke se întoarse, intră în cabină şi coborî capota. Pe cînd îşi îndrepta din nou atenţia asupra deşertului uscat din faţa lor, băiatul îşi dădu pe spate părul căzut pe ochi şi răvăşit de vînt.

- Se zice că bătrînul Ben Kenobi trăieşte undeva, în zona asta. Chiar dacă nimeni nu ştie cu precizie unde, nu pot să înţeleg cum acest R2-D2 ar fi putut să ajungă pînă aici, atît de repede.
Părea abătut.

- Cred că l-am pierdut undeva, în spate, printre dune. Ar putea fi oriunde pe-aici. Şi unchiul Owen trebuie să fie deja îngrijorat că nu m-am întors încă de la creasta de sud.

3PO se gîndi o clipă, apoi îndrăzni:
- V-ar fi de vreun folos dacă i-aţi spune că a fost vina mea?

Chipul lui Luke se însenină la auzul acestei sugestii.
- Desigur... Acum are de două ori mai multă nevoie de tine. Probabil că te va dezactiva numai pentru o zi sau două sau îţi va şterge parţial memoria.

Să fie dezactivat? Să-i fie ştearsă memoria? 3PO adăugă grăbit:
- Dacă stau mai bine să mă gîndesc, domnule, R2-D2 n-ar fi plecat de-acasă, dacă nu i-aţi fi deblocat releul.

În acel moment însă, Luke era preocupat de ceva mai important decît asumarea responsabilităţii pentru dis­pariţia micului robot.

- Aşteaptă o clipă, îl sfătui pe 3PO privind ţintă la tabloul de bord. Am prins ceva pe ecranul radarului. Nu pot să-i disting forma de la distanţa asta, dar jude­cînd după mărime, ar putea fi hoinarul nostru. Dă-i bătaie.
Spiderul ţîşni înainte, de îndată ce 3PO apăsă pe accelerator; pasagerii lui nu ştiau însă că în tot acest timp alţi ochi îi urmăreau, la rîndul lor.



va urma