STRĂINA

Nicu Stancu

În camera scundă ce pare coteţ, cu geamuri - o palmă de late,

Prin care lumina pătrunde difuz, pereţi coşcoviţi să arate,

Îşi plânge Maria destinul căzut, pe mâini şi o minte haină,

Minţind-o că-n ţara cu mulţi portocali va fi o frumoasă regină.

Plecase de-acasă cu crezul c-ar fi, stăpână-ntr-o ţară de vis,

Cu râuri de lapte şi aur pe drum, frumos şi etern paradis.

Pământuri întinse cu pomi încărcaţi, ce-aşteapt’a culege din roadă,

Pe drumuri aleargă frumoase maşini...şi câini cu covrigii în coadă.

În gură-şi îndeasă batista strigând, ca urletul stins să n-audă,

Falangele-s frânte de dorul cuprins și perna de lacrimi e udă.

Tristeţea îşi pune amprenta pe ochi, pe zâmbet, odată deschis,

Pe patul de scânduri sleită visezi, realul pierdut pentru vis.

Visează căsuţa-aşezată-ntre tei, cu flori de muşcată-n fereşti,

Măicuţa în poart’aşteptând pe poştaş, s-aducă scrisoare cu veşti,

Flăcăii la horă, tractoare pe câmp, ce ară pământul mănos,

Pe ţaţa Florica şi badea Cârţan, ce-a mers la Viena pe jos.

Pădurea bătrână, cu frunze căzând, izvorul ce-l bei din căuş,

Copiii, la şcoală, voioşi se-ntrec și fac dintr-un dâmb derdeluş.

La toate Maria visează cu jind, dar visul rămâne doar vis

Şi gândul îi zboară la casa cu flori, etern şi frumos paradis.