Imposibila neutralitate (XXXVIII)

Gheorghe Grigurcu

Noii intermediari

Exilul continuă a rămîne pentru noi toţi (deşi din puncte
de vedere diferite) un fenomen incomod. Desigur că există în
rîndul lui straturi cronologice distincte, orientări, opinii, interese
nu o dată divergente şi chiar contradictorii. Incontestabil,
o microinterpretare a sa ne-ar putea duce la concluzia că fiecare
surghiunit îşi asumă o experienţă unică, aşadar că există atîtea
exiluri cîţi exilaţi. Analiza se poate urma în multe direcţii,
însă nu poate neglija două trăsături esenţiale: direcţia anticomunistă
a diasporei româneşti din perioada postbelică, precum
şi masivitatea acesteia, ceea ce îi configurează un statut
istoric fără precedent. Ca urmare, regimul totalitar resimţea
în activitatea exilului o mare primejdie. Nici un mijloc n-a
fost cruţat pentru a reprima partea reprezentativă, cea mai conştientă şi producătoare de mentalităţi a acestuia, pentru a reduce
la tăcere vocile purtătoare de adevăruri ce nu se puteau
rosti în ţara subjugată. De la propaganda „subtilă”, de captare
a relegaţilor mai slabi de înger, susţinută de „Tribuna României”
(secţia externă a Cîntării României), pînă la atacurile
abjecte din „Săptămâna” şi „Luceafărul”, de la trimiterea unor
emisari cu ramuri de măslin, gen Victor Eftimiu sau Constantin
Noica, pînă la cea a unor asasini instruiţi de securitate şi supuşi
direct ordinelor cîrmaciului (Bistran, Moţu Haiducu), s-a
încercat, vorba ilustrului executat, totul. Dar acum? Deşi exilul
rămîne la fel de jenant pentru puterea restauraţionistă, tot mai
fără perdea în manevrele ei, ni se pare ciudată o anume acalmie,
în ce-1 priveşte, a presei extremiste, care alcătuieşte unul din
stîlpii de susţinere ai puterii în cauză (cred că nici puterea şi
nici presa rău famată care-i face jocul n-ar putea nega cu seriozitate
constatarea solidarizării lor). Extremiştii ni se înfăţişează,
absorbiţi de răfuiala cu opoziţia, în speţă cu disidenţii şi cu
rezistenţii de ieri, rămaşi pe poziţie. Au aerul a-i fi uitat pe
adversarii lor acerbi din pribegie, împotriva cărora foloseau
pînă nu demult artileria grea. Cum se explică faptul? Considerăm
că nu altfel decît prin preluarea acţiunii antidiaspora de
către persoane culturale cu o oarecare prestanţă, care nu ţin
(probant) de serviciile politice ori poliţieneşti ale noului-vechi
regim, chiar dacă prin însuşi actul colaborării cu interesele
lui, creează semne de întrebare. A apărut o nouă generaţie de
intermediari. Oameni cu obrazul subţire şi cu diplomaţia la
fel. De-o inteligenţă europenizată ce le nutreşte snobismul şi
le aţîţă ifosele. Uneori din rîndul opoziţiei anticeauşiste, deşi,
pentru a relua vorba lui Paul Goma, nu credem că rezistenţa
„îţi dă ceea ce n-aveai de-acasă şi nici cum să capeţi”, sau,
vai, chiar din rîndul exilaţilor. Ne-ar veni greu a pune în discuţie
motivaţia fiecăruia în parte, dar ne e cu neputinţă a eluda tropismul
tuturor cazurilor laolaltă, care e, net, cel al slujirii puterii
post-decembriste. Slujire mai mult sau mai puţin voluntară,
întrucît nu ne imaginăm orbirea celor pe care-i avem în vedere,
asupra scrisului lor. Ne vom referi acum doar la doi autori,
dintr-un şir mai lung.

Se încearcă, întocmai ca-n epoca de aur calp, ridiculizarea
exilatului. Trăsăturile acestuia sînt aduse, de un condei miticist
(căci există şi un Mitică superior, speculativ, erudit, spiritual),
sub semnul imbecilităţii, al exagerării fără noimă, al fuduliei
agresive. Amuzant, „caragialismul” pe care un Mircea Iorgulescu
îl atribuia faunei comuniste, e transferat acum, cu dezinvoltură,
în ograda opoziţiei, proiectat, în primul rînd, asupra
opoziţiei din pribegie. Acreditînd teza răuvoitoare că omul
din diaspora „se comportă ca şi cum exilul asigură prin el însuşi
un inviolabil prestigiu moral şi politic”, dl Andrei Pleşu nu se
comportă altminteri decît intelectualii de tip nou ai anilor
’40-’50, deveniţi cu grăbire „angajaţi”, adică trecuţi în solda
puterii sovietizate, de la G. Călinescu şi Mihai Ralea la Mihnea
Gheorghiu, Valentin Lipatti, M.R. Paraschivescu. Instrumentul
subtilului ex-ministm al culturii e şarja groasă: „Românul din
afară se crede mai competent, mai legitim, mai pur. Necontaminat
de toxina dictaturii, el nu poate fi decît infailibil. Tot
ce spune e oracular, toate motivaţiile lui sînt sublime. Ca atare,
a avea o opinie diferită de a lui sau a-1 comenta critic, e a face
jocul securităţii, a abdica de la morală, pe scurt, a fi «omul
puterii»”. Cînd caricatura nu e resimţită ca suficientă, se încearcă
„demonizarea” transfugului, cum ar spune Monica
Lovinescu, printr-o înteţire a conflictului dintre ţară şi diaspora.
Celei din urmă i se neagă aportul la producerea de valori, ca şi
cum n-ar fi de domeniul percepţiei primare faptul că valorile
româneşti ale ultimelor decenii au apărut atît în ţară cît şi peste
graniţă. Dacă nici un exilat cu bun-simţ n-a susţinut vreodată
că literatura română contemporană reprezintă monopolul exilului,
iată că dl Virgil Tănase, într-un interviu acordat nu altcuiva
decît „imparţialului” C. Stănescu, neagă exilului orice calitate
creatoare: „eu am crezut totdeauna, inclusiv în aceşti 15 ani
de exil, că adevărata cultură şi literatură română se fac în România,
şi nu în exil”. Sau, cu un şi mai apăsat accent demagogic:
„literatura română e una şi ea s-a făcut şi se face în ţară”.
Diversiunea este incontestabilă. Hazul său rezidă în circumstanţa
surprinzătoare că dl Virgil Tănase, care a trăit, scris,
publicat timp de un deceniu şi jumătate în Franţa, se neagă
astfel pe sine. Dar, pornit, cu o rîvnă acuzatoare teribilă, împotriva
diasporei căreia îi aparţine, d-sa nu se mulţumeşte a fixa
bariere arbitrare între cultura din exil şi cea din patrie, ci face
răspunzătoare diaspora de imaginea proastă a României peste
hotare. O atare imagine cosmetică alcătuia, dacă ne amintim
bine, una din obsesiile dictaturii. Clişeul e preluat de guvernanţii
de azi, între atîtea alte deşeuri ideologice, în străduinţa de
a-i culpabiliza pe ceilalţi pentni propriile lor erori, uneori
doar pitoreşti, alteori de-a dreptul dramatice. Recentul parizian
le ţine isonul: „în momentul de faţă România are, în Franţa
cel puţin, o imagine foarte deteriorată şi, după părerea mea,
într-o foarte mare măsură aceasta se datorează şi exilului
românesc” . Ca şi cum exilaţii ar fi organizat mineriadele, ar fi
persecutat opoziţia, ar fi manipulat televiziunea, ar fi dat frîu
liber extremismului şovin, ar fi încurajat corupţia! Ca şi cum
rocambolismul politic dîmboviţean de după 1989 ar fi fost
regizat în Occident sau chiar importat de acolo, ca o marfă
alterată şi, pe deasupra, însoţită de acte frauduloase!

Indatoritor, dl Virgil Tănase oferă şi soluţii de îndreptare,
în dubla sa calitate, de transfug şi de martor al acuzării în
procesul intentat transfugilor, propune (cam ca dl Andrei Pleşu)
pacificarea, armonia, înlăturarea „crispărilor” atît de dăunătoare
sănătăţii şi frumuseţii noastre naţionale. O concordie
generală, a cărei condiţie ar fi gîtuirea raporturilor dintre exil
şi ţară, în aşa chip încît „disputele” politice dinăuntru (ah,
această sîcîitoare democraţie) să nu mai răzbată în afară: „Cred
că în momentul cînd crispările vor dispărea, cînd vom înceta a
ne mai transporta pe plan extern disputele noastre politice
eterne, exilul va mai putea juca un rol foarte important (...)
pentru a răspîndi în alt spaţiu cultural ceea ce se întîmplă în
România”. Ca şi cum - atenţie: zăhărelul! - cultura românească
nu s-ar putea difuza în Occident decît prin sterilizarea politică
a diasporei, prin amuţirea glasurilor ei protestatare. Ca şi cum,
pentru binele spiritului românesc, ţara şi exilul ar trebui decuplate!
Dl Virgil Tănase observă ca un comerciant isteţ în faţa
unor cumpărători naivi: „Noi nu reuşim să ne înţelegem interesele
elementare”. După ce interlocutorul d-sale îi atrage cu
simpatie atenţia că „veţi fi acuzat de «colaboraţionism»”, prozatorul, odinioară atît de popularizat de Europa Liberă,
mărturiseşte: „Dacă introduc în selecţie criteriul politic sînt
nevoit să-i dau la o parte şi pe Sadoveanu şi pe Arghezi. Ceea
ce este destul de delicat”. Bineînţeles că e „delicat” ! Dar am
fi curioşi cine i-ar pretinde să facă uz de un „criteriu politic”
atît de troglodit, încît să dea la o parte operele viabile ale lui
Sadoveanu şi Arghezi. Nu cumva acest cenzor nemilos e...
fictiv? Căci nădăjduim că dl Virgil Tănase nu vrea să traducă
Mitrea Cocor şi tabletele procomuniste ale autorului Florilor
de mucigai...

O împrejurare ne lasă, totuşi, mai mult decît altele, într-o
stare de perplexitate: dacă dl Virgil Tănase este atît de nemulţumit
de diaspora, dacă e încredinţat că literatura română,
„una”, s-a făcut şi se face exclusiv în ţară, de ce nu se repatriază?
De ce preferă a se reîntoarce grăbit pe malurile Senei,
îngroşînd trupa exilaţilor sterili, prezumţioşi, cîrcotaşi, care
aduc grave prejudicii intereselor patriei? Dacă s-ar pune de
acord fapta cu cuvîntul, cel din urmă n-ar fi ceva mai convingător?
Aşa cum stau lucrurile, ni se pare că dl Virgil Tănase
face figura medicului care perorează împotriva efectului nociv
al nicotinei, rămînînd el însuşi un statornic fumător.

Cocoaşa cămilei

Indiferent de opinia noastră politică (măcar aici putem
realiza, cum se zice acum, un consens), sîntem implicaţi într-o
amplă discuţie postrevoluţionară. O discuţie ce nu lasă pe
nimeni nepăsător, aducîndu-ne în acea postură burlescă înregistrată
cîndva de către Voltaire, ce declara că n-a văzut om care
să nu fi condus un stat oarecare: toţi, la masă ori în odaia lor,
etalează sistemul personal de guvernămînt, reformează cu
dezinvoltură Armata, Biserica, Justiţia, Finanţele... E o dezbatere
mai mult decît firească în împrejurările în care societatea
trece de la tiranie la libertate, în care experimentează, deci, un
nou mod al ei de a fi. Libertatea se află în centrul atenţiei, fie
că ne dăm seama, fie că nu, de acest lucru. Fie că o dorim, fie
că o refuzăm mai mult ori mai puţin deliberat. In chip obiectiv,
s-a produs un dezgheţ, dar sloiurile metehnelor totalitare
plutesc încă ameninţătoare pe undele umflate ale schimbărilor
sociale. Libertatea fascinează şi sperie deopotrivă. Fascinează
prin coincidenţa ei cu expansiunea vieţii, cu dorinţa noastră
tulbure de ilimitare, de necondiţionare. Sperie prin excesul ei,
prin revărsarea ei posibilă în haos, ceea ce alarmează instinctul
nostru de conservare şi, printr-o tendenţioasă interpretare a
situaţiei, dă apă la moară celor ce ar vrea o restaurare a autoritarismului.
Poate că, statistic, frica de libertate precumpăneşte.
Şi cum nu ne-am teme de înlăturarea tuturor stavilelor, a tuturor
interdicţiilor, cînd peste o jumătate de secol oficialităţile le-au
cultivat cu sistem, ba chiar şi cu o ardoare doctrinară? N-a
reprezentat comunismul o religie a stavilei? N-a vorbit mesianic
despre libertate ca despre o „necesitate înţeleasă” a sistemului
său? Cum să înţelegem, în consecinţă, libertatea pentru a
nu ne teme de ea?

Să spunem răspicat că libertatea la care năzuim, ca inşi
civilizaţi, nu e compatibilă cu abolirea criteriilor civilizaţiei
şi culturii, cu dezordinea care nu poate naşte decît dezordine.
Nu e o exacerbare a negaţiei, o sfidare a valorilor. Nu e cinism
şi nu e anarhie. Autenticul act liber e, fie că ne convine fie că
nu, un act de disciplină. O conştiinţă atentă asupra ei însăşi îşi
dă seama de libertatea de care dispune, pipăindu-şi îngrădirile,
„îmi simt mai ales limitele, mărturiseşte Gide, şi e firesc să
fie aşa, pentru că nu rămîn niciodată, sau aproape niciodată,
în mijlocul coliviei; fiinţa mea năvăleşte înspre gratii”. A
rămîne în „mijlocul coliviei” ar fi un semn de inconştienţă, fie
prin entuziasm juvenil, fie printr-o mediocritate intelectuală,
printr-un semidoctism al emancipării. A fi cu adevărat liber
nu înseamnă a face „ce vrei”, căci aceasta e o pornire năzurosnaivă
ori vinovat-demoniacă, în funcţie de mentalitatea la care
se raportează. în cazul acesta ni se poate pune întrebarea ce-i
reproşăm faimoasei definiţii marxiste, care asociază libertatea
cu necesitatea. Iată ce: marxismul e o impostură calificată, la
intersecţia corpului său speculativ cu realitatea istorică. Prin
necesitate, zelatorii săi n-au avut în vedere o necesitate organică
a fiinţei umane, un adevăr al ei, ci o biată trebuinţă a ideologizării,
prin urmare, un fals. Aşa-zisa necesitate comunistă care
ar determina libertatea nu pornea dinăuntrul individului, ci
din afara lui. Nu era o răsfrîngere a naturii omeneşti, ci o substituire
a ei printr-o „legitate” absolutizată arbitrar. Ca şi alte
dăţi, ideologii partidului unic vidau o idee pentru a-i exploata
aparenţele, pentru a iluziona prin „respectarea” unei bune conştiinţe şi a bunului simţ. Iraţiunea lor hîdă nu se declara ca
atare, era prea pipernicită şi meschină pentru a apărea la rampă
şi a obţine efecte luciferice. Ea prefera a se ascunde în spatele
unei terminologii onorabile, a unui simulacru de dreaptă judecată.
Era o iraţiune minoră, specifică unor birocraţi avizi de
putere, unor cinovnici care nu-şi mai acceptau condiţia, nutrind
în secret visuri dezmăţate, acut disproporţionate faţă de resursele
lor sufleteşti mizere. Mimînd a surprinde caracterul nobil,
raţional al libertăţii, comunismul o înjuga la repulsivul său
car propagandistic. Din unghiul tezei marxiste, libertatea nu
era decît o mască a înrobirii ipocrit teoretizate.

Dar ce este de fapt libertatea? G.K. Chesterton avertiza
cu ironie: „Să nu eliberezi o cămilă de povara care-i încarcă
cocoaşa. O poţi elibera de condiţia ei de cămilă”. Aşadar, libertatea
poate fi o „libertate” abuzivă, mutilantă. O alienare a
fiinţei, prin „bunăvoinţă” demagogică. Un pseudonim al absurdului.
Pe cînd libertatea reală e putinţa omului de a-şi împlini
firea adîncă, de a-şi regăsi identitatea. A fi liber este egal cu a
fi tu însuţi. A respinge constrângerile, chiar dacă au un aspect
constructiv, triumfalist. A-ţi centra personalitatea exclusiv pe
„conştiinţa şi organizarea facultăţilor sale” (Camus), adică pe
ceea ce îi este propriu. Să notăm că totalitarismul a deformat
conceptul de libertate în două feluri. Nu numai, aşa cum am
amintit mai sus, impunîndu-i mecanismul artificial al unei necesităţi
pretinse ultime, de factură ideologică, dar şi prescriindu-
i un cadru de excese, de cumplite exagerări, paradoxal
legat de împlinirea necesităţii anihilante. Pentru marxişti, libertatea
era echivalentă cu distrugerea unei societăţi şi cu conjecturala
edificare a alteia. Omul era îndepărtat de libertatea lui
autentică, pentru a-şi asuma una iluzorie, propagandistică.
Obligaţia supunerii era mascată de impactul dislocărilor, de
energia pusă în slujba catastrofelor provocate. Constrîngerile
dure, metodice, extinse pe întreaga arie existenţială, erau învăluite
în programul grandilocvent al unor „transformări” utopice,
în care chipurile, contau iniţiativele personale, se puteau
pune în valoare vocaţiile şi meritele. O retorică stereotipă a
„eliberării” de „exploatarea omului de către om” se străduia
să ascundă o altă manieră de exploatare, în beneficiul partidului-
stat. Altfel spus, comunismul despovăra cămila de
cocoaşa ei, impunîndu-i „libertatea” de a nu mai fi cămilă.



va urma